CORBII LUI ODIN

SATUL DE LA MARGINEA FIORDULUI

Vântul tăios al fiordului șuiera printre acoperișurile de iarbă groasă, smulgând firele împrăștiate și trimițându-le să danseze pe pietrișul ulițelor. Hornurile de piatră, fumegând neîncetat, scoteau aburi care se amestecau cu aerul sărat, impregnat de aroma mării zbuciumate și de algele aruncate pe mal de valuri. Ecoul corbilor răsuna peste stânci, strigătele lor ascuțite și neașteptate vibrând ca niște avertismente în liniștea dimineții. Satul lui Håkon se întindea pe o fâșie îngustă de pământ, apărată la nord de munți înalți și stâncoși, și la sud de apele reci, care se spargeau cu furie de malurile abrupte. Casele din lemn, construite din bușteni groși, erau acoperite cu iarbă și mușchi, ce păstrau umezeala ploilor și mirosul pământului. Ulițele pietruite tremurau sub pașii grăbiți ai sătenilor, îmbrăcați în haine groase de lână, fugind de frigul pătrunzător spre hambarele pline și focurile fumegânde ce încălzeau fiecare casă. Fiecare sunet părea amplificat: scârțâitul ușilor, trosnetul zăpezii topite sub cizmele oamenilor și foșnetul mantourilor conturau un tablou al unei lumi crude, dar vii, unde fiecare zi era un echilibru între supraviețuire și destin.

În mijlocul satului, atelierul lui Eirik răsuna de ritmul ciocanului pe nicovală. Fierarul tânăr, cu părul negru încâlcit și mâinile bătătorite de muncă, lovea cu putere metalul încins, iar scânteile săreau în toate direcțiile, luminându-i fața transpirată. Mirosul fierului ars și al cărbunelui se amesteca cu aroma lemnului umed și a ierbii proaspăt cosite, creând un melanj care îi pătrundea toate simțurile și îi trezea gândurile. Eirik, tânărul fierar, sprijinindu-și coatele pe cadrul de lemn al ușii, privea la valurile care se izbeau cu furie de stânci. Deși cunoscuse doar satul acesta și munca neîntreruptă a forjării fierului, ceva îi spunea că destinul său nu se limita la aceste maluri reci. Zgomotul ciocanului în metal, scânteierea în foc și mirosul fierului încins îi erau singurii tovarăși de drum, dar în spatele fiecărei scântei simțea o întrebare care nu-l lăsa în pace: Cine sunt cu adevărat? Cine m-a adus pe malul fiordului, copil abandonat și salvat de valurile sălbatice, și ce rost are să rămân doar fierar într-un sat condus de o mână de fier? Privind flăcările dansând pe nicovală, simți că răspunsul nu va veni din văpaia metalului sau a focului, ci dintr-un loc mai îndepărtat, mai ascuns, unde destinul îi pregătea o cale pe care nici un alt sătean nu o putea vedea. Fiecare scânteie părea un semn, fiecare zgomot un avertisment: viața lui Eirik urma să iasă din atelier și să intre în lumea mare, plină de mistere, pericole și profeții. În depărtare, pe dealurile ce străjuiau satul, corbii începuseră să strige cu glasuri ascuțite, care se amestecau cu vuietul vântului, ca un cântec al fiordului. Sunetele lor răsunau peste case, peste stânci și peste valurile care se spărgeau de mal, pătrunzând până în adâncul sufletului lui Eirik. Parcă natura însăși îi șoptea: „Vezi mai departe. Acolo unde merge apa, și râul șopotind prin mijlocul satului, acolo este soarta ta.” Eirik tresări și își strânse pumnii, simțind un fior rece pe șira spinării. Nu înțelegea încă cum, dar ceva în aer, în vuietul mării și în privirea păsărilor negre, îi spunea că viața lui nu va mai fi niciodată simplă sau sigură. Se afla în pragul unei lumi necunoscute, unde fiecare pas avea să-l conducă mai aproape de destinul său, un destin care avea să zguduie satul de la marginea fiordului și să deschidă ușa unei profeții ce urma să-i schimbe lumea pentru totdeauna. Privirea lui se pierdu pe valurile albastre, în care se reflecta cerul cenușiu, și pentru prima dată simți că nu mai este doar fierar, ci un om ales să pășească pe drumuri pe care nimeni din sat nu ar fi putut păși.

UMBRA PROFEȚIEI

În mijlocul satului, atelierul lui Eirik răsuna de ritmul ciocanului pe nicovală, ca o inimă de fier bătând în pieptul unei lumi ce încă visa la zei. Fiecare lovitură făcea ca scânteile să țâșnească în aerul dimineții, dansând o clipă în lumina fumurie ca niște spirite rătăcite între foc și aer. Mirosul de metal încins, cărbune și sare adusă de vântul mării plutea în jur, amestecându-se cu aburul rece coborât de pe fiord. Eirik, cu părul negru încâlcit și mâinile asprite de muncă, se mișca lent, dar precis, ca și cum o forță nevăzută îi ghida gesturile. În ochii lui, flacăra forjei se reflecta ca o taină vie. Metalul vibra sub ciocan, iar în acel sunet se ascundea o chemare. Uneori i se părea că aude ecouri de voci, ca și cum focul și fierul îi șopteau nume uitate de oameni. În fiecare scânteie pâlpâia aceeași întrebare care-l urmărea în vis: cine l-a adus pe malul fiordului și de ce? Sătenii îl priveau de la distanță, ca pe un animal de foc scăpat din vis. Unii vedeau în el un dar al zeilor, alții o primejdie. Copiii, printre care Ragnhild și Knut, se ascundeau după garduri, urmărind dansul scânteilor cu ochii mari, între teamă și fascinație.

— Oare e doar fierar… sau mai mult? — șopti unul.

