CORBII LUI ODIN (update săptămânal)

SATUL DE LA MARGINEA FIORDULUI

Vântul tăios al fiordului șuiera printre acoperișurile de iarbă groasă, smulgând firele împrăștiate și trimițându-le să danseze pe pietrișul ulițelor. Hornurile de piatră, fumegând neîncetat, scoteau aburi care se amestecau cu aerul sărat, impregnat de aroma mării zbuciumate și de algele aruncate pe mal de valuri. Ecoul corbilor răsuna peste stânci, strigătele lor ascuțite și neașteptate vibrând ca niște avertismente în liniștea dimineții. Satul lui Håkon se întindea pe o fâșie îngustă de pământ, apărată la nord de munți înalți și stâncoși, și la sud de apele reci, care se spargeau cu furie de malurile abrupte. Casele din lemn, construite din bușteni groși, erau acoperite cu iarbă și mușchi, ce păstrau umezeala ploilor și mirosul pământului. Ulițele pietruite tremurau sub pașii grăbiți ai sătenilor, îmbrăcați în haine groase de lână, fugind de frigul pătrunzător spre hambarele pline și focurile fumegânde ce încălzeau fiecare casă. Fiecare sunet părea amplificat: scârțâitul ușilor, trosnetul zăpezii topite sub cizmele oamenilor și foșnetul mantourilor conturau un tablou al unei lumi crude, dar vii, unde fiecare zi era un echilibru între supraviețuire și destin.

În mijlocul satului, atelierul lui Eirik răsuna de ritmul ciocanului pe nicovală. Fierarul tânăr, cu părul negru încâlcit și mâinile bătătorite de muncă, lovea cu putere metalul încins, iar scânteile săreau în toate direcțiile, luminându-i fața transpirată. Mirosul fierului ars și al cărbunelui se amesteca cu aroma lemnului umed și a ierbii proaspăt cosite, creând un melanj care îi pătrundea toate simțurile și îi trezea gândurile. Eirik, tânărul fierar, sprijinindu-și coatele pe cadrul de lemn al ușii, privea la valurile care se izbeau cu furie de stânci. Deși cunoscuse doar satul acesta și munca neîntreruptă a forjării fierului, ceva îi spunea că destinul său nu se limita la aceste maluri reci. Zgomotul ciocanului în metal, scânteierea în foc și mirosul fierului încins îi erau singurii tovarăși de drum, dar în spatele fiecărei scântei simțea o întrebare care nu-l lăsa în pace: Cine sunt cu adevărat? Cine m-a adus pe malul fiordului, copil abandonat și salvat de valurile sălbatice, și ce rost are să rămân doar fierar într-un sat condus de o mână de fier? Privind flăcările dansând pe nicovală, simți că răspunsul nu va veni din văpaia metalului sau a focului, ci dintr-un loc mai îndepărtat, mai ascuns, unde destinul îi pregătea o cale pe care nici un alt sătean nu o putea vedea. Fiecare scânteie părea un semn, fiecare zgomot un avertisment: viața lui Eirik urma să iasă din atelier și să intre în lumea mare, plină de mistere, pericole și profeții. În depărtare, pe dealurile ce străjuiau satul, corbii începuseră să strige cu glasuri ascuțite, care se amestecau cu vuietul vântului, ca un cântec al fiordului. Sunetele lor răsunau peste case, peste stânci și peste valurile care se spărgeau de mal, pătrunzând până în adâncul sufletului lui Eirik. Parcă natura însăși îi șoptea: „Vezi mai departe. Acolo unde merge apa, și râul șopotind prin mijlocul satului, acolo este soarta ta.” Eirik tresări și își strânse pumnii, simțind un fior rece pe șira spinării. Nu înțelegea încă cum, dar ceva în aer, în vuietul mării și în privirea păsărilor negre, îi spunea că viața lui nu va mai fi niciodată simplă sau sigură. Se afla în pragul unei lumi necunoscute, unde fiecare pas avea să-l conducă mai aproape de destinul său, un destin care avea să zguduie satul de la marginea fiordului și să deschidă ușa unei profeții ce urma să-i schimbe lumea pentru totdeauna. Privirea lui se pierdu pe valurile albastre, în care se reflecta cerul cenușiu, și pentru prima dată simți că nu mai este doar fierar, ci un om ales să pășească pe drumuri pe care nimeni din sat nu ar fi putut păși.

