ÎNTRE PĂDURE ȘI MARE, UN VIS NUMIT WHANGĀREI

În drum spre o vacanță bine-meritată în Ōpua, urcând spre nord prin coloana verde a insulei Te Ika-a-Māui, ne-am oprit în Whangārei — nu din întâmplare, ci dintr-o intenție tăcută — pentru a vizita un loc șoptit în ghiduri și rostit cu venerație: Centrul de Artă Hundertwasser. Ce am descoperit nu a fost doar o clădire, ci o uimire — un vis întruchipat în culoare și curbură, unde nici un perete nu cedează simetriei, iar arhitectura însăși pare să respire. Nu este o vizită la un muzeu, ci o pășire în paginile unei povești nescrise.

În acea clipă, ceva a tresărit — nu din Aotearoa, locul în care trăiesc acum, ci din adâncul pieptului memoriei. Culorile, bucuria, sclipirea mozaicată a ceramicii lipite de ziduri precum stropii de mare în lumina soarelui — m-au purtat înapoi într-un alt loc, într-un alt timp. Porto, Portugalia (articol de călătorie ce va fi publicat pe acest blog). Una dintre primele mele aventuri dincolo de granițele patriei. Și acolo zidurile vorbeau. Nu cu vocea rebelă a lui Hundertwasser, ci cu murmurul ancestral al azulejos — acele delicate plăci albastre și albe care spun povești în tăcere.

Azulejos, plăcile ceramice smălțuite alb-albastre, oferă 'Capelei Almas' din Porto un aspect cu totul deosebit.

Și totuși, aici, în Whangārei, limbajul a fost altul. Mai sălbatic. Mai teluric. Adecvat naturii vulcanice a Noii Zeelande. Iar arta Māori ne-a întâmpinat la prag, înaltă și bine înrădăcinată în numele galeriei — Wairau — ca un râu ce curge prin istorie și înainte, spre voce. Este mai mult decât arhitectură. Este o conversație între culturi, un dialog între viziunea europeană radicală a lui Hundertwasser și forța, grația și puterea expresiei Māori. Ce dar neașteptat să dăm peste acest caleidoscop de sensuri în drumul nostru spre odihnă. Ne-a amintit că uneori ocolurile cele mai neașteptate devin adevăratele destinații.

În orașul-port, acolo unde dealurile verzi se pleacă blând spre mare, se înalță această construcție fără asemănare — un loc unde liniile se răzvrătesc, culorile respiră și pământul însuși pare să suspine de bucurie. Este un far caleidoscopic al creativității, născut din imaginația artistului și arhitectului vizionar Friedensreich Hundertwasser, originar din Austria. Timp de treizeci de ani, Hundertwasser a locuit lângă Kawakawa, împletindu-și viața cu peisajul neozeelandez, plantând copaci, proiectând toalete devenite altare ale naturii și visând clădiri care onorează pământul, nu-l supun. În 1993, a schițat viziunea unui centru de artă — organic, viu, fără compromisuri, un spațiu unde vocile Māori și europene să se întâlnească în armonie, nu în ierarhie.

Cum a început totul

Totul a început atunci, în 1993, când Hundertwasser a oferit proiectul său orașului Whangārei. A ales cu grijă un loc anume: o clădire aflată în proprietatea Consiliului Regional al Nordului. Dar, cum se întâmplă adesea cu viziunile, propunerea lui a venit prea devreme. Consiliul a refuzat să vândă clădirea. Visul a intrat în adormire. Dezamăgit, poate, dar nu înfrânt, Hundertwasser și-a îndreptat creativitatea spre micul orășel Kawakawa, unde a lăsat un dar neobișnuit și splendid: toalete publice. Nu orice toalete, ci unele acoperite cu sticlă colorată și mozaic, ce au devenit o atracție celebră, un altar jucăuș al artei și ecologiei. Și, poate fără să-și dea seama, a dăruit Kawakawa o nouă viață.

Toaletele Hundertwasser din Kawakawa au fost incluse printre cele mai semnificative și artistice clădiri din Noua Zeelandă.

Anii au trecut. Hundertwasser a murit. Și totuși, în Whangārei, scânteia nu s-a stins. În 2012, Consiliul Local a relansat proiectul. De această dată, stelele s-au aliniat: a fost semnat un contract cu Fundația Non-Profit Hundertwasser, care a acceptat ca edificiul să fie construit doar pe solul ales de artist. A urmat o perioadă de controverse, dezbateri, calcule. Costul total pentru consiliu: 8 milioane de dolari, cu tot cu consolidare seismică. Unii au râs. Alții au sperat. Mișcarea 'Yes Whangārei' a demonstrat că impactul asupra gospodăriilor ar fi minim — doar 6,70 dolari pe an, timp de zece ani. Un studiu Deloitte a estimat peste 220.000 de vizitatori anuali și un beneficiu economic regional de 3,5 milioane de dolari.

Și atunci a venit momentul decisiv: un referendum public, în 2015. Iar oamenii au spus da. Da frumuseții. Da visului. Da unei clădiri care avea să pună orașul lor nu doar pe hartă, ci și în imaginație. Pe 20 februarie 2022, visul s-a deschis lumii. Inaugurarea centrului a fost marcată de expoziția „Puhi Ariki”, curatoriată de Nigel Borell — o declarație de forță, identitate și cosmologie Māori. În interior, Galeria de Artă Māori Wairau s-a afirmat ca prima galerie din Aotearoa dedicată exclusiv artei Māori contemporane.

Centrul este mai mult decât ziduri și cupole. Sus, la ultimul etaj, se află o comoară — 80 de lucrări originale ale lui Hundertwasser, vibrând în spirale de culoare și speranță. La parter, Galeria Wairau se deschide ca o mantie de respect și voce colectivă. Pe acoperiș, o grădină cu specii native rare prinde rădăcini în cer. Iar în interior, un teatru, o cafenea, un centru educațional — toate pulsând cu viață. Această clădire e un organism viu. Zumzăie. Povestește. Învăță. Și pare să ne șoptească tuturor: 'Protejează pământul. Creează frumusețe. Gândește liber.'

Poate că am venit aici în căutarea unei pauze, a unei zile liniștite în drum spre nord. Dar ceea ce am găsit în Whangārei a fost mai mult decât frumusețe — a fost dovada că un vis poate dormi zeci de ani sub pământ și totuși să încolțească, dacă oamenii aleg să creadă. Într-o lume în care prea des se demolează, aici s-a construit ceva viu, curajos și neașteptat. Iar când am plecat mai departe, spre Ōpua, cu copiii adormiți în mașină și soarele coborând printre dealuri, am știut că nu doar am vizitat un loc — am fost martori la un vis înflorit.