CAII EROI AI NOII-ZEELANDE ÎN MARELE RĂZBOI (1914-1918)
- angelogeorge988
- 5 apr.
- 29 min de citit
Actualizată în: 11 apr.
Sumar: 10.000 de cai la război. Achiziția și selecția. Grajdul militar din Wellington. Spitalul veterinar. Transportul pe mare. Pierderi. Campaniile din Samoa, Egipt, Sinai și Gallipoli. Transferul în Franța și frontul de vest. Cai sau cămile? Teren dificil. Impactul iernii. Soarta supraviețuitorilor. Patru cai acasă. Bess și povestea ei. Epilog.
În timpul Primului Război Mondial, Noua Zeelandă a furnizat peste 10.000 de cai în sprijinul operațiunilor militare ale Forței Expediționare, în special pentru Brigada de Pușcași Călare și alte unități aliate desfășurate în Orientul Mijlociu și pe Frontul de Vest. Acești cai, cunoscuți sub denumirea de „Walers”, erau apreciați pentru robustețea și rezistența lor în condiții climatice și geografice dificile, fiind indispensabili în activități precum transportul trupelor, tractarea artileriei și aprovizionarea logistică în zone inaccesibile pentru vehicule motorizate. Între 1914 și 1916, autoritățile neozeelandeze au reușit să procure acest contingent cabalin fără dificultăți semnificative, reflectând atât disponibilitatea, cât și calitatea efectivelor ecvine crescute local. În 1914, populația cabalină a Noii Zeelande era estimată la aproximativ 400.000 de capete, dintre care circa 50.000 erau considerate apte pentru utilizare militară, fie ca animale de călărie, fie pentru tracțiune (McGibbon, 2000, p. 473). Majoritatea acestor animale au fost trimise în teatrele de operațiuni, iar rata de mortalitate în timpul transportului maritim s-a menținut la un nivel surprinzător de scăzut, de aproximativ 3%, în ciuda provocărilor logistice și a duratei considerabile a traversărilor (Cunningham, 1921, p. 118). Această eficiență reflectă nu doar profesionalismul sistemului veterinar militar, ci și standardele riguroase impuse în procesul de selecție și îngrijire.
Achiziția și Selecția Cailor pentru Front
Procesul de recrutare a cailor pentru Forța Expediționară Neozeelandeză era coordonat de inspectori zootehnici ai Departamentului de Agricultură, care aplicau criterii stricte de selecție, excluzând animalele care nu îndeplineau standardele fizice și comportamentale necesare serviciului militar. Valoarea de achiziție varia în funcție de utilizare: £17 (echivalentul a aproximativ $2.500 astăzi) pentru caii de cavalerie și £24 (aproximativ $3.500) pentru cei folosiți în artilerie sau transport (McGibbon, 2000, p. 472). Pe lângă achizițiile guvernamentale, populația civilă a contribuit semnificativ, donând în jur de 1.400 de cai, dintre care peste 1.300 au fost considerați apți pentru serviciu. În anumite cazuri, soldații aveau posibilitatea de a-și lua propriul cal pe front, cu condiția ca animalul să fie examinat și aprobat de autoritățile militare, fiind apoi oficial achiziționat și repartizat chiar fostului proprietar (Evening Post, 10 noiembrie 1914, p. 6).
Clasificare și Pregătire
După selecție, caii erau trimiși în centre de primire, unde erau supuși unor evaluări suplimentare și repartizați conform abilităților: cai pursânge pentru trupele de cavalerie, cai de artilerie (cu tracțiune ușoară sau grea) și cai de transport pentru aprovizionarea în zone dificile. Fiecare exemplar era marcat cu identificatori oficiali și înregistrat, măsură menită să asigure trasabilitatea și gestionarea eficientă pe front (Cunningham, 1921, p. 115). Această organizare metodică reflectă un efort logistic de amploare și o viziune instituțională clară privind rolul animalelor în războiul modern.
Grajdul Militar din Upper Hutt
La începutul conflictului, caii destinați efortului de război au fost adăpostiți în centre temporare din Palmerston North, Christchurch și Dunedin. Totuși, principalul grajd militar a fost înființat în octombrie 1914 la Upper Hutt, ales strategic datorită apropierii de gara feroviară, unde erau debarcați, și de Râul Hutt, unde erau duși de trei ori pe zi pentru a se adăpa. Activitatea intensă a acestui grajd a atras atenția localnicilor, așa cum nota publicația Evening Post: „De nenumărate ori, zgomotul copitelor lovind pământul tulbură somnul locuitorilor din Upper Hutt, fie înainte de miezul nopții, fie la scurt timp după zori” (Evening Post, 22 martie 1916, p. 4).
Îngrijirea Cailor și Spitalul Veterinar
Îngrijirea animalelor bolnave sau rănite era asigurată într-un „spital veterinar” din cadrul Laboratorului de Cercetare Wallaceville, fondat în 1904 ca centru național pentru diagnosticul și cercetarea în domeniul sănătății animalelor (New Zealand Veterinary Journal, 1952, vol. 1, p. 3). În 1916, din cauza restricțiilor de transport impuse de război, Departamentul Apărării a încetat expedierea cailor peste hotare, iar aprovizionarea armatei neozeelandeze a fost redirecționată către resursele Imperiului Britanic.
În consecință, activitatea grajdului militar a fost redusă treptat, fiind mutat la ferma laboratorului Wallaceville, iar în aprilie 1918 relocat la Tauherenīkau, dincolo de Munții Remutaka. Această logistică impresionantă, care a asigurat mii de cai pentru front, constituie un episod semnificativ din istoria participării Noii Zeelande la Primul Război Mondial (McGibbon, The Oxford Companion to New Zealand Military History, 2000, p. 473).