UMBRA PROFEȚIEI

În mijlocul satului, atelierul lui Eirik răsuna de ritmul ciocanului pe nicovală, ca o inimă de fier bătând în pieptul unei lumi ce încă visa la zei. Fiecare lovitură făcea ca scânteile să țâșnească în aerul dimineții, dansând o clipă în lumina fumurie ca niște spirite rătăcite între foc și aer. Mirosul de metal încins, cărbune și sare adusă de vântul mării plutea în jur, amestecându-se cu aburul rece coborât de pe fiord. Eirik, cu părul negru încâlcit și mâinile asprite de muncă, se mișca lent, dar precis, ca și cum o forță nevăzută îi ghida gesturile. În ochii lui, flacăra forjei se reflecta ca o taină vie. Metalul vibra sub ciocan, iar în acel sunet se ascundea o chemare. Uneori i se părea că aude ecouri de voci, ca și cum focul și fierul îi șopteau nume uitate de oameni. În fiecare scânteie pâlpâia aceeași întrebare care-l urmărea în vis: cine l-a adus pe malul fiordului și de ce? Sătenii îl priveau de la distanță, ca pe un animal de foc scăpat din vis. Unii vedeau în el un dar al zeilor, alții o primejdie. Copiii, printre care Ragnhild și Knut, se ascundeau după garduri, urmărind dansul scânteilor cu ochii mari, între teamă și fascinație.

— Oare e doar fierar… sau mai mult? — șopti unul.

Torstein, căpetenia gărzii, trecu pe lângă atelier. Armura îi scârțâia, iar privirea, ascuțită ca o lamă, îl urmărea cu prudența unui lup. „Un copil al valurilor… cine știe ce poate ascunde?”, gândi el, simțind un fior venit parcă din adâncul mării.

Bjorn Morarul, cu hainele mirosind a grâne și noroc, dădu din cap cu politețe, dar își făcu semnul de protecție fără să fie văzut. Atunci, dinspre dealul acoperit de mușchi și iarbă udă, se auzi un clinchet slab — ca o toacă din lemn de frasin. Solveig, bătrâna völva, apăru sprijinită într-un toiag încrustat cu simboluri vechi cât piatra. Ochii ei, tulburi ca gheața mării, străpungeau aerul, iar vântul părea să se oprească pentru a-i asculta glasul. Ea strânse câteva vreascuri, le puse într-un cerc la picioarele sale și rosti cu voce răgușită:

- Un om fără tată va răsturna puterea jarlului… și umbrele lui vor străbate satul ca vântul de la fiord. Cuvintele se rostogoliră peste sat ca un vuiet îndepărtat de furtună. Câinii lătrară scurt, apoi se făcu o tăcere grea. Privirile tuturor se întoarseră, ca atrase de un fir nevăzut, spre tânărul fierar. Eirik simți că aerul se îngreunează, ca înaintea unei furtuni. Ciocanul îi alunecă pe nicovală și scânteile izbucniră cu o lumină aproape albă. În acel moment, înțelese că nu mai putea rămâne doar fierar; ceva îl chema dincolo de fiord, iar viața lui avea să se împletească cu destinul satului. Sigrid, fiica jarlului, se strecură printre oameni și îl privi cu un amestec de teamă și curiozitate. Privirea lor se întâlni pentru o clipă — o scânteie ce anunța focul ce avea să-i lege. De la poarta satului, Skarde Străinul își ridică mantia grea, udă de ceață. Ochii lui întunecați pătrunseră în atelier, citind în tânărul fierar o putere pe care nimeni altcineva nu o vedea. Vuietul valurilor se amesteca cu strigătele corbilor, iar fiecare sunet părea un avertisment. Destinul lui Eirik nu mai era legat de fierul nicovalei, ci de umbrele profeției care coborau peste sat ca o ceață de noapte. Când ultimul ecou al ciocanului se stinse, un corb se desprinse de pe acoperișul forjei și zbură spre mare, tăind cu aripile sale cenușii vălul de abur de deasupra fiordului. În ochii lui Eirik se oglindi pentru o clipă acea umbră în zbor — presimțirea unei aripi mai mari, venind dintr-o lume pe care încă nu o cunoștea. Vântul se ridică dinspre ape, rece și neîndurător, purtând cu el un șoptit abia auzit: profeția a început.

