BRETANIA: FALIA ȘI ORAȘUL

Bretagne reprezintă pentru Franța ce este Maramureșul pentru românii: o regiune mitică și magnifică. Foarte îndrăgostiți de ea, eu și Vlad, băiatul meu cel mic, am făcut un o excursie cu bicicletele de-a lungul unei porțiuni a coastei sale în 2019.

Scopul nostru: să vizităm unele dintre cele mai minunate locuri ale regiunii. Printre acestea: splendida Falie de la Plougrescant (în original: le Gouffre du Plougrescant), un ansamblu de stânci impunătoare separate de o crevasă enormă.

Am pornit din orașul Paimpol, în sudul departamentului (județului în echivalent pentru România) Côtes-d'Armor. Fiind norocoși, drumul pe care l-am urmat ne-a dus mai întâi în orașul Tréguier, un alt loc magnific din Bretania. Din 542 și până la Revoluția Franceză, acest oraș a fost reședința unui episcopat deosebit de important pentru regiune. Motiv pentru care Tréguier este considerat astăzi unul dintre cele șapte locuri fondatoare ale Bretagne.

Cel care râde ultimul, râde cel mai bine

Dimineața, am plecat spre Plougrescant urmând binențeles pistă de biciclete care ducea într-acolo. Primii kilometri sunt asfaltați. La un moment dat, doi bărbați pe biciclete de oraș au trecut pe lângă noi și s-au amuzat că noi aveam mountain bikes și o remorcă pentru bagaje. Mai târziu, însă, drumul asfaltat a fost înlocuit de un drum de pământ uneori în stare bună, dar alteori accidentat. 

Și roata norocului s-a întors în favoarea noastră. Câțiva kilometri mai încolo, ne-am întâlnit din nou cu ei fiind, însă, în dificultate acum: una din biciclete e stricată cu o roată ruptă. De data aceasta, nu au avut de ales decât să ne complimenteze spunând că am fost deștepți cu mountain bike-urile noastre. În timp ce ei sunt nevoiți să continue drumul pe jos, noi pedalăm vioi spre Tréguier. Pentru a intră în oraș trebuie să trecem podul, o realizare tehnică impresionantă.

Podul Canada

Acest pod traversează estuarul Jaudy. Înainte de construirea primului pod, estuarul era traversat de trei bacuri. Primul a fost denumit „bac de Scaff an milin” în 1551, apoi „bac du Canada” din 1691. Și așa s-a ajuns ca podul să fie astfel denumit.

Podul actual este de fapt al treilea care poartă acest nume. Primul a fost inaugurat în 1834: un pod suspendat tip «cabluri de fier», primul de felul lui construit în Bretagne. Era alcătuit dintr-o punte suspendată lungă de 100 m, încadrată de două arce de zidărie. În 1886, a fost înlocuit cu un pod cu grinzi cu o punte mobilă către stânga (pe partea Tréguier), pentru a permite navigația în amonte spre portul La Roche-Derrien. Acesta a fost înlocuit de podul actual în 1954, care încorporează unele dintre caracteristicile celor care l-au precedat. Imedit apoi intrăm în oraş.

Oraşul Tréguier

Locul a intrat în istorie și legendă în jurul anilor 532-535 datorită călugărului Tugdual. Acesta a fondat acolo o mănăstire numită Lan Trécor în limba bretonă. Acest nume a devenit mai târziu „Landreger”, care este numele breton al orașului.

Versiunea franceză, Landreguer, a apărut abia în 1330 și a devenit ulterior Tréguier. Deși eram nerăbdători să vizităm orașul, foamea a pus stăpânire pe noi și a trebuit să ne hrănim mai întâi.

Un prânz model... Bretagne

La prânz, ne-am îndreptat spre o restaurant tipic pentru Bretagne numit «Crêperie», pentru a degusta câteva preparate specifice acestei regiuni, adică «galettes». În dreapta, o galette făcută din făină de hrișcă, o sărbătoare pentru ochi și pentru papilele gustative, care oferă un contrast plăcut între textura sa crocantă și savoarea brânzei, a oului și a feliilor de șuncă. În stânga, o clătită la fel de aurie ca soarele care strălucește deasupra mării, acompaniată de înghețata cerută de căldura verii.