Torstein, căpetenia gărzii, trecu pe lângă atelier. Armura îi scârțâia, iar privirea, ascuțită ca o lamă, îl urmărea cu prudența unui lup. „Un copil al valurilor… cine știe ce poate ascunde?”, gândi el, simțind un fior venit parcă din adâncul mării. Bjorn Morarul, cu hainele mirosind a grâne și noroc, dădu din cap cu politețe, dar își făcu semnul de protecție fără să fie văzut. Atunci, dinspre dealul acoperit de mușchi și iarbă udă, se auzi un clinchet slab — ca o toacă din lemn de frasin. Solveig, bătrâna völva, apăru sprijinită într-un toiag încrustat cu simboluri vechi cât piatra. Ochii ei, tulburi ca gheața mării, străpungeau aerul, iar vântul părea să se oprească pentru a-i asculta glasul. Ea strânse câteva vreascuri, le puse într-un cerc la picioarele sale și rosti cu voce răgușită:

- Un om fără tată va răsturna puterea jarlului… și umbrele lui vor străbate satul ca vântul.

Cuvintele se rostogoliră peste sat ca un vuiet îndepărtat de furtună. Câinii lătrară scurt, apoi se făcu o tăcere grea. Privirile tuturor se întoarseră, ca atrase de un fir nevăzut, spre tânărul fierar. Eirik simți că aerul se îngreunează, ca înaintea unei furtuni. Ciocanul îi alunecă pe nicovală și scânteile izbucniră cu o lumină aproape albă. În acel moment, înțelese că nu mai putea rămâne doar fierar; ceva îl chema dincolo de fiord, iar viața lui avea să se împletească cu destinul satului. Sigrid, fiica jarlului, se strecură printre oameni și îl privi cu un amestec de teamă și curiozitate. Privirea lor se întâlni pentru o clipă — o scânteie ce anunța focul ce avea să-i lege. De la poarta satului, Skarde Străinul își ridică mantia grea, udă de ceață. Ochii lui întunecați pătrunseră în atelier, citind în tânărul fierar o putere pe care nimeni altcineva nu o vedea. Vuietul valurilor se amesteca cu strigătele corbilor, iar fiecare sunet părea un avertisment. Destinul lui Eirik nu mai era legat de fierul nicovalei, ci de umbrele profeției care coborau peste sat ca o ceață de noapte. Când ultimul ecou al ciocanului se stinse, un corb se desprinse de pe acoperișul forjei și zbură spre mare, tăind cu aripile sale cenușii vălul de abur de deasupra fiordului. În ochii lui Eirik se oglindi pentru o clipă acea umbră în zbor — presimțirea unei aripi mai mari, venind dintr-o lume pe care încă nu o cunoștea. Vântul se ridică dinspre ape, rece și neîndurător, purtând cu el un șoptit abia auzit: profeția a început.

FOC LA HAMBARE

Noaptea coborâse grea peste sat, cu o liniște tulbure, ca o mare înghețată. Deasupra fiordului, o ceață cenușie plutea ca o rană nevindecată, iar vântul aducea miros de sare și lemn ud. Dincolo de gardurile joase, câinii schelălăiau scurt, apoi tăceau. Lumina torțelor de pe zidul jarlului tremura, prelungindu-se peste acoperișuri ca niște vene de foc. Eirik nu dormea. În atelierul lui, flacăra forjei arunca reflexe roșii peste uneltele atârnate pe pereți. Mâinile lui, crăpate și acoperite cu funingine, miroseau a fier și a neliniște. Fruntea îi era udă, deși focul era pe sfârșite. Se aplecă asupra jarului și lovi încet cu cleștele, urmărind scânteile cum se sting. În lumina slabă, ochii lui aveau o adâncime neliniștită, ca și cum ascundeau o întrebare fără răspuns. Trosnetul lemnului rupt sfâșie tăcerea. Apoi un altul — mai aproape, mai crud. Dinspre sudul satului se ridica o lumină roșie, pulsând. Eirik ridică brusc privirea, cu inima bătând în tâmple. Un urlet de femeie tăie aerul, iar vântul aduse mirosul de paie arse. Focul izbucni din hambarele lui Bjorn Morarul, ridicându-se violent, ca o fiară scăpată din lanț. Flăcările se cățărau pe cer, aprinzând fumul într-o culoare bolnavă de portocaliu. Aerul se umplu de scântei, iar căldura îi împinse pe oameni afară din case. O femeie căzu în genunchi, plângând. Bjorn urla, trăgând de găleți, dar ochii lui roșii se întoarseră, brusc, spre fierar.

- El! - țipă.

- El a stârnit focul! Focul lui, blestematul!

Eirik se opri în mijlocul uliței, cu respirația tăiată. Chipul îi era luminat intermitent de foc - jumătate lumină, jumătate umbră. Ochii i se îngustară, buzele se încleștară. Încercă să spună ceva, dar cuvintele se spulberară în vuiet. Din jur, oamenii se trăgeau un pas înapoi. O femeie își smulse copilul din calea lui, altul scuipă în țărână. Bjorn îl arătă cu mâna tremurândă. Barba îi era pârjolită, iar hainele fumegau.- A vrut să se răzbune pentru tributuri! - urlă.

- Focul i-a scăpat din forjă!

Torstein apăru din întuneric, conducând oamenii jarlului. Coifurile lor sclipeau, sulițele scoteau clinchete metalice. Se opri la câțiva pași de Eirik. Chipul lui era rece, neclintit, dar în privirea albastră clipea o urmă de teamă — sau poate recunoaștere.

- Ce-ai făcut, fierarule? - mormăi el. Ce-ai adus peste noi?

Eirik îl privi drept. Fața îi era tăbăcită de vânt și fum, dar în ochi i se citea o amestecătură de durere și mândrie.- N-am făcut nimic, Torstein. Focul n-a pornit din mâna mea. Deasupra, pe colină, Solveig völva privea scena fără să se clintească. Umbra ei se alungea peste iarbă, iar mantia îi flutura ușor în vântul fierbinte. Buzele ei mișcau încet o cântare veche, ca o rugă uitată. În ochii ei ardea o lumină rece, de gheață.