FOC LA HAMBARE

Noaptea coborâse grea peste sat, cu o liniște tulbure, ca o mare înghețată. Deasupra fiordului, o ceață cenușie plutea ca o rană nevindecată, iar vântul aducea miros de sare și lemn ud. Dincolo de gardurile joase, câinii schelălăiau scurt, apoi tăceau. Lumina torțelor de pe zidul jarlului tremura, prelungindu-se peste acoperișuri ca niște vene de foc. Eirik nu dormea. În atelierul lui, flacăra forjei arunca reflexe roșii peste uneltele atârnate pe pereți. Mâinile lui, crăpate și acoperite cu funingine, miroseau a fier și a neliniște. Fruntea îi era udă, deși focul era pe sfârșite. Se aplecă asupra jarului și lovi încet cu cleștele, urmărind scânteile cum se sting. În lumina slabă, ochii lui aveau o adâncime neliniștită, ca și cum ascundeau o întrebare fără răspuns. Trosnetul lemnului rupt sfâșie tăcerea. Apoi un altul — mai aproape, mai crud. Dinspre sudul satului se ridica o lumină roșie, pulsând. Eirik ridică brusc privirea, cu inima bătând în tâmple. Un urlet de femeie tăie aerul, iar vântul aduse mirosul de paie arse. Focul izbucni din hambarele lui Bjorn Morarul, ridicându-se violent, ca o fiară scăpată din lanț. Flăcările se cățărau pe cer, aprinzând fumul într-o culoare bolnavă de portocaliu. Aerul se umplu de scântei, iar căldura îi împinse pe oameni afară din case. O femeie căzu în genunchi, plângând. Bjorn urla, trăgând de găleți, dar ochii lui roșii se întoarseră, brusc, spre fierar.

- El! - țipă.

- El a stârnit focul! Focul lui, blestematul!

Eirik se opri în mijlocul uliței, cu respirația tăiată. Chipul îi era luminat intermitent de foc - jumătate lumină, jumătate umbră. Ochii i se îngustară, buzele se încleștară. Încercă să spună ceva, dar cuvintele se spulberară în vuiet. Din jur, oamenii se trăgeau un pas înapoi. O femeie își smulse copilul din calea lui, altul scuipă în țărână. Bjorn îl arătă cu mâna tremurândă. Barba îi era pârjolită, iar hainele fumegau.- A vrut să se răzbune pentru tributuri! - urlă.

- Focul i-a scăpat din forjă!

Torstein apăru din întuneric, conducând oamenii jarlului. Coifurile lor sclipeau, sulițele scoteau clinchete metalice. Se opri la câțiva pași de Eirik. Chipul lui era rece, neclintit, dar în privirea albastră clipea o urmă de teamă — sau poate recunoaștere.

- Ce-ai făcut, fierarule? - mormăi el. Ce-ai adus peste noi?

Eirik îl privi drept. Fața îi era tăbăcită de vânt și fum, dar în ochi i se citea o amestecătură de durere și mândrie.- N-am făcut nimic, Torstein. Focul n-a pornit din mâna mea.

Deasupra, pe colină, Solveig völva privea scena fără să se clintească. Umbra ei se alungea peste iarbă, iar mantia îi flutura ușor în vântul fierbinte. Buzele ei mișcau încet o cântare veche, ca o rugă uitată. În ochii ei ardea o lumină rece, de gheață.

- Umbra profeției arde prima dată în grânele satului, — șopti ea, — apoi în inimile oamenilor.

Dinspre fort coborî Sigrid. Blana albă îi strălucea în lumina focului, iar obrajii îi erau umezi de lacrimi. Se opri între sulițele întinse și Eirik, cu brațele ridicate.

- Lăsați-l! - strigă. N-a făcut-o el! Vântul poartă jarul, nu omul!

Torstein rămase nemișcat, dar privirea lui coborî pentru o clipă. În spatele lui, Bjorn încă urla, iar sătenii murmurau cu glasuri joase, ca un cor al vinovăției. Eirik privi flăcările care se înălțau peste hambare. În tremurul lor, i se păru că vede siluete — chipuri înroșite, mâini care se frământă, voci pierdute. Simți o arsură în piept și, pentru o clipă, nu mai știu dacă trăiește sau visează. Focul părea viu, ca o fiară care-l privește cu ură. Apoi, din depărtare, vocea lui Solveig se ridică, limpede, ca un ecou dintr-o altă lume:

- Focul nu arde ce e menit să se nască din el.

Flăcările se potoliră brusc, ca și cum ar fi obosite de ură. Rămase doar fumul, rotindu-se încet peste hambarele prăbușite. Oamenii tăcură. Dincolo de foc, Eirik stătea drept, cu privirea pierdută. Nici un om nu se apropie. În zorii zilei, fierarul era singur. Mâinile îi erau negre de funingine, ochii roșii, dar reci. În jur, satul îl ocolea ca pe o rană. Femeile treceau cu privirea în pământ, bărbații tăceau. Peste ruine, corbii pluteau în cercuri largi, strigând aspru, ca niște judecători. De pe colină, Solveig îi urmărea tăcută plecarea, iar în ochii ei se ghicea un început — și o condamnare.