În partea de jos a fotografiei, veți găsi ingredientul secret care face ca 'galettes bretone' să fie cele mai bune rețete din lume. Este o adevărată „poțiune magică”: untul din Bretagne.

Străzile din Tréguier

Cu stomacurile pline și energizați de această masă, am pornit să descoperim istoria orașului Tréguiér prin intermediul străzilor și aleilor sale, precum și a caselor cu grinzi exterioare din lemn care se găsesc mai ales la exterior și au un rol decorativ. În fapt, clădirile sunt realizate din piatră și sunt extrem de solide pentru a rezistă vânturilor și furtunilor, deosebit de violente din cauza apropierii de mare.

Observăm bineînțeles îngustimea străzilor, proiectate înainte de utilizarea pe scară largă a mașinilor. Mergem pe jos, mergând pe lângă bicicletă pentru a vedea mai bine detaliile clădirilor. Oamenii pe care îi întâlnim ne zâmbesc și ne sfătuiesc să mergem în centrul orașului pentru a vedea catedrala și celelalte clădiri de acolo.

Catedrala Saint-Tugdual de Tréguier

Tugdual a fost numit episcop în anul 542 și este azi venerat că unul dintre cei șapte sfinți fondatori ai Bretaniei. El este reprezentat în interiorul catedralei (în partea stânga) împreună cu imaginea Sfântului Yves (în partea dreapta) și mormântul Ducelui Jean V al Bretaniei, cel mai important conducător din istoria Bretagnei. 

Prima catedrală a fost construită în stil romanic. În jurul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIII-lea, Yves de Tréguier a oficiat în această catedrală. El a fost canonizat ca Sfântul Yves la 19 mai 1347 și a devenit patronul tuturor profesiilor din justiție și drept, în special al avocaților, precum și patronul Bretaniei. Turnul Hastings este singura parte a primei catedrale care mai este în picioare și astăzi, fiind încorporat în catedrala actuală.

După moartea lui Saint Yves, un cult s-a dezvoltat rapid în jurul mormântului său. Numărul practicanților a crescut atât de mult încât vechea catedrală în stil romanic a devenit prea mică pentru a-i primi pe fidelii săi. O nouă biserică, de data aceasta în stil gotic, a fost construită începând cu 1339. Aceasta este cea pe care o putem vedea și admira astăzi.

În interior, putem admira numeroase imagini, relicve, capele, vitralii și toate celelalte elemente specifice care uimesc ochiul și umplu sufletul de liniște și pace interioară. Este un loc sfânt, iar în liniștea asurzitoare este ușor să simți prezența lui Dumnezeu și a sfinților.

O astfel de catedrală este un loc în care poți petrece ore și ore, dar noi a trebuit să plecăm în scurt timp. Mai aveam un drum lung de parcurs.

Google Maps se înșeală

Nu există o rută dedicată bicicletelor către Plougrescant. Așa că am cerut Google Maps să ne arate un drum potrivit pentru biciclete, iar el ne-a indicat o direcție, pe care, urmând-o, am ajuns direct în... mare. Probabil că a crezut că, de vreme ce bicicletele noastre au pedale, ele pot fi utilizate și ca hidrobiciclete.

Pentru a ajunge la destinație, a trebuit să o luăm pe șosea. Ceea ce l-a amuzat teribil pe Vlad. Râzând, a zis că el este un autoturism, în vreme ce tati, care trăgea remorca, este un TIR.

Camping du Gouffre

Când am ajuns la camping, am aflat că este plin, niciun loc liber. Ne-am dus la recepție, pentru a cere adresa unui localnic care ar putea să ne închirieze o bucată de teren pentru a ne instala cortul.

Când a aflat că noi suntem veniți ca să parcurgem coasta Bretaniei pe biciclete, proprietara campingului, bretonă de generații, ne-a interzis să plecăm de la ea. Și ne-a „cazat” alături de cortul unor prieteni, tot bretoni și ei. Care au fost mai mult decât încântați să ne aibă drept companioni pentru o seară. Ne-au ascultat poveștile și impresiile noastre despre locurile din Bretagne pe care le vizitasem deja și am vorbit despre cele pe care urma să le descoperim în excursia noastră: Castel Meur, le Gouffre du Plougrescant și Côte de Granit Rose.