- Umbra profeției arde prima dată în grânele satului, — șopti ea, — apoi în inimile oamenilor. Dinspre fort coborî Sigrid. Blana albă îi strălucea în lumina focului, iar obrajii îi erau umezi de lacrimi. Se opri între sulițele întinse și Eirik, cu brațele ridicate.

- Lăsați-l! - strigă. N-a făcut-o el! Vântul poartă jarul, nu omul!

Torstein rămase nemișcat, dar privirea lui coborî pentru o clipă. În spatele lui, Bjorn încă urla, iar sătenii murmurau cu glasuri joase, ca un cor al vinovăției. Eirik privi flăcările care se înălțau peste hambare. În tremurul lor, i se păru că vede siluete — chipuri înroșite, mâini care se frământă, voci pierdute. Simți o arsură în piept și, pentru o clipă, nu mai știu dacă trăiește sau visează. Focul părea viu, ca o fiară care-l privește cu ură. Apoi, din depărtare, vocea lui Solveig se ridică, limpede, ca un ecou dintr-o altă lume:

- Focul nu arde ce e menit să se nască din el.

Flăcările se potoliră brusc, ca și cum ar fi obosite de ură. Rămase doar fumul, rotindu-se încet peste hambarele prăbușite. Oamenii tăcură. Dincolo de foc, Eirik stătea drept, cu privirea pierdută. Nici un om nu se apropie. În zorii zilei, fierarul era singur. Mâinile îi erau negre de funingine, ochii roșii, dar reci. În jur, satul îl ocolea ca pe o rană. Femeile treceau cu privirea în pământ, bărbații tăceau. Peste ruine, corbii pluteau în cercuri largi, strigând aspru, ca niște judecători. De pe colină, Solveig îi urmărea tăcută plecarea, iar în ochii ei se ghicea un început — și o condamnare.

ÎNTÂLNIREA SECRETĂ

Noaptea se lăsase grea și rece peste sat. Ruinele hambarelor fumegau încă, iar vântul aducea un miros amestecat de paie arse și brumă. Frunzele uscate foșneau printre trunchiurile mestecenilor, iar felinarul slab din poteca ascunsă arunca umbre tremurânde peste pământul înghețat. Eirik pășea încet, cu spatele ușor arcuit și ochii strălucind în semi-întuneric. Respirația lui aburea în aerul tăios, iar mâinile, încă pătate de funingine, tremurau ușor, ca și cum flăcările de la hambare îi mai ardeau încă pielea. Fiecare pas era un amestec de hotărâre și teamă. Dincolo de tăcerea pădurii, se simțea privit — de vânt, de copaci, poate chiar de ochii nevăzuți ai satului care-l alungase. La marginea pădurii, în lumina palidă a felinarului, Sigrid îl aștepta. Fața ei, albă și neliniștită, era luminată intermitent de flăcările ruinei din vale. Obrajii îi ardeau de frig, dar în privirea ei se amestecau focul curajului și frica nerostită.

- Ai venit… șopti ea, făcând un pas înainte, iar crengile trosniră sub greutatea ei.

Eirik rămase o clipă nemișcat. Privirea i se înmuie pentru prima dată după zile întregi de ură și suspiciune. În aerul rece, vocea lui suna ca o respirație prelungită a vântului.

- Nu puteam pleca fără să te văd, spuse el, abia mișcând buzele. Tot satul mă vrea vinovat. Torstein și oamenii jarlului... nu mai am loc printre ei.

Sigrid întinse mâna și îi atinse obrazul. Gestul era tremurat, dar încărcat de hotărâre.

- Nu contează ce spun ei. Eu te cred. Focul n-a fost al tău.

Eirik închise ochii. O clipă, atingerea ei topi frigul și tăcerea.

- Dacă rămân aici… mă vor ucide, murmură el. Dacă plec… le dau dreptate.

Lumina felinarului îi desena umbre ascuțite pe chip. Sigrid ridică ușor bărbia — în ochii ei ardea ceva neatins de frică.

- Atunci să plecăm împreună. Peste fiord, către pădurile dincolo de munți. Tu și eu. Nimeni nu ne va găsi. Eirik zâmbi amar. În privirea lui se citea o luptă — între dragoste și datorie, între vis și moarte.

- Nu știu dacă putem… Nu pot să las satul, dar nici nu pot să te pierd. Sigrid îi prinse mâna, strângând-o cu o forță care nu părea a unei fiice de jarl, ci a unei femei gata să-și înfrunte soarta.

- Nu-i nimic mai prețios decât ceea ce simțim acum. Nu-i nimic mai important decât să trăim. Tu ești mai puternic decât focul lor. Tăcerea care le înconjura deveni densă, aproape sacră. Dincolo de copaci, marea suspina, iar vântul se plimba printre frunzele moarte ca un duh fără trup. Eirik simți că timpul se oprește între ei. Sigrid scoase din blană un mic medalion de argint — o pasăre stilizată, cu aripile întinse. Îl puse în palma lui.

- Păstrează-l, spuse ea încet. Ca să nu uiți cine te așteaptă. Eirik îl privi îndelung, apoi îl strânse în pumn, simțind metalul rece lipit de piele.

- Ne vom revedea, șopti el. Chiar dacă fiordul se va închide peste mine.

Sigrid încuviință.

- Oricât de întunecat ar fi drumul, îl voi găsi.

Cei doi rămăseseră o clipă în tăcere, aproape atingându-și frunțile. Vântul se înteți, scuturând mestecenii, iar flacăra felinarului pâlpâi, gata să se stingă. Apoi Eirik păși înapoi, privind-o cu o liniște care trăda durerea despărțirii. Când dispăru printre trunchiuri, Sigrid rămase singură, cu lacrimile amestecându-se cu aburul rece al dimineții. În vale, primele strigăte ale cocoșilor anunțau zorii, iar deasupra fiordului corbii se roteau în cercuri largi, croncănind ca niște vestitori ai unei zile pline de presimțiri. Vântul purta peste sat ecoul unei promisiuni rostite în taină — și undeva, dincolo de pădure, o nouă flacără începea să se aprindă.