Desfășurarea și Transportul Cailor peste Mări
Caii selecționați pentru Forța Expediționară Neozeelandeză (NZEF) au fost desfășurați în toate teatrele de operațiuni în care a fost angajată Noua Zeelandă: Samoa Germană, Peninsula Gallipoli, Orientul Mijlociu și Frontul de Vest. Peste jumătate dintre acești cai au fost folosiți ca mijloace de transport pentru trupele de cavalerie și ofițeri, în timp ce aproximativ 4.000 au fost repartizați ca animale de tracțiune și povară, esențiali pentru deplasarea pieselor de artilerie și a proviziilor în condiții de teren adesea ostile mobilității mecanizate (McGibbon, 2000, p. 473). Transportul maritim al cailor a fost realizat în principal spre Egipt, care a constituit nodul strategic al desfășurărilor militare neozeelandeze în Orientul Mijlociu. Primul și cel mai amplu convoi, cuprinzând aproximativ 4.000 de cai, a însoțit Corpul Principal al NZEF în octombrie 1914. Ulterior, transporturi de dimensiuni mai reduse – între 300 și 1.000 de animale – au fost organizate periodic până la sfârșitul anului 1916, când lipsa de tonaj maritim adecvat a determinat suspendarea acestor operațiuni (Evening Post, 12 decembrie 1916, p. 7). Cea mai mare încărcătură individuală s-a înregistrat la bordul HMNZT Orari, care a transportat 728 de cai într-o singură traversare – un record logistic pentru expedițiile neozeelandeze. Îngrijirea animalelor pe durata călătoriilor, care puteau dura mai multe săptămâni, era încredințată soldaților instruiți în acest scop, sub supravegherea ofițerilor din cadrul Corpului Veterinar al Noii Zeelande. Prezența acestor cadre specializate a contribuit decisiv la menținerea unei rate reduse de mortalitate, în ciuda condițiilor sanitare și climatice precare de la bord (Cunningham, 1921, p. 119).
Îmbunătățirea Condițiilor de Transport și Pierderile Maritime
Experiențele acumulate în timpul Războiului Anglo-Boer (1899–1902) au avut un impact considerabil asupra modului în care au fost planificate transporturile maritime de cai în timpul Primului Război Mondial. În urma evaluării deficiențelor logistice anterioare, autoritățile militare au implementat o serie de îmbunătățiri semnificative la bordul navelor de transport: optimizarea sistemelor de ventilație, asigurarea unui nivel mai ridicat de igienă, lărgirea spațiilor individuale pentru animale, precum și standardizarea procedurilor de hrănire și adăpare (McGibbon, 2000, p. 474). Aceste măsuri nu doar că au redus stresul fiziologic al cailor, dar au contribuit și la menținerea capacității lor de lucru imediat după debarcare – un factor esențial în teatrele de operațiuni unde mobilitatea era critică. Cu toate acestea, pierderile înregistrate în timpul traversărilor maritime nu au fost complet eliminate, mai ales din cauza bolilor respiratorii, precum pneumonia, care au fost responsabile pentru majoritatea deceselor (Cunningham, 1921, p. 122). Conform procedurilor standard, cadavrele erau aruncate peste bord – adesea în timpul nopții – pentru a evita atragerea atenției inamicului asupra poziției convoaielor. Ca și soldații pe care i-au însoțit, caii neozeelandezi au traversat oceane, au îndurat condiții severe și au contribuit direct la efortul de război, înscriindu-se astfel într-un capitol discret, dar profund simbolic, al istoriei militare naționale.
Samoa 1914
În contrast cu majoritatea cailor trimiși pe fronturile din Egipt sau Europa, un număr relativ mic – 141 de exemplare – a fost expediat în Samoa, reflectând specificul și dimensiunea mai redusă a garnizoanei locale. Primele 25 de animale au însoțit Detașamentul de Avangardă al Forței Expediționare Neozeelandeze în august 1914, în cadrul operațiunii de capturare a insulei Samoa de la germani. Restul cailor au sosit în valuri succesive până la sfârșitul anului 1916, spre folosința Forței de Sprijin pentru Samoa care înlocuise avangarda inițială (McGibbon, 2000, p. 474). Prezența cailor, alături de utilizarea bicicletelor, a crescut mobilitatea trupelor într-un teritoriu unde infrastructura rutieră era limitată. Totuși, necesitatea suplimentării lotului inițial – inclusiv cu 20 de exemplare trimise în noiembrie 1916 – a fost determinată de inadecvarea unor animale pentru serviciul militar, dar și de cazuri neprevăzute, cum ar fi montarea iepelor de către armăsari locali în timpul patrulărilor.
Utilizări Tactice și Logistice
Deși toți caii erau înregistrați ca animale de călărie, întrebuințările lor au fost variate. Cei mai mulți au servit ca mijloc de deplasare pentru soldați și ofițeri, dar alții au fost repartizați la tracțiunea vehiculelor – inclusiv căruțe, camioane și chiar trăsurile destinate personalului medical. În unele cazuri, animalele au fost folosite pentru transportul cărnii sau au fost convertite în cai de povară pentru Secțiunea de Mitraliere.
Climatul tropical din Samoa a pus presiune pe reziliența fizică a animalelor. O afecțiune locală, denumită „tona”, a fost frecvent semnalată – o boală a copitei descrisă de un soldat al garnizoanei ca provocând „o rană mare și inestetică, imobilizând calul” (Arhivele Noii Zeelande, Rapoartele Veterinare ale Marelui Razboi). Această condiție a afectat constant efectivul – în mod regulat, cel puțin un animal era scos din serviciu din acest motiv.