ÎNTÂLNIREA SECRETĂ

Noaptea se lăsase grea și rece peste sat. Ruinele hambarelor fumegau încă, iar vântul aducea un miros amestecat de paie arse și brumă. Frunzele uscate foșneau printre trunchiurile mestecenilor, iar felinarul slab din poteca ascunsă arunca umbre tremurânde peste pământul înghețat. Eirik pășea încet, cu spatele ușor arcuit și ochii strălucind în semi-întuneric. Respirația lui aburea în aerul tăios, iar mâinile, încă pătate de funingine, tremurau ușor, ca și cum flăcările de la hambare îi mai ardeau încă pielea. Fiecare pas era un amestec de hotărâre și teamă. Dincolo de tăcerea pădurii, se simțea privit — de vânt, de copaci, poate chiar de ochii nevăzuți ai satului care-l alungase.

La marginea pădurii, în lumina palidă a felinarului, Sigrid îl aștepta. Fața ei, albă și neliniștită, era luminată intermitent de flăcările ruinei din vale. Obrajii îi ardeau de frig, dar în privirea ei se amestecau focul curajului și frica nerostită.

- Ai venit… șopti ea, făcând un pas înainte, iar crengile trosniră sub greutatea ei.

Eirik rămase o clipă nemișcat. Privirea i se înmuie pentru prima dată după zile întregi de ură și suspiciune. În aerul rece, vocea lui suna ca o respirație prelungită a vântului.

- Nu puteam pleca fără să te văd, spuse el, abia mișcând buzele. Tot satul mă vrea vinovat. Torstein și oamenii jarlului... nu mai am loc printre ei.

Sigrid întinse mâna și îi atinse obrazul. Gestul era tremurat, dar încărcat de hotărâre.

- Nu contează ce spun ei. Eu te cred. Focul n-a fost al tău.

Eirik închise ochii. O clipă, atingerea ei topi frigul și tăcerea.

- Dacă rămân aici… mă vor ucide, murmură el. Dacă plec… le dau dreptate.

Lumina felinarului îi desena umbre ascuțite pe chip. Sigrid ridică ușor bărbia — în ochii ei ardea ceva neatins de frică.

- Atunci să plecăm împreună. Peste fiord, către pădurile dincolo de munți. Tu și eu. Nimeni nu ne va găsi.

Eirik zâmbi amar. În privirea lui se citea o luptă — între dragoste și datorie, între vis și moarte.

- Nu știu dacă putem… Nu pot să las satul, dar nici nu pot să te pierd. Sigrid îi prinse mâna, strângând-o cu o forță care nu părea a unei fiice de jarl, ci a unei femei gata să-și înfrunte soarta.

- Nu-i nimic mai prețios decât ceea ce simțim acum. Nu-i nimic mai important decât să trăim. Tu ești mai puternic decât focul lor.

Tăcerea care le înconjura deveni densă, aproape sacră. Dincolo de copaci, marea suspina, iar vântul se plimba printre frunzele moarte ca un duh fără trup. Eirik simți că timpul se oprește între ei. Sigrid scoase din blană un mic medalion de argint — o pasăre stilizată, cu aripile întinse. Îl puse în palma lui.

- Păstrează-l, spuse ea încet. Ca să nu uiți cine te așteaptă. Eirik îl privi îndelung, apoi îl strânse în pumn, simțind metalul rece lipit de piele.

- Ne vom revedea, șopti el. Chiar dacă fiordul se va închide peste mine.

Sigrid încuviință.

- Oricât de întunecat ar fi drumul, îl voi găsi.

Cei doi rămăseseră o clipă în tăcere, aproape atingându-și frunțile. Vântul se înteți, scuturând mestecenii, iar flacăra felinarului pâlpâi, gata să se stingă. Apoi Eirik păși înapoi, privind-o cu o liniște care trăda durerea despărțirii. Când dispăru printre trunchiuri, Sigrid rămase singură, cu lacrimile amestecându-se cu aburul rece al dimineții. În vale, primele strigăte ale cocoșilor anunțau zorii, iar deasupra fiordului corbii se roteau în cercuri largi, croncănind ca niște vestitori ai unei zile pline de presimțiri. Vântul purta peste sat ecoul unei promisiuni rostite în taină — și undeva, dincolo de pădure, o nouă flacără începea să se aprindă.