BĂNUIELI ȘI INTRIGI

Zorii zilei se strecurau printre nori groși, lăsând peste sat un alb cenușiu, rece și umed. Aerul mirosea încă a funingine și lemn ars, iar oamenii se mișcau în șoaptă, cu priviri furioase și temătoare, ca niște umbre de umanitate rănită. În sala de consiliu a fortului, Håkon stătea cu spatele drept, privirea lui tăioasă fixându-i pe consilieri. Fața îi era palidă, ridurile adâncite de somnul întrerupt și de grija puterii pierdute. Degetele îi bătăiau ușor pe brațul scaunului, într-un tic care trăda frica de a nu părea slab.

- Fierarul Eirik… începu unul dintre consilieri, un bărbat cu fața palidă, ochii verzi și barba neregulată, nu putem să ignorăm ce s-a întâmplat. Toată lumea spune că el a pornit focul.

Håkon îl privi fix, ridicând o sprânceană.

- Spuneți-mi ce dovezi aveți, Ulfric?

Consilierul își mușcă buza de jos, evitând privirea jarlului. Mâinile îi tremurau ușor.

- Nu avem dovezi concrete, stăpâne, dar oamenii îl urăsc… iar dacă nu-i pedepsim, satul se va destrăma.

Torstein stătea în colț, coiful sub braț. În privirea lui albastră se citea tensiune: voia să-l protejeze pe Eirik, dar nu putea sfida autoritatea. Și totuși, o scânteie de îndoială îi juca pe chip. Mâinile îi erau strânse în pumni, dar fața îi rămânea nemișcată, aproape impenetrabilă.

- Satul nu poate fi lăsat să creadă că un orfan se joacă cu focul jarlului, spuse alt consilier, cu voce scurtă, tăioasă. Dacă nu-l pedepsiți, tot satul va râde de lege și puterea dumneavoastră va slăbi. Håkon oftă adânc și își trecu palma peste față. Ochii îi rămăseseră concentrați pe ușa din lemn masiv, parcă așteptând ceva imposibil de oprit.

- Alertați oamenii, spuse el încet, cu vocea rigidă. Găsiți-l. Și aduceți-l înaintea mea.

Între timp, pe ulițele satului, oamenii șușoteau cu frică. Femeile își trăgeau copiii aproape, privindu-l pe Eirik cum trecea prin umbre, cu pas măsurat și umerii încordați. Obrajii îi erau pătați de funingine și frig, iar ochii îi erau înroși, dar limpezi. Clipă de clipă se oprea, simțind priviri acuzatoare sau pline de teamă.

- L-ați văzut? șopti o femeie, privind peste umăr spre el. E el! Focul din hambare… el!

- Nu… nu putea să facă asta, murmură altă femeie, de parcă s-ar fi temut că vor auzi și jandarmii jarlului. În fort, Håkon ridică pumnul și apăsă ușor pe masă. Ochii îi urmăreau fiecare pas, fiecare gest, ca și cum încerca să pătrundă adevărul ascuns în tăcerea satului. Torstein, lângă el, clipea rar, cu respirația tăcută, privind cum oamenii tremurau la șoaptele consilierilor.

- Adu-l, spuse Håkon cu voce calmă, dar rece. Nu contează dacă e vinovat sau nu. Satul trebuie să știe cine hotărăște.

Eirik trecea printre ulițe, încercând să evite privirile oamenilor. Picioarele îi erau obosite, inima îi bătea sălbatic. De fiecare dată când cineva întorcea capul spre el, simțea cum aerul se face mai dens, cum timpul parcă se oprește. Privirea lui întâlni pentru o secundă ochii Sigrid, care îl urmărea de departe dintr-o fereastră înaltă. Obrajii îi erau roșii, buzele strânse, iar mâinile strângeau balustrada de lemn, ca și cum ar fi vrut să sară jos și să-l salveze. Inima lui tresări, simțind legătura lor tăcută. Vântul aduse iar mirosul de fum și cenușă, iar corbii zburau deasupra, croncănind scurt. Eirik simți că satul se contractă în jurul lui, fiecare pas devenind o luptă. Fiecare privire care îl urmărise, fiecare șoaptă auzită, îi tăia puțin din răsuflare. Håkon se ridică, respirând greu, picioarele lui scârțâind pe scândurile reci. Fața îi era nemișcată, dar ochii îi trădau furie și frică. Torstein îl urmărea atent, mâinile strânse, conștient că loialitatea și frica nu se întâlnesc ușor. În acel moment, tensiunea din sat era palpabilă, ca o coardă întinsă, gata să plesnească. Eirik simțea ochii tuturor ațintiți asupra lui, iar fiecare pas către pădurea care-l putea ascunde era și o promisiune că lupta pentru supraviețuire abia începea.

ALUNGAREA FIERARULUI

Iarna se coborâse peste sat ca o pătură albă, grea și nemiloasă. Zăpada se așternuse peste acoperișuri, peste ulițele tăcute și peste ruinele hambarelor fumegânde. Fiecare pas lăsa o urmă clară, care se pierdea în tăcerea rece. Aerul era tăios și aspru, cu miros de lemn ars, funingine și pământ înghețat. În fața porții mari a fortului, Eirik stătea nemișcat. Mâinile îi erau înghețate, pieptul strâns de frig și de frică. Mantia îi era grea de nea, iar părul îi cădea ud pe frunte și obraji. Fața îi era palidă, aproape translucidă în lumina palidă a zorilor. Ochii îi erau încordați, scrutând chipurile adunate în jurul lui. Torstein îl urmărea de aproape, coiful strălucind slab sub zăpadă, iar sulițele soldaților sclipeau precum ghearele unei ființe invizibile. Fața lui era fermă, dar ochii trădau o îndoială adâncă — voia să-l protejeze pe Eirik, dar jurământul față de jarl era mai puternic.