Printre alte cauze ale pierderilor se numără colicile, accidentele (inclusiv loviturile între animale), vârsta înaintată și slăbiciunea fizică. Acestea au condus fie la vânzarea animalelor, fie la retragerea lor din serviciul activ. Patru mânji născuți în Samoa din iepe neozeelandeze au fost de asemenea vânduți, fiind considerați inutilizabili din punct de vedere militar. La sfârșitul conflictului, garnizoana din Samoa dispunea de 108 cai activi, o cifră care atestă atât sacrificiul, cât și adaptabilitatea acestor animale într-un context puțin explorat al contribuției neozeelandeze la efortul de război în Pacific.
Caii Neozeelandezi la Gallipoli și în Orientul Mijlociu
În primii ani ai războiului, majoritatea cailor trimiși de Noua Zeelandă au avut parte de o perioadă relativ liniștită, petrecând luni întregi în Egipt, unde au fost supuși odihnei, aclimatizării și antrenamentelor. Spre deosebire de cei trimiși în Samoa, acești cai erau pregătiți pentru a însoți trupele pe fronturi majore, în special în Orientul Mijlociu și, temporar, la Gallipoli.
În aprilie 1915, un contingent restrâns de cai de tracțiune a fost trimis împreună cu unități de artilerie și transport la Gallipoli. Terenul accidentat și condițiile climatice severe s-au dovedit însă inadecvate pentru folosirea animalelor. Doar un număr mic a fost debarcat, majoritatea fiind menținuți pe nave sau returnați rapid în Egipt. Brigada de Pușcași Călare din Noua Zeelandă, desfășurată la Gallipoli în mai 1915, a luptat ca infanterie, caii fiind lăsați în Egipt.
Într-o scrisoare din 1915, căpitanul Henry Avery, comandant al Diviziei de Transport a Forței Expediționare Neozeelandeze, descria reorganizarea logisticii astfel: „Am descoperit rapid, la aterizarea în Turcia, că transportul nostru nu era adecvat pentru terenul pe care trebuia să lucrăm… Astfel, toate vehiculele, caii, măgarii au fost returnați în Egipt. De fapt, foarte puțin a fost debarcat, întrucât nu era loc suficient, iar locurile de debarcare erau prea mici pentru a le bloca cu transport pentru care nu exista o necesitate imediată. Problema aprovizionării cu apă a fost, de asemenea, un factor important în această decizie, deoarece proviziile erau limitate, iar animalele erau numeroase.” În cele din urmă, măgarii – inclusiv cei aduși din India – au înlocuit mijloacele de transport trase de cai, fiind mai potriviți pentru condițiile aspre de pe peninsulă. Aceștia puteau transporta apă, muniție și alte provizii fie în spinare, fie în vehicule ușoare.
Artileria a fost debarcată și a păstrat câțiva cai pe Gallipoli. Totuși, echipamentele grele, cum ar fi tunurile de câmp, au fost transportate manual pe pantele abrupte. De exemplu, Bateria a 2-a a constatat că era imposibil să folosească caii pentru a urca tunurile până în vârful Platoului Plugge: „Un grup de infanterie, format din câteva sute de oameni, a fost pus la muncă pentru a construi un drum… [T]raseul a fost suficient pregătit până seara pentru a permite trecerea tunurilor. Caii nu puteau fi folosiți pe acele pante verticale și, prin urmare, cu ajutorul unor frânghii lungi și a unei sutimi de bărbați puternici care trăgeau în unison, tunurile au fost pur și simplu ridicate pe platou.” Locotenent J.R. Byrne, Artileria Neozeelandeză pe Frontul de Vest 1914–18 (1922), pp. 29-30.
Tunurile Bateriei 1 au fost, de asemenea, transportate manual pe Walker’s Ridge până la Russell’s Top. În ciuda utilității lor limitate pe Gallipoli, câțiva cai au devenit victime acolo. Doi au fost răniți în timpul primelor încercări de a poziționa tunurile Bateriei 1. Unul dintre acești cai a fost Finnigan, un cal de artilerie despre care se spune că a fost rănit de două ori pe Anzac Cove și care a fost ulterior ucis pe Frontul de Vest. În acest dialog imaginat între mai mulți animale de transport, scris de un ofițer neozeelandez pe Frontul de Vest în 1916, un cal ușor de tracțiune își amintește „prima sa gustare de război” la Gallipoli: „Am venit din Noua Zeelandă cu Artileria Neozeelandeză, iar Gallipoli, sau Peninsula, cum o numim noi, a fost prima mea gustare de război… Timp de trei luni, liniile noastre au fost sub foc de obuze zi și noapte și de multe ori am văzut un prieten pierdut în timp ce se hrănea liniștit. Nu prea aveam multe de lucru ca și cai de artilerie acolo, pentru că, în primul rând, nu aveam mult teren; și, în al doilea rând, marea majoritate a muncii a fost făcută de măgari, pentru că urcarea stâncilor nu prea era treaba noastră.” The Press, 28 noiembrie 1916, p. 8.
Îngrijirea Cailor în Egipt
În paralel cu desfășurările din Gallipoli, caii neozeelandezi erau întreținuți atent în taberele din Egipt, în special la Zeitoun, lângă Cairo. Aici, animale au fost îngrijite de fierari, șoferi și localnici recrutați, sub supravegherea Corpului Veterinar al Noii Zeelande. Eforturile sistematice de prevenție și tratament au avut rezultate notabile: pierderile de cai în această perioadă au fost minime. Într-un raport din decembrie 1915, colonelul Charles Reakes, directorul Serviciilor Veterinare și al Remonturilor, consemna că doar 1,5% dintre caii neozeelandezi din Egipt fuseseră pierduți de la sosirea lor, un procent remarcabil într-un context militar solicitant (Reakes, 1915).
