top of page

AMNEZIE! COLECTIVĂ, SELECTIVĂ, CONFORTABILĂ, PERICULOASĂ.

Mi-a fost dor. Dor de AUR, de Simion, de georgiștii cu pieptul gol și creierul în stand-by, de influencerii de la Realitatea TV, de TikTok-erii care țin conferințe internaționale despre traci, daci, Zamolxe, reptilieni și undele 5G. Au reapărut călărind valul indignării, ca niște surferi ai suveranismului de weekend. Sunt atât de suverani, încât nici Dumnezeu nu le mai poate da ordine — eventual primesc briefuri de la SRI sau de la Biserica Ortodoxă, direct pe WhatsApp, dar și acelea filtrate prin antena din frigider. Mulți trăiesc în diaspora, ironic sau poate poetic. Le-am verificat profilurile — da, am făcut greșeala asta. Absolvenți ai unor universități obscure cu nume care sună a pastă de dinți sau a băutură energizantă. CV-ul lor? Un call-center ratat, un curs de "mindfulness financiar" ținut de un coach care nu-și plătește taxele, și un lung șir de live-uri cu hashtag-uri despre "adevărul ascuns". Nu au job, dar militează pentru “munca cinstită în România”, dintr-un apartament închiriat în diaspora, plătit de statul pe care îl disprețuiesc cu toată gura.

Imaginile fericirii supreme: de a fi filmat cu o cameră, imediat după Revoluție!
Imaginile fericirii supreme: de a fi filmat cu o cameră, imediat după Revoluție!

Ce m-a făcut să scriu din nou despre ei? Un videoclip postat de un prieten pe social media: o coadă în fața magazinului Bucur Obor, filmată după ‘89. Deja aveam voie să filmăm, dar reflexele ceaușismului erau intacte. Căciuli cu urechi, copii triști, adulți cu ochii înfundați în rutina umilinței — și, desigur, eterna replică: "Se dă ceva!" Și atunci m-a lovit amintirea. Cu sufletul greu și rușinea în oase, mi-am adus aminte de copilul din mine. Obligatoriu pionier, dar fără voie să fie copil. Eram în gardă, nu pentru joacă, ci pentru supraviețuire. Părinții îmi puneau bani în buzunar și îmi spuneau: “Să-i ai la tine, că poate se dă ceva.” Nu conta ce. Hârtie igienică, un tub de Cristal, poate niște baterii chinezești care mureau înainte să le folosești. Mergeam pe stradă cu instinctul dresat: unde-i coada, acolo mă așez.

Viermuiam cu toții în orașe gri, fără telefoane, fără internet, fără căldură, fără curent. Doar frig, tăcere și speranța vagă că poate azi se bagă ceva. Supraviețuiam în tăcere, cu privirea în pământ și mâinile înghețate în buzunare.

ree

Așa că atunci când, azi, un român de-al meu (să zicem, un agent de pază din Irlanda, care n-a prins nicio iarnă fără apă caldă) spune că “era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”, mi se face rău. Ce era mai bine? Frica din priviri? Tăcerea forțată? Statul la coadă cu buletinul în mână și umilința în stomac? Dar e și mai tragic când astfel de declarații vin de la oameni care au trăit vremurile alea. Fostul pionier care oftează după “ordine și disciplină” nu insultă doar memoria comună, ci și propria demnitate. E o formă de trădare. Trădarea celor care au murit în tăcere, în frig, în lipsă — reduși la o viață de insecte într-un borcan pe care scria "Epoca de Aur". Și ca să nu ne plictisim, apare și câte un doctor autoproclamat de pe internet. Își face curaj într-un live cu titlu conspiraționist și zice că gata! Ajunge! Că trebuie să iasă “oamenii juști” cu bâtele, cu coasele, cu topoarele — să rupă oasele și să “ia înapoi ce li se cuvine”. Ce anume? Cozile? Întunericul? Televiziunea cu două ore de poezie dictatorială? Aerul înghețat din apartamente? Poate niște tăcere generalizată și un 1 Mai muncitoresc?

Privirea entuziastă a comunismului: speranță, încredere, voie bună!
Privirea entuziastă a comunismului: speranță, încredere, voie bună!

Aici nu mai e vorba de simplă nostalgie. E vorba de amnezie. Selectivă, confortabilă, periculoasă. O amnezie care devine ideologie, apoi isterie, apoi violență. Adevărul e simplu și crud: am fost obligați să fim martori și victime ale unei rușini istorice, comunismul. Iar când cineva vrea să o reambaleze în tricolor și să o vândă pe TikTok cu titlul “România reală”, îmi vine să urlu. Nu pentru mine, ci pentru acel copil — eu — care tresare și azi când vede o coadă, care a fost învățat să nu întrebe “de ce?”, ci doar “unde?”.

ree

Și, bineînțeles, totul culminează cu noii “istorici” amatori de pe TikTok. Cu filtre de câini, coarne de berbec și fundaluri cu steagul Daciei, țin lecții despre demnitate națională între două conspirații cu masoni și o “expunere” despre elita satanică mondială. Cu un spelling prăbușit și un curaj revoluționar de tastatură, se declară apărători ai “neamului românesc” — de obicei dintr-o garsonieră de diaspora, între două plăți de la guvernul “ocupațional” al Europei. Aceștia sunt noii apostoli ai adevărului. Cu ei “ne luăm țara înapoi”. Și dacă nu le-o dăm de bunăvoie, ne dau ei una cu bâta virtuală, cu sticker-ul patriotic și cu vorba groasă în caps-lock. Să ne aducă înapoi unde? În anii ‘80? În beznă? În frig? Într-o țară cu două ore de televiziune pe zi și două conserve pe lună? Nu, mulțumesc. Dați-mi “trădătorii” de azi, cu joburi, cu libertate de exprimare și cu încălzire centrală. Țineți-vă cozile și miturile. Eu am memorie. Și n-o dau la schimb, nici măcar “dacă se dă ceva”.

1 comentariu


Mi-a plăcut mult acest articol, ați scris exact despre lucrurile pe care mi le amintesc și eu deși aveam doar 9 ani în 1989. Niciodată nu mi-aș dori să ne întoarcem acolo, în beznă (la propriu și figurat), în frig, în foame fizică și intelectuală.

Apreciază
bottom of page