-Ești izgonit, rosti Håkon, cu vocea rece, ca gheața care se sparge sub picioare. Nu contează adevărul. Satul are nevoie de vinovat, iar tu ești acesta. Eirik tresări. Inima îi bătea în urechi, iar pumnii i se strânseră, ghearele de funingine și zăpadă tremurând. Instinctiv, privirea i se îndreptă spre Sigrid, care se ascundea după colțul fortului. Ochii ei mari și umezi, sprâncenele arcuite de durere, buzele tremurânde — toate păreau o promisiune mută de loialitate și durere.

— Nu e adevărat! strigă Eirik. Nu eu am aprins hambarele!

Dar glasul lui se pierdu în vântul iernii, în scârțâitul zăpezii și în murmurul șoaptelor satului. Oamenii îl priveau cu fețe amestecate: unii cu compasiune timidă, alții cu ură și teamă. Femeile își trăgeau copiii aproape, bărbații țineau capul jos, pașii lor nesiguri, ca și cum ar fi dorit să dispară din propria lor viață. Håkon ridică mâna. Escortarea începu. Soldații îl înconjurară, iar Torstein îl urmărea cu privirea rigidă, dar cu un tremur subtil pe mâna care ținea coiful. Eirik respiră adânc. Ochii lui rămâneau fixați asupra Sigrid. Ea nu mai plângea. Fața îi era încinsă, buzele strânse, palmele tremurânde pe balustrada fortului. Privirea lor se întâlni — un fior de neputință și promisiune trecu între ei.

— Te voi găsi, șopti Eirik, chiar dacă Torstein și soldații îl împingeau înainte. Nu contează unde te ascunzi…

Sigrid clipea încet, apoi își ridică bărbia. Strângea medalionul de argint la piept. Lacrimile îi înghețaseră pe obraji, nasul îi era roșu de frig, dar hotărârea îi strălucea în ochi: nu va renunța niciodată la Eirik. Pas după pas, Eirik părăsea satul. Zăpada scârțâia sub greutatea lor. Fiecare pas îl îndepărta nu doar de sat, ci și de tot ce cunoștea — de siguranță, de prieteni, de focul forjei. Fiecare fulg care îi cădea pe umeri era o promisiune de durere și singurătate. Vântul aducea ecoul pașilor soldaților și scârțâitul zăpezii peste casele goale, peste ruinele hambarelor și peste sufletele oamenilor. Corbii zburau deasupra, tăios și strident, ca niște judecători ai destinului. În pădurea de dincolo de sat, frigul mușca mai adânc, iar foamea îi strângea burta. Dar în pieptul lui Eirik, un foc mic încă ardea: promisiunea Sigrid și jurământul său de a supraviețui. Privind înapoi, satul dispărea sub zăpadă și ceață, dar imaginea ei — fața aprinsă, ochii umezi, medalionul strâns în palme — îi rămase gravată în minte. Nu era doar izgonit din sat. Era aruncat într-o lume rece, ostilă, unde fiecare pas urma să-i fie o luptă pentru viață și pentru iubire.

DRUMUL SPRE NECUNOSCUT

Pădurea se întindea în fața lui ca un zid de umbre și rădăcini noduroase. Brațele copacilor goi se arcuiau deasupra cărării ca niște gheare reci, iar zăpada groasă scârțâia sub fiecare pas, acoperind sunetele lumii. Aerul era tăios, plin de miros de pământ înghețat, lemn vechi și rădăcini putrezite. Vântul aducea cu el fâșâitul crengilor, ca un șuierat de avertisment.

Eirik mergea încet, cu umerii trași sub greutatea mantiei ude. Frigul îi pătrundea adânc în oase, iar picioarele îi erau amorțite.

Fiecare pas era dureros, dar privirea îi rămânea fixată înainte, căutând drum printre umbre. Inima îi bătea cu putere, ecoul ei în liniștea albă transformându-se într-un tunet interior. Foamea îi strângea stomacul, ca un nod de piatră în piept. Ajuns într-o poiană mică, se opri și îngenunche. Respira greu, iar mâinile îi erau înroșite de frig și murdărite de pământ. Fiecare fir de păr lipit de frunte vibra în vânt, iar ochii îi erau umezi, ca și cum plânsul nevăzut se adăuga la oboseală. Vântul aducea miros de brad și frunze ude, iar zăpada dansa în lumina palidă a cerului ca un nor de scântei albe. Fiecare sunet părea să aibă viață: trosnetul crengilor, scârțâitul zăpezii, un țipăt de pasăre depărtată. Eirik simțea că pădurea îl observă, că umbrele îl urmăresc. Tresărea la fiecare zgomot, dar mintea îi rămânea ageră. Își amintea privirile sătenilor, șoaptele care îl acuzau, iar furia și nedreptatea îi încălzeau inima — o scânteie în frigul pădurii. Se așeză pe un trunchi căzut și își sprijini bărbia pe genunchi. Tăcerea îl învăluia. În somnolență, gândurile îi zburau la Sigrid: fața ei palidă, ochii umezi, medalionul strâns în palme. Dorul îl ardea în fiecare fibră, iar promisiunea lor tăcută era singurul foc care nu se stinsese în el. Pe măsură ce se lăsa noaptea, umbrele pădurii deveneau mai dense, mai reci. Crengile scârțâiau, iar vântul aducea șoapte pe care nu le înțelegea — ecouri ale propriilor frici și dubii. Fiecare pas era o luptă nu doar cu frigul și oboseala, ci și cu gândul renunțării. Într-o clipă, un fior i se strecură pe șira spinării. Visurile din noaptea trecută îi reveniseră: flăcările hambarelor, umbrele satului, chipul Sigrid. Glasul ei tremura în mintea lui:

— Eirik… nu te opri…

Respirând greu, își șterse mâinile ude pe haine. Își ridică privirea spre cerul acoperit de nori, fără stele, și simți un amestec de frică, speranță și hotărâre. Drumul spre necunoscut nu era doar o fugă. Era începutul unei călătorii care îl va schimba pentru totdeauna. Fiecare fulg care îi cădea pe umeri, fiecare umbră care se mișca printre brazi, fiecare scârțâit al zăpezii îi amintea că era singur — dar că încă mai avea puterea de a supraviețui și de a-și căuta destinul.