Reîntoarcerea Cailor în Unități
La sfârșitul anului 1915 și începutul anului 1916, după retragerea din Gallipoli, caii au fost reîntorși unităților care îi însoțiseră inițial. După aproape nouă luni de separare, soldații au fost extrem de entuziasmați să regăsească animalele care îi însoțiseră în multe dintre misiunile lor. Colonelul C.G. Powles, în 'Istoria Pușcașilor Călare din Canterbury', subliniază bucuria soldaților atunci când au descoperit starea excelentă a cailor lor, după ce aceștia au fost bine îngrijiți în tabăra Zeitoun, lângă Cairo: „Erau deja aproape de nouă luni de când ofițerii și soldații plecaseră de lângă caii lor, iar discuțiile despre apropierea de Egipt erau pline de întrebări: ‘Vor fi caii încă la Zeitoun? Vor fi în stare să fie călăriți? La prima privire a liniilor de cai bine îngrijiți, cu acoperișuri pentru protecția împotriva soarelui, am avut siguranța că totul va fi bine. Bucuria a fost imensă când soldații au descoperit că caii lor erau în formă excelentă … și a fost cu adevărat o plăcere să vezi fețele fericite ale celor care își recunoșteau caii îndrăgiți” (Powles, Istoria Pușcașilor Călare din Canterbury). În ciuda îngrijirii atente acordate cailor, soldații, care fuseseră implicați în luptele dificile de la Gallipoli, erau într-o stare mult mai precară. Acesta fusese un teatru de război extrem de solicitant, iar mulți dintre soldați sufereau de subnutriție, oboseală și afecțiuni fizice datorate condițiilor de luptă. Chiar și cei care nu fuseseră răniți au ajuns în Egipt slăbiți și epuizați. Aceste dificultăți sunt reflectate în relatările din perioada respectivă. Cu toate acestea, unitățile de Pușcași Călare din Noua Zeelandă au fost rapid refăcute. Caii lor, îngrijiți cu un mare simț al responsabilității de echipele de veterinari și personalul din tabăra Zeitoun, au fost esențiali pentru eficiența mobilizării lor ulterioare. Colonelul Charles Reakes, directorul Serviciilor Veterinare și al Grajdurilor Militare Forța Expediționară Neozeelandeză (NZEF), subliniază importanța îngrijirii cailor, observând că aceștia au ajutat la menținerea unui moral ridicat în rândul trupelor: „Caii sunt o parte esențială a succesului nostru, iar încrederea soldaților în aceștia a fost una dintre cele mai mari surse de motivație. Îngrijirea lor adecvată a fost crucială pentru a asigura succesul în continuare al operațiunilor noastre” (Reakes, Raportul anual al Serviciilor Veterinare ale NZEF). Astfel, în ciuda condițiilor dificile, caii au jucat un rol crucial în refacerea rapidă a unității și în continuarea luptei pe fronturile din Orientul Mijlociu. După reîntoarcerea lor în Egipt, au fost folosiți eficient pentru transportul și aprovizionarea unităților, dar și pentru mobilizarea rapidă în diferitele operațiuni care aveau să urmeze.
Transferul Cailor în Franța și Continuarea Activității în Orientul Mijlociu
În aprilie 1916, în momentul în care Divizia Neozeelandeză s-a pregătit să plece în Franța, un număr semnificativ de cai, alături de măgari, au fost transportați din Egipt în Franța, pentru a susține noile operațiuni militare. Aproape 3.000 de „animale” – dintre care majoritatea erau cai – au fost incluse în acest transfer, însoțind trupele neozeelandeze pe frontul vestic. Aceștia au avut un rol esențial în susținerea mobilității și aprovizionării pe front, continuând tradiția cailor ca mijloace de transport esențiale în timpul Primului Război Mondial. În același timp, un alt lot semnificativ de cai a rămas în Orientul Mijlociu, unde aceștia au fost alocați Brigăzii de Pușcași Călare din Noua Zeelandă (NZMR). Brigada NZMR fusese separată de restul forțelor neozeelandeze și integrată într-o nouă unitate militară, Divizia Călare ANZAC, care includea și brigăzile de Călăreți Ușori Australieni, dar și baterii de Artilerie Călare Regală. Aceasta a fost o parte importantă din efortul de război al Noii Zeelande în Orientul Mijlociu, iar caii jucau un rol important în operațiunile din cadrul Campaniilor Sinai și Palestina.
Soldații Kiwi și Caii lor
În relatarea sa despre experiențele trupelor Diviziei Noii Zeelande, sergentul (William) Ernest McKinlay își amintește cum a fost nevoit să aibă grijă de cai în timpul călătoriei din Egipt spre Franța, la bordul vasului Minnewaska, care transporta 1732 de ofițeri și soldați și 468 de animale: „Cum nu știam absolut nimic despre cai, ba chiar eram un marinar foarte slab, am fost pus în fruntea pichetului de cai. Așa e în armată – și uite-așa m-am trezit, eu, care nu intrasem niciodată într-un grajd și care, de altfel, eram puțin cam speriat de cai, nevoit să patrulez în fiecare noapte, îngrijind animalele amețite de rău de mare, ridicându-le și asigurându-mă că niciun cal nu rămâne culcat pe punte.” După sosirea în Marsilia, în sudul Franței, caii au fost trimiși spre nord cu trenul. Se pare că soldații care au avut grijă de ei pe parcursul călătoriei lungi au apreciat experiența – au avut parte de intimitate și de o ocazie rară de a se relaxa. Un corespondent anonim al ziarului The Press a relatat: „Am fost pus la pichetul de cai (doi oameni la fiecare vagon). La început nu mi-a plăcut deloc, dar s-a dovedit a fi cel mai bun lucru din toată călătoria. Vagoanele pentru cai erau mult mai confortabile decât cele pentru oameni… Ușile se deschideau de ambele părți, așa că aveam o priveliște minunată a peisajului, iar noaptea întindeam pur și simplu un balot de fân, ne făceam patul ca în tabără și dormeam bine… Ne-au oferit să ne înlocuiască, dar n-am vrut să plecăm și am fost răsplătiți cu încă o noapte de somn odihnitor.”