Castel Meur

Acesta este numele oficial al căsuței situate între două stânci, la câțiva metri de Gouffre. Construcția poartă multe alte nume, cel preferat de noi fiind: „la Maison du Gouffre” (Casa Faliei). Cu spatele la mare, ea reprezintă Gouffre de Plougrescant la fel ca uriașele blocuri de granit din vecinătate.

Construită de un localnic în 1861, casa a rămas întotdeauna în proprietate privată. Prin urmare, nu este niciodată deschisă vizitatorilor, care trebuie să se mulțumească numai să o admire de la distanță. De altfel, numai proprietarii casei și oaspeții acestora au voie să intre în zonă cu vehicule sau pe biciclete. Ceilalți vizitatori trebuie să le lase în parcare și să meargă pe jos.

Gouffre du Plougrescant și celelalte «falii»

Există Le Gouffre (Falia), această mare falie între două stânci de o înălțime amețitoare, supranumită și „Falia Golfului Iadului”, datorită spectacolului pe care îl oferă în timpul furtunilor. Format în urmă cu câteva milioane de ani ca urmare a unei activități magmatice intense, situl a fost ulterior sculptat în mod extensiv prin eroziune, în principal datorată apei mării.

Plimbându-ne pe acolo, descoperim că există mai multe «falii» («gouffres» în original). Desigur, celelalte sunt mai puțin spectaculoase decât Le Gouffre. Dar experiența de a le observa de aproape și chiar de a mângâia stâncile care le compun este specială.

Și ca să fim sinceri: cea mai impresionantă parte a excursiei este cățărarea pe stânci.

Escaladând le Gouffre

Să fie clar: cățărarea pe stâncile și bolovanii din Gouffre du Plougrescant este puternic descurajată de către responsabilii zonei, dar fără să fie, însă, interzisă expres.

Dar să-l împiedici pe Vlad să se cațere pe stâncile de acolo ar fi fost o provocare chiar și pentru Dumnezeu. Bineînțeles că eu nici nu am încercat să o fac.

Cu atât mai mult cu cât îmi făcea plăcere și mie să escaladez acele stânci, ținându-mă după el. Prin urmare, i-am urmat exemplul, cățărându-mă și eu din loc în loc. Totuși, ceva mai târziu, am încercat să-i distrag atenția sugerându-i să facem o mică plimbare departe de acele stânci.

Vârful Castel

Numai că plimbarea noastră ne-a dus câteva sute de metri mai departe, unde am găsit o altă stâncă: Pointe du Château. Vlad nu a ezitat nicio secundă să o escaladeze, bineînțeles.

Când a coborât din vârf, era timpul să plecăm să descoperim alte locuri magnifice din minunata Bretanie. Dar nu înainte de a arunca o ultimă privire înapoi și a face un angajament solemn: vom reveni aici.

Patru ani mai târziu

Promisiune ținută: la începutul lunii mai 2023, ne-am întors aici. De data aceasta eram însoțiți de Radu, fratele mai mare al lui Vlad. Noi, Vlad și cu mine, am regăsit acest loc magnific cu multă emoție și bucurie. Radu l-a descoperit acum, alături de noi, și s-a îndrăgostit și el, imediat, de frumusețea incontestabilă a zonei.

Și este de la sine înțeles că au pornit să escaladeze stâncile împreună, într-o uniune fraternă. Uneori era Radu cel care mergea în frunte grație anilor săi de experiență în escaladă, iar alteori era Vlad, datorită cunoștințelor sale despre zonă.

Și eu ce-am făcut? M-am ținut după ei și le-am făcut poze. Nenumărate, ca să ne amintim mereu de momentele magice petrecute în acest loc magnific. Cu atât mai mult cu cât, peste ani, Radu și Vlad vor merge acolo cu copiii lor. Care, la fel ca tații lor, vor dori să se cațere pe stânci. Iar eu voi fi acolo să le povestesc despre aventurile taților. Și, după aceea, să le fac și lor poze pe aceleași stânci.

Aventura continuă

Totuși, câteva ore mai târziu, a trebuit să plecăm. Suntem puțin triști că am lăsat în urmă astfel de bijuterii de stânci, dar nu prea mult... pentru că urmează să ne îndreptăm spre alte locuri de pe Coasta de Granit Roz (Côte de Granit Rose, în franceză).