RĂZBOINICUL STRĂIN

Pădurea era o lume de gheață și umbre. Copacii înalți, cu trunchiuri negre și ramuri înghețate, se arcuiau deasupra cărării ca niște paznici tăcuți. Zăpada acoperea totul într-o liniște albă, spartă doar de trosnetul crengilor și de scârțâitul pașilor. Vântul mușca de față și de mâini, iar aerul rece pătrundea prin hainele ude și slăbite de drum. Eirik înainta cu umerii strânși și capul plecat. Fiecare mușchi îi era tensionat, fiecare fibră obosită de frig și foame. Stomacul îi era gol, iar durerea fizică se amesteca cu frica ce-i apăsa pieptul. Privirea îi aluneca printre umbre, iar mintea îi transforma crengile noduroase în siluete înspăimântătoare — umbrele satului care-l alungaseră. Într-un luminiș, zări o siluetă întinsă pe zăpadă, aproape acoperită de nea. Se apropie cu pași precauți. Un bărbat tânăr, cu hainele sfâșiate și sânge întunecat amestecat cu gheața. Fața lui palidă, palmele tremurânde, dar ochii — întunecați — încă purtau o scânteie de luptător.

— Te-am… văzut… cărându-te prin pădure, murmură Eirik, aplecându-se peste el. Ești rănit… trebuie să te ajut. Skarde clipi greu, tremurând de frig și durere. Respirația lui scurtă se amesteca cu suflarea tăioasă a vântului.

— Nu… nu am nevoie… răspunse el, vocea răgușită. Dar… dacă vrei să trăiești… stai aproape.

Eirik îi ridică mantaua și cu degetele înghețate îi atinse rana adâncă de pe umăr. Tremuratul lui Skarde părea mai mult decât fizic — era teamă de moarte și de neputință.

— Trebuie să mergem… împreună, spuse Eirik, cu voce fermă. Pădurea nu iartă pe nimeni.

Skarde îl privi cu suspiciune, dar ochii lui începeau să se liniștească. Sprijinul lui Eirik îi oferea un fir de siguranță. Aerul era plin de miros de brad umed, de zăpadă și de răni neîngrijite. Fulgi mici se lipiseră pe părul și pe hainele lor, iar fiecare respirație vizibilă era o dovadă a fragilității lor. Pe măsură ce se ridicau, vântul aducea ecouri de pași imaginari, șuieratul crengilor și trosnetul zăpezii. Eirik simțea frica crescând în stomac, dar și o senzație ciudată de curaj: nu mai era singur. Avea lângă el un om care luptase cu moartea, ca și el. Fiecare pas era o luptă cu frigul, cu foamea, cu teama. Inima îi bătea puternic, sângele pulsa în vene ca un ecou al instinctului de supraviețuire. Oboseala îi apăsa pleoapele, dar privirea rămânea fixă înainte, între copaci.

— Cine ești? murmură Skarde, cu vocea tremurândă. De ce m-ai salvat?

Eirik își strânse maxilarul și privi crengile încărcate cu zăpada care cădea ușor.

— Nu contează cine sunt… contează doar că trebuie să supraviețuim.

Pentru prima dată după zile de singurătate, Eirik simți o conexiune tăcută, dar puternică. Împreună, cu respirațiile vizibile în aerul rece și cu pașii care trosneau în zăpadă, traversau necunoscutul. Umbrele copacilor îi înconjurau, vântul șuiera printre ramuri ca un avertisment, dar acum nu mai era singur. Oboseala, frigul și durerea nu erau ușoare, dar prezența lui Skarde era o speranță fragilă — o flacără care refuza să se stingă. Fiecare pas îi apropia nu doar de supraviețuire, ci și de descoperirea destinului lor comun.

RUNĂ SPARTĂ

Pădurea se deschidea într-o poiană ascunsă, unde zăpada se aduna în grămezi neregulate între pietre și rădăcini. Copacii înalți, cu trunchiuri negre și ramuri acoperite de gheață, se arcuiau deasupra luminișului ca niște paznici străvechi. Umbrele lor lungi și contorsionate păreau să urmărească fiecare pas al celor doi. Fulgi mari, plutind încet, se așezau pe crengi și pe hainele ude, scârțâind sub greutate. Aerul era dens și rece, mirosind a brad umed și pământ înghețat. Fiecare respirație ieșea ca un nor alb, risipindu-se imediat în liniștea pădurii. Eirik pășea cu umerii strânși, mantia grea de apă și zăpadă. Degetele îi erau amorțite, inima îi bătea alert, iar stomacul gol îl strângea într-o durere surdă. Frica și oboseala se amestecau cu hotărârea: trebuia să ajungă la runa veche. În mijlocul luminișului, o piatră mare, acoperită de mușchi verde, ieșea în evidență. Pe muchiile ei era gravată o rună spartă, veche de secole, care părea să pulseze ușor — ca și cum ar respira. Deasupra pietrei stătea Ulfar, preotul și godi al zeilor, păstrător al runelor și misterelor străvechi. Ochii lui adânci păreau să vadă mai mult decât prezentul: trecutul satului, legăturile nevăzute ale destinului și umbrele profeției care se întindeau peste Eirik. Fața îi era brăzdată de ani, barba albă îi acoperea o parte din obraz, iar fiecare gest — de la mângâierea pietrei până la ridicarea mâinii spre simbolurile runice — avea o semnificație ascunsă.