Caii în Campaniile Sinai și Palestina: Provocări și Sacrificii
Caii neozeelandezi au fost esențiali pentru succesul campaniilor din Sinai și Palestina, contribuind la mobilitatea rapidă a trupelor și la transportul proviziilor vitale în condiții de teren extrem de dificile. În ciuda condițiilor aspre din deșert dar și a obstacolelor logistice, aceștia au menținut linia de aprovizionare și au susținut operațiunile militare care au dus, în final, la înfrângerea armatei otomane și la eliberarea regiunii.
În istoria sa 'Neo-zeelandezi în Sinai și Palestina' (p. 150), locotenent-colonelul C.G. Powles a rezumat importanța trupelor călare în Bătălia de la Ayun Kara, din noiembrie 1917: „Acțiunea din acea zi a adus în prim-plan întreaga putere ofensivă a cavaleriei împotriva unui inamic aflat în poziții bine apărate. Un regiment a avansat călare până la prima poziție de tragere, apoi a cucerit sistematic tranșeele inamice luptând pe jos, ca infanterie, cu puști, baionete, mitraliere Hotchkiss și piese automate, iar pozițiile cucerite au fost consolidate rapid prin întăriri sosite călare. Celălalt regiment a înaintat călare, sub acoperirea focului de artilerie, spre poziții de tragere succesive; a ocupat rapid, în galop, mici puncte tactice; a reușit o manevră de învăluire folosind mobilitatea cavaleriei; iar în cele din urmă, a realizat un atac călare magnific, prin care a fost cucerit Dealul Roșu.” Unitățile de Pușcași Călare din cadrul Brigăzii de Pușcași Călare Neozeelandezi (NZMR) au utilizat caii pentru a obține o mobilitate superioară în timpul recunoașterilor și patrulelor. Aceștia au permis acoperirea unor distanțe mult mai mari decât ar fi fost posibil pe jos, facilitând comunicarea rapidă și coordonarea strategică pe câmpul de luptă. În timpul operațiunilor din Sinai și Palestina, mobilitatea oferită de cai a fost un element crucial atât pentru ofensivă, cât și pentru retrageri (McGibbon, 2014, p. 512).
Transportul și Logistica: Cai vs. Camile
Deși caii de tracțiune și caii de transport (packhorses) au avut un rol important în deplasarea echipamentelor și a artileriei ușoare, transportul proviziilor în deșert s-a bazat în mare parte pe camile, care erau mai bine adaptate la nisipurile fine și la condițiile extreme. Camilele puteau transporta încărcături considerabile în condiții ce adesea paralizau vehiculele cu roți, făcând astfel diferența în asigurarea continuității lanțului de aprovizionare (McCarthy, 1989, p. 147). Două companii de cămile au fost formate din întăririle Brigăzii de Pușcași Călare din Noua Zeelandă. Printre rolurile cămilelor în Sinai și Palestina s-a numărat și transportul răniților pe tărgi „cacolet”. Această experiență era extrem de inconfortabilă, după cum a remarcat și C.G. Powles în lucrarea sa: „Cacoletul era un dispozitiv fixat pe spatele unei cămile care transporta un om pe fiecare parte; însă mișcarea legănată caracteristică mersului cămilei nu permitea nici odihnă, nici ușurare, și impunea un adevărat calvar ocupantului. Cu adevărat norocos era omul a cărui rană îi permitea să fie legat în schimb de calul său.”
Provocările din Terenul Dificil
Caii din campaniile din Orientul Mijlociu au avut de transportat sarcini grele, incluzând echipamente militare, arme, muniție, hrană și apă, cu încărcături ce depășeau adesea 100 kg. Pe lângă greutatea imensă, animalele trebuiau să parcurgă distanțe lungi în condiții de temperaturi extreme și aer uscat. Înainte de bătălia de la Ayun Kara din 1917, unele animale nu au avut apă timp de 72 de ore, rezultând într-un număr semnificativ de pierderi. Pe lângă epuizarea fizică, caii erau expuși constant riscului de a fi afectați de focul de artilerie inamic sau de atacuri aeriene, agravând astfel condițiile de transport (McGibbon, 2014, p. 518). În 'Istoria Regimentului Călare din Auckland' (p. 243), C.G. Nicol își amintește reacția unui cal atunci când a sosit apa: „[C]alul bătrân de povară, mirosind apa, s-a ridicat cu greu în picioare și s-a târât până la grup. ‘Dați-i bătrânului o halbă,’ a spus un călăreț, iar imediat lichidul prețios a fost turnat într-o veritabilă găleată și ținut în fața animalului, care a sorbit fiecare picătură. Părea atât de recunoscător, încât i s-a mai dat încă o porție și, deși cantitatea era mică, a început imediat să arate mai bine. I s-a dat apoi puțin orz, iar până când regimentul a fost gata să plece, parcă prinsese din nou viață și a fost capabil să facă marșul înapoi la Beersheba. Acolo a fost trimis la ‘spital’ și a trăit suficient cât să se întoarcă la datorie.”
Impactul Sacrificiilor asupra Eficienței Militare
În ciuda eforturilor depuse pentru a proteja și susține forța ecvină, numeroși cai au suferit pierderi semnificative, devenind victime ale condițiilor inumane de pe câmpul de luptă. Pe lângă epuizarea fizică, animalele au fost supuse unui stres constant, iar sacrificiile lor au reprezentat o contribuție esențială la succesul operațiunilor forțelor ANZAC și al Diviziei Călare Neozeelandeze. Caii, devenind simboluri ale perseverenței și rezilienței, au ajutat la obținerea unor victorii strategice ce au schimbat cursul conflictului în această regiune (McCarthy, 1989, p. 152).