BĂNUELI ȘI INTRIGI

Zorii zilei se strecurau printre nori groși, lăsând peste sat un alb cenușiu, rece și umed. Aerul mirosea încă a funingine și lemn ars, iar oamenii se mișcau în șoaptă, cu priviri furioase și temătoare, ca niște umbre de umanitate rănită. În sala de consiliu a fortului, Håkon stătea cu spatele drept, privirea lui tăioasă fixându-i pe consilieri. Fața îi era palidă, ridurile adâncite de somnul întrerupt și de grija puterii pierdute. Degetele îi bătăiau ușor pe brațul scaunului, într-un tic care trăda frica de a nu părea slab.

- Fierarul Eirik… începu unul dintre consilieri, un bărbat cu fața palidă, ochii verzi și barba neregulată, nu putem să ignorăm ce s-a întâmplat. Toată lumea spune că el a pornit focul.

Håkon îl privi fix, ridicând o sprânceană.

- Spuneți-mi ce dovezi aveți, Ulfric?

Consilierul își mușcă buza de jos, evitând privirea jarlului. Mâinile îi tremurau ușor.

- Nu avem dovezi concrete, stăpâne, dar oamenii îl urăsc… iar dacă nu-i pedepsim, satul se va destrăma.

Torstein stătea în colț, coiful sub braț. În privirea lui albastră se citea tensiune: voia să-l protejeze pe Eirik, dar nu putea sfida autoritatea. Și totuși, o scânteie de îndoială îi juca pe chip. Mâinile îi erau strânse în pumni, dar fața îi rămânea nemișcată, aproape impenetrabilă.

- Satul nu poate fi lăsat să creadă că un orfan se joacă cu focul jarlului, spuse alt consilier, cu voce scurtă, tăioasă. Dacă nu-l pedepsiți, tot satul va râde de lege și puterea dumneavoastră va slăbi.

Håkon oftă adânc și își trecu palma peste față. Ochii îi rămăseseră concentrați pe ușa din lemn masiv, parcă așteptând ceva imposibil de oprit.

- Alertați oamenii, spuse el încet, cu vocea rigidă. Găsiți-l. Și aduceți-l înaintea mea.

Între timp, pe ulițele satului, oamenii șușoteau cu frică. Femeile își trăgeau copiii aproape, privindu-l pe Eirik cum trecea prin umbre, cu pas măsurat și umerii încordați. Obrajii îi erau pătați de funingine și frig, iar ochii îi erau înroși, dar limpezi. Clipă de clipă se oprea, simțind priviri acuzatoare sau pline de teamă.

- L-ați văzut? șopti o femeie, privind peste umăr spre el. E el! Focul din hambare… el!

- Nu… nu putea să facă asta, murmură altă femeie, de parcă s-ar fi temut că vor auzi și jandarmii jarlului.

În fort, Håkon ridică pumnul și apăsă ușor pe masă. Ochii îi urmăreau fiecare pas, fiecare gest, ca și cum încerca să pătrundă adevărul ascuns în tăcerea satului. Torstein, lângă el, clipea rar, cu respirația tăcută, privind cum oamenii tremurau la șoaptele consilierilor.

- Adu-l, spuse Håkon cu voce calmă, dar rece. Nu contează dacă e vinovat sau nu. Satul trebuie să știe cine hotărăște.

Eirik trecea printre ulițe, încercând să evite privirile oamenilor. Picioarele îi erau obosite, inima îi bătea sălbatic. De fiecare dată când cineva întorcea capul spre el, simțea cum aerul se face mai dens, cum timpul parcă se oprește.

Privirea lui întâlni pentru o secundă ochii Sigrid, care îl urmărea de departe dintr-o fereastră înaltă. Obrajii îi erau roșii, buzele strânse, iar mâinile strângeau balustrada de lemn, ca și cum ar fi vrut să sară jos și să-l salveze. Inima lui tresări, simțind legătura lor tăcută. Vântul aduse iar mirosul de fum și cenușă, iar corbii zburau deasupra, croncănind scurt. Eirik simți că satul se contractă în jurul lui, fiecare pas devenind o luptă. Fiecare privire care îl urmărise, fiecare șoaptă auzită, îi tăia puțin din răsuflare. Håkon se ridică, respirând greu, picioarele lui scârțâind pe scândurile reci. Fața îi era nemișcată, dar ochii îi trădau furie și frică. Torstein îl urmărea atent, mâinile strânse, conștient că loialitatea și frica nu se întâlnesc ușor. În acel moment, tensiunea din sat era palpabilă, ca o coardă întinsă, gata să plesnească. Eirik simțea ochii tuturor ațintiți asupra lui, iar fiecare pas către pădurea care-l putea ascunde era și o promisiune că lupta pentru supraviețuire abia începea. (Nuvela continuă cu un episod pe săptămână)