— Aceasta este runa ta… spuse Ulfar, vocea gravă răsunând printre crengile înghețate. Sângele tău o trezește. Este legată de trecutul tău, de prezentul satului și de umbrele care vor veni. Eirik se aplecă, apropiindu-și fața de piatră. Aerul rece îi pătrundea în plămâni, obrajii îi erau mușcați de frig, iar mâinile îi tremurau nu doar din ger, ci și din emoție. Contururile rune sparte păreau să vibreze sub privirea lui, iar o senzație stranie îi străbătea corpul: parcă pietrele îl recunoșteau, iar sângele lui pulsa în armonie cu simbolul vechi.

Skarde, sprijinit de un copac, îl privea atent. Rănile lui încă sângerau, hainele sfâșiate și ude, dar ochii întunecați urmăreau fiecare gest al lui Eirik, surprinzând curajul și tensiunea aproape palpabilă a tânărului fierar.

— Ce înseamnă asta? întrebă Eirik, vocea tremurând. De ce sângele meu?

Ulfar ridică mâna tremurândă, arătând spre runa veche:

— Străbunii tăi au lăsat semne peste tot, dar puțini le pot citi. Această rună te leagă de puterea pe care o vei moșteni… și de umbrele care vor veni. În ea se află trecutul tău, dar și ceea ce urmează să se întâmple. Un fior rece îi străbătu șira spinării. Ochii îi erau larg deschiși, buzele întredeschise, mâinile tremurânde. În piept, frică și uimire se amestecau cu o senzație neașteptată de curaj. Simțea că destinul, sângele lui și runa spartă formau acum o legătură indestructibilă.

— Trebuie să înțeleg… șopti el. Trebuie să știu ce-mi cere destinul.

Ulfar îl privi lung, solemn:

— Destinul tău nu este doar al tău. Umbrele profeției se întind peste tot satul, peste fiord și dincolo de el. Dar dacă vei înțelege semnele, vei putea să le înfrunți. Eirik ridică ochii către pădurea albă, unde umbrele copacilor se contopeau cu zăpada, iar vântul șuiera printre crengi ca un avertisment. În piept simțea chemarea care îl adusese aici. Sângele său, runa și umbrele profeției formau acum o legătură pe care nu putea să o ignore. Skarde se apropie și îi puse o mână pe umăr. Ochii lui întunecați, plini de recunoștință și hotărâre, îl priveau intens:

— Nu ești singur. Vom înfrunta ce vine împreună.

Pentru prima dată de la izbucnirea focului hambarelor, Eirik simți că nu mai era singur. Umbrele, zăpada și vântul nu-l mai învăluiau ca o amenințare, ci ca un început — începutul unei călătorii care îl va transforma pentru totdeauna.

FIICA JARLULUI

Noaptea coborâse din nou peste sat, dar de data aceasta părea mai grea, apăsătoare, ca un val ce amenința să înăbușe totul. Aerul mirosea a zăpadă umedă și lemn de foc, iar fulgii mari se lipiseră de mantii și plete, acoperind urmele celor care se strecurau prin întuneric. Umbrele caselor se întindeau, urmărite de lumina palidă a lunii. Corbii tăceau, parcă simțind tensiunea nopții. Sigrid se strecură printre colinele satului, înfășurată într-o blană albă care îi proteja trupul fragil de frigul tăios. Ochii ei, mari și luminoși, cercetau fiecare colț, fiecare umbră. Fiecare pas era calculat, dar inima îi bătea sălbatic. Respirația îi ieșea în aburi care se amestecau cu aerul rece. Datoria față de tatăl ei, jarlul Håkon, și dorința de libertate se războiau în pieptul ei. Gândul la Eirik îi făcea trupul să tremure de anticipare și teamă. În sat, jarlul Håkon se trezise din somn la primul zvon că fiica lui lipsea. Se ridică brusc, ochii grei și suspicioși strălucind în lumina flăcărilor din șemineu. În privirea lui se citea frica: profeția völvei Solveig, care anunța că un om fără tată va răsturna puterea lui, îl bântuia acum mai mult ca niciodată.

— Să fie găsită! strigă Håkon, vocea lui aspră reverberând prin ulițele înghețate.

Sulițele sclipeau în lumina torțelor. Oamenii se mișcau rapid, dar cu teamă. Frica și suspiciunea îi împingeau, iar în fiecare privire se citea întrebarea: „Cine a îndrăznit să sfideze voința jarlului?” În pădurea care înconjura satul, Sigrid alerga. Crenguțele scârțâiau sub pașii ei, zăpada îi intra în bocanci, frigul îi mușca obrajii. Dar nu se opri. Privirea ei era hotărâtă, buzele strânse, maxilarul rigid.

Căutarea lui Eirik devenise mai presus de orice. Fiecare foșnet al frunzelor părea un avertisment. Copacii înalți, cu ramurile încărcate de zăpadă, formau un tunel strâns care o împingea înainte. Într-o poiană mică, luminată de lună și de scânteile unui foc aprins ca semnal, Eirik o zări. Obosit și rănit de drum, simți un fior de ușurare când auzi șoaptele frânte ale Sigrid. Se priviră în tăcere. Ochii lui, încărcați de oboseală, frică și uimire, se întâlniră cu ochii ei mari și inteligenți. Fiecare privire era un jurământ nerostit, o loialitate care sfida pericolul.

— Trebuie să plecăm înainte ca oamenii să ne găsească, șopti Sigrid, vocea tremurândă, dar hotărâtă.