Calitatea Cailor Neozeelandezi și Eforturile de Ingrijire
Caii crescuți în Noua Zeelandă s-au remarcat prin calitatea excepțională și rezistența lor, ceea ce le-a permis să supraviețuiască în condiții extreme mai bine decât alte animale de tracțiune. Spre deosebire de animalele provenite din alte regiuni, cum ar fi cele din Argentina, care erau adesea utilizate pentru a compensa pierderile sau epuizarea cailor locali, caii neozeelandezi s-au dovedit superiori din punct de vedere al adaptabilității. A.B. Moore subliniază că animalele argentiniene nu au putut face față dificultăților terenului deșertic, fiind evacuați rapid din unități, ceea ce a evidențiat importanța calității cabaline locale (Moore, 1918, p. 89). Eforturile depuse de Corpul Veterinar Neozeelandez au fost cruciale în menținerea integrității unităților ecvine. Atunci când caii aveau nevoie de îngrijiri medicale, personalul veterinar se mobiliza rapid pentru a le oferi tratamentul necesar, prevenind astfel pierderile semnificative. În situațiile în care animalele erau transferate la spitalele britanice de bază din Egipt, riscurile de a se pierde printre celelalte animale erau foarte mari, accentuând importanța unei supravegheri constante și a unui management strict al efectivelor (McGibbon, 2014, p. 527). Aceste măsuri nu doar că au demonstrat eficiența sistemului veterinar militar, dar au subliniat și angajamentul față de bunăstarea animalelor, care era esențială pentru menținerea capacității operaționale a forțelor neozeelandeze. În concluzie, calitatea superioară a cailor din Noua Zeelandă, combinată cu eforturile remarcabile de îngrijire, a constituit un element esențial în succesul campaniilor militare desfășurate în condiții de mediu ostile.
Iată descrierea unui incident din august 1917, atunci când al 2-lea batalion, Regimentul Wellington și Compania 1 de mitraliere au pierdut mulți dintre caii lor când liniile lor de transport au fost bombardate. Carnagiul rezultat este descris în „The Wellington Regiment” (pp. 204-205): „În jurul orei 2 dimineața, pe 11 august, bombe au fost aruncate asupra liniilor de transport ale celui de-al 2-lea batalion și ale Companiei 1 de mitraliere, ale căror animale erau adunate lângă Kortepyp. Efectul a fost dezastruos. Treizeci și trei de cai și măgari ai celui de-al 2-lea batalion au fost fie uciși, fie au trebuit să fie împușcați. Alte patru animale au fost rănite, inclusiv calul colonelului Cunningham, Queenie, care a fost rănit în piept. În plus, Compania 1 de mitraliere a pierdut peste cincizeci de animale. … Răspândirea bombelor explozive a fost foarte joasă, iar animalele care au fost ucise au avut majoritatea picioarelor tăiate. După zgomotul exploziei, a urmat doar gemetele lungi ale animalelor nefericite, apoi zgomotul lanțurilor lor și sunetele surde pe măsură ce cădeau. Printre caii pierduți erau și cei doi cai de tragere ai celui de-al 2-lea batalion. Scena a fost una chinuitoare și au fost necesare câteva zile pentru a se curăța haosul.”
Caii spre Finalul Războiului
Datorită rezistenței și calității superioare ale cailor din Noua Zeelandă, precum și a eforturilor susținute ale veterinarilor neozeelandezi, un număr semnificativ de cai „originali” au rămas în serviciu până la finalul conflictului. Terry Kinloch subliniază că, la sfârșitul războiului, Brigada NZMR dispunea de aproape 2.500 de cai, majoritatea provenind din efectivele locale (Kinloch, 1997, p. 153). În plus, la începutul campaniei din Palestina din 1917, peste 1.000 de cai „originali” erau încă în serviciu cu Brigada NZMR, iar animalele neozeelandezi erau prezente și în unitățile atașate. În aprilie 1916, când Divizia Neozeelandeză a plecat din Egipt pentru a se alătura frontului din Franța, peste 3.000 de animale – inclusiv cai și măgari – au fost transportate, majoritatea fiind de origine neozeelandeză și repartizate în regimentele de Pușcași Călare din Auckland, Wellington și Canterbury, ce au rămas în Orientul Mijlociu ca parte a noii Divizii Călare ANZAC (McGibbon, 2014, p. 533).
Utilizarea Cailor pe Frontul de Vest
Pe Frontul de Vest, caii de călărie, cei de tracțiune, de artilerie și de transport au fost utilizați pentru deplasarea echipamentului greu și a muniției, contribuind la menținerea lanțului de aprovizionare într-un mediu extrem de static (McGibbon, 2014, p. 536). În mod specific, trupele și ofițerii Diviziei Neozeelandeze au folosit caii de călărie pentru deplasări rapide, în timp ce Regimentul de Pușcași Călare din Otago, care a beneficiat de cel mai mare număr de animale, a reușit să păstreze efectivul ecvin și să îl utilizeze în misiuni de cavalerie, precum recunoașterea și supravegherea liniilor de aprovizionare. Christopher Pugsley observă că, deși rolul cavaleriei pe Frontul de Vest a fost limitat de natura statică a tranșeelor, anumite unități, cum ar fi cele din Otago, au folosit caii pentru munci de desantare, săparea tranșeelor și recuperarea muniției, iar în special la Bătălia de la Messines din iunie 1917, aceștia au fost utilizați pentru recunoaștere și supravegherea aprovizionării (Pugsley, 2004, p. 211).
Provocările Frontului de Vest
Condițiile de teren pe Frontul de Vest au reprezentat o provocare majoră pentru cai, afectând semnificativ eficiența operațiunilor logistice. Noroiul adânc, găurile de obuze și deteriorarea drumurilor au încetinit progresul. De exemplu, în timpul Bătăliei de la Somme din septembrie 1916, deplasarea echipamentului a durat ore întregi, chiar și atunci când se folosea o echipă de douăzeci de cai pentru fiecare tun (McGibbon, 2014, p. 540). În numeroase situații, dificultățile terenului au obligat artileriile să manipuleze manual piesele grele sau să recurgă la transport mecanic ca soluție alternativă. În contrast, în Bătălia de la Messines, s-a optat pentru utilizarea unei căi ferate ușoare, care a permis transportul eficient al muniției în avans (Pugsley, 2004, p. 218).
Impactul Iernii Asupra Cailor
Iernile din Franța, în special cea din perioada 1916–1917, au agravat situația. Umiditatea ridicată și noroiul intens au redus considerabil accesul la hrană, apă și adăpost. Condițiile de mediu extreme au determinat o slăbire generală a cailor, făcându-i mai vulnerabili la boli. Martorii locali au afirmat că iarna respectivă a fost cea mai grea din ultimii patruzeci de ani, evidențiind astfel impactul sever al condițiilor climatice asupra efectivelor ecvine (McGibbon, 2014, p. 543).
Pierderi Masive
Războiul a impus pierderi semnificative, iar caii au fost expuși constant la pericole, inclusiv răniri, explozii de bombe, trageri de artilerie și atacuri aeriene. La Bătălia de la Messines, de exemplu, Regimentul Otago a înregistrat pierderea a opt cai și rănirea a 32 de animale (Pugsley, 2004, p. 221). Procesul de înlocuire a cailor s-a efectuat prin intermediul grajdurilor militare, iar, pentru a compensa pierderile, au fost utilizați cai din America de Nord. La sfârșitul războiului, Divizia Neozeelandeză avea aproximativ 4.500 de animale (cai și măgari), însă rămâne neclar câți dintre aceștia erau „originari” din Noua Zeelandă. Totuși, caii neozeelandezi erau recunoscuți pentru calitatea superioară și erau foarte apreciați de către soldați, datorită rezistenței și adaptabilității lor în condiții de luptă extreme.
Soarta Cailor Neozeelandezi
Dintre cei 10.000 de cai achiziționați între 1914 și 1916, foarte puțini s-au întors în Noua Zeelandă. Majoritatea animalelor au murit în străinătate, din cauza bolilor și rănilor suferite în condițiile dure ale fronturilor de război. Din puținii care au supraviețuit, doar patru au reușit să se întoarcă acasă, o situație explicată de lipsa acută de transport și de restricțiile de carantină impuse pentru prevenirea răspândirii bolilor animale în afacerile externe (McGibbon, 2014, p. 540). Pentru caii care au supraviețuit, soarta lor ulterioară a variat. Mulți au fost uciși, vânduți sau utilizați pentru uzul armatei britanice. În cazul cailor trimiși în Samoa Germană, aceștia au rămas alocați garnizoanei până la plecarea acesteia, la sfârșitul anului 1919 – începutul anului 1920. Ulterior, garnizoana a fost înlocuită de o forță polițienească constabulară din Noua Zeelandă, care includea și unități de polițiști călare. Cei 90 de cai rămași au fost predați noii forțe, însă starea lor precară a limitat utilitatea, iar mulți au fost ulterior vânduți pe piața locală. Până la sfârșitul anului 1920, când responsabilitatea pentru cai a fost transferată administrației Samoane, puțini dintre aceștia mai erau în serviciu (Kinloch, 1997, p. 168).
Întoarcerea la Gallipoli și Destinul Cailor din Orientul Mijlociu
La sfârșitul anului 1918, unitatea Canterbury Mounted Rifles s-a întors temporar pe Peninsula Gallipoli, aducând cu ea aproximativ 80 de cai destinați transportului și sarcinilor de călărie. La încheierea conflictului, caii ce slujeau în Orientul Mijlociu au fost adunați la Grajdul Militar Imperial, unde, inițial, erau păstrați doar cei mai viguroși cai. Cei considerați încă apți pentru muncă au fost ulterior vânduți local, în timp ce animalele considerate rănite sau slăbite erau ucise – o decizie susținută de unele voci militar-veterinare, îngrijorate că localnicii ar putea neglija sau maltrata animalele (McGibbon, 2014, p. 537). Numărul cailor păstrați în Grajdul Militar Imperial a depășit necesitățile armatei de ocupație din Egipt, iar problemele logistice – lipsa transportului adecvat și restricțiile de carantină – au împiedicat reîntoarcerea în Noua Zeelandă a majorității cailor. Astfel, majoritatea animalelor păstrate inițial au fost ulterior ucise sau vândute local.
O scrisoare către ministru
Dora Spencer din Tolaga Bay a scris autorităților de mai multe ori începând cu începutul anului 1916, solicitând returnarea „iepei sale preferate de călărie” din Egipt. Autoritățile i-au răspuns că „nici un cal” nu putea fi repatriat din Egipt din cauza riscului de introducere a bolilor. Totuși, au liniștit-o și i-au spus că iapa ei nu va fi abandonată la sfârșitul războiului: „Există un pericol foarte mic ca iapa dumneavoastră să fie maltratată, deoarece, la sfârșitul războiului, toți caii vor merge într-un grajd militar și vor fi redistribuiți Armatei, unde este foarte probabil ca ea să își încheie zilele în pace.” Un cal neozeelandez care a reușit să ajungă acasă a fost iapa Bess, trimisă în Franța în octombrie 1918 (Kinloch, 1997, p. 170). Situația s-a prezentat oarecum diferit pentru caii Diviziunii din Noua Zeelandă aflați în Franța. Aceștia au fost adunați similar ca și caii armatei britanice și, deși unii au fost uciși sau vânduți, șansele de repatriere erau mult mai mari. Din cei 400.000 de cai ai armatei britanice din Franța, aproximativ 100.000 au fost reîntorși în Anglia. Printre aceștia s-au numărat și cei patru cai din Noua Zeelandă – inclusiv Bess –, care au fost transportați acasă în 1920 (McGibbon, 2014, p. 542). Bess a servit pe front în campaniile din Egipt, Sinai, Palestina, Franța și Germania.
Memorialul lui Bess
Cei patru cai repatriați – Beauty (al Căpitanului Richard Riddiford), Bess (al Căpitanului Charles Powles), Dolly (al Generalului Sir Andrew Russell) și Black (al Locotenent-Colonelului George King) – reprezintă un simbol important al legăturii dintre experiențele de război și revenirea la normalitate. În stadiile inițiale ale demobilizării, Generalul Russell a subliniat importanța readucerii acasă a "câtorva" cai din Divizia Neozeelandeză, evidențiind valoarea sentimentală și istorică a acestor animale, acum purtătoare de amintiri dintr-un război prelungit (Kinloch, 1997, p. 172). Lista finală a cailor repatriați a inclus Beauty, Bess și Dolly, care plecaseră cu Corpul Principal al NZEF în 1914, precum și calul lui King, expediat fie în 1915, fie în 1916. Acești patru cai au fost repatriați din Franța în martie 1919 și supuși unui regim de carantină de 12 luni, înainte de a ajunge în Noua Zeelandă în iulie 1920 (McGibbon, 2014, p. 545).
Moștenirea
Astăzi, povestea cailor de război neozeelandezi este comemorată printr-o serie de monumente și ceremonii ANZAC, care păstrează vie memoria contribuțiilor lor esențiale la efortul de război. Un exemplu remarcabil este Memorialul Bess din Bulls, Noua Zeelandă, care servește nu doar ca un omagiu adus animalelor ce au luptat alături de soldați, ci și ca simbol al sacrificiilor făcute pe câmpurile de luptă și al rezilienței în fața adversităților. Moștenirea acestor cai transcende simpla lor prezență pe front – ele reflectă un angajament profund față de loialitate, curaj și perseverență, care a fost la fel de important în istoria militară ca și eforturile umane. Prin comemorările actuale, generațiilor prezente și viitoare le sunt reamintite sacrificiile ce nu au fost rezervate exclusiv soldaților, ci au inclus și animalele care au împărtășit cu ei viața și pericolul. Astfel, memoria cailor neozeelandezi rămâne un testament emoționant al legăturii indisolubile dintre om și animal, iar recunoașterea oficială continuă să onoreze curajul și dedicarea lor – o parte integrantă a patrimoniului național și militar al Noii Zeelande.
Repatrierea celor 4 cai eroi
Caii au fost repatriați în Anglia în martie 1919 și au fost supuși unui stagiu de carantină de 12 luni. Se pare că Bess a participat chiar la o paradă a victoriei în Marea Britanie. Caii au ajuns înapoi în Noua Zeelandă, în iulie 1920. După război, Bess a fost modelul pentru sculptura unui cal rănit din Noua Zeelandă, amplasată pe un monument dedicat trupelor de cavalerie ANZAC la Port Said, în Egipt. Această statuie a fost distrusă în criza Suezului din 1956, dar copii ale acesteia au fost realizate și ridicate la Albany, în Australia de Vest, și la Canberra.
Bess, după război
Bess a continuat să îi fie alături lui Powles la întoarcerea sa în Noua Zeelandă, în timp ce acesta era comandant la Trentham și mai târziu director la Flock House, o școală de formare agricolă pentru dependenții veteranilor de război. Bess a avut mai mulți mânji și a murit pe un teren din apropierea Flock House în 1934. Powles a îngropat-o la Flock House și a ridicat un monument în memoria calului său iubit.
Surse:
Arhivele Noii Zeelande. Rapoarte Veterinare din Primul Război Mondial, Detașamentul Samoa, 1914–1918.
Cunningham, W. H. Neozeelandezii la Gallipoli. Whitcombe și Tombs, 1921.
Divizia Călare ANZAC și Bătălia pentru Palestina (C. J. McCarthy, 1989).
Evening Post, Wellington. 10 noiembrie 1914, p. 6.
Kinloch, T. Pușcașii Călare ai Noii Zeelande în Marele Război. Wellington: Reed Publish, 1997.
McGibbon, I. (ed.). Însoțitorul Oxford al Istoriei Militare a Noii Zeelande. Oxford Press, 2000.
McGibbon, J.A. Istoria Oficială a Noii Zeelande în Primul Război Mondial. Oxford Press, 2014.
Moore, A.B. Observații asupra rezistenței cailor de tracțiune în condiții de deșert.
Wellington: Pressa Militară Neozeelandeză, 1918.
Powles, C.G. Istoria Pușcașilor Călare din Canterbury.
Pugsley, C. La Marginea Războiului: Noua Zeelandă în Marele Război. Auckland: Viking, 2004.
Reakes, C. Raportul anual al Serviciilor Veterinare ale NZEF.
https://nzhistory.govt.nz/media/photos, Manatū Taonga — Ministry for Culture and Heritage
Maughan, R.J. Pușcașii Călare Neozeelandezi: O Istorie a Brigăzii de Pușcași Călare din Noua Zeelandă în Marele Război 1914–1918. 1959.
Comments