— Nu te voi lăsa singură, răspunse Eirik, strângându-i mâna. Tremurul din vocea lui trăda frica și grija, dar privirea îi era pătrunsă de o hotărâre bruscă — ca de om care știe că viitorul lor depinde de această fugă. În sat, Håkon ordonă căutarea imediată. Ochii lui, ascuțiți și plini de suspiciune, scurmau fiecare colț de întuneric. Gândul că profeția s-ar putea împlini îl înfiora mai mult decât frigul. Fiecare pas al oamenilor săi, fiecare scânteie de torță, era pentru el o confirmare că puterea i se clătina. Sigrid și Eirik traversau pădurea, ascunși între copaci, cu respirația sacadată și pașii grăbiți. Zgomotul frunzelor și vântul care șuiera printre crengi păreau să țină loc de paznici invizibili. Dar ei nu se opreau. Frica era eclipsată de curajul de a fi împreună, de dorința de libertate și iubire care se năștea în mijlocul pericolului. Și în timp ce satul începea să se trezească la realitatea dispariției fiicei jarlului, iar Håkon striga și ordona urmărirea, Eirik și Sigrid se pierduseră printre umbrele pădurii. Legătura lor se întărea în fiecare respirație, în fiecare bătaie de inimă, în fiecare foșnet al frunzelor și al zăpezii. Aventura lor abia începea. Destinul le era acum comun, purtat de umbre, vânt și tăcerea pădurii în care fugiseră.

ÎNTÂLNIREA PE MALUL MĂRII

Eirik se ascunsese între stânci, acolo unde fiordul se deschidea spre mare ca o rană veche, mereu lovită de valuri. Apa se izbea cu furie de țărmul abrupt, ridicând stropi reci care îi loveau fața și îi ardeau pielea. Sarea îi intrase în păr, în barbă, în haine, iar vântul îi lipea mantia de trup ca o a doua piele. Deasupra, cerul era jos și greu, o boltă cenușie fără stele, iar noaptea părea că ascultă. Stătea nemișcat, cu spatele lipit de piatră, simțind cum marea și frica bat în același ritm în pieptul lui. Skarde rămăsese mai sus, între stânci, vegheând poteca. Runa spartă îi ardea încă în minte, ca o rană deschisă. Atunci o zări. O siluetă albă cobora atent printre stânci, aproape confundându-se cu spuma valurilor. Blana deschisă la culoare îi flutura ușor în vânt, iar fiecare pas era calculat, tăcut, ca al unei ființe care știa că orice greșeală putea fi ultima. Sigrid. Eirik își ținu respirația. Inima îi bătea atât de tare, încât se temea că marea însăși o va auzi. Când ea se opri, privirile li se întâlniră prin întuneric. Ochii ei mari, umezi, scânteiau de teamă și hotărâre.

— Eirik… — șopti ea, iar numele lui se pierdu în vuietul valurilor.

El ieși încet din ascunzătoare. Frigul pădurii, al mării și al nopții se amestecară cu o căldură neașteptată care i se urcă în piept, dureroasă și dulce în același timp. Pentru o clipă, uită de sat, de jarl, de profeție.

— N-ar fi trebuit să vii, spuse el încet. Dacă te prind…

— Nu mă vor prinde, îl întrerupse ea. Și dacă o vor face, nu-mi pasă.

Se apropie și, fără ezitare, îi prinse mâinile. Degetele ei erau reci, dar strânsoarea era fermă, vie. Eirik simți cum promisiunea nerostită dintre ei se închide ca un cerc.

— Te voi urma oriunde, continuă Sigrid, cu voce joasă, dar sigură. Dincolo de fiord, dincolo de munți. Nu vreau tronul tatălui meu. Nu vreau viața pe care au ales-o pentru mine. Valurile izbucniră mai tare, ca și cum marea însăși ar fi vrut să le înghită jurământul. Eirik o privi lung, ca și cum ar fi vrut să-i întipărească chipul în suflet.

— Drumul meu e plin de umbre, Sigrid, spuse el. Nu știu unde duce. Poate doar spre moarte.

Ea zâmbi slab.

— Atunci vom merge împreună.

În depărtare, un corb croncăni scurt, iar Skarde făcu un semn din întuneric. Nu mai era timp. Eirik își lipi fruntea de a ei pentru o clipă, respirând același aer sărat, apoi se desprinse cu greu.

— Urmează-ne, șopti el. Și nu privi înapoi.

Sigrid încuviință. În urma lor, marea continua să lovească stâncile, martor mut al unei alegeri care avea să schimbe totul.

UMBRA LUPILOR

Pădurea fremăta sub pașii oamenilor înarmați ai jarlului. Ramurile trosneau, frunzele uscate se rupeau sub cizme, iar zăpada murdară scârțâia ascuțit, trădând fiecare mișcare. Torțele pâlpâiau, aruncând umbre lungi și strâmbe între trunchiurile copacilor. Frica se citea pe fețele lor: ochi larg deschiși, buze strânse, respirații sacadate. Nu era doar teama de fugari — era teama de pădure, de noapte, de ceva nevăzut care îi urmărea.

— Sunt aproape, mormăi unul dintre soldați.

Un urlet de lup se auzi din adâncime. Apoi altul. Și încă unul. Sunetele se rostogoleau prin copaci, tăioase, chemătoare, făcând sângele să înghețe în venele oamenilor. La marginea unui tufiș des, Skarde apăru ca o umbră desprinsă din întuneric. Ochii lui pătrunzători scanau pădurea, iar respirația îi era controlată, deși rana îl ardea încă sub haine. Făcu un semn scurt.

— Acum, șopti el.

Fără un cuvânt, îi conduse pe Eirik și pe Sigrid pe un traseu ascuns, o potecă veche, ștearsă de timp, cunoscută doar de cei care supraviețuiseră pădurii. Crengile se închideau în urma lor, acoperindu-le urmele. Pașii lor deveneau parte din murmurul pădurii. Urletele lupilor se apropiau, apoi se îndepărtau, ca un joc crud. Din când în când, ochi galbeni luceau între copaci, dar animalele nu atacau. Stăteau la margine, urmărind.

— Ne lasă să trecem, murmură Sigrid, cu voce tremurată.

Skarde zâmbi scurt, fără bucurie.

— Nu ne vânează, spuse el. Ne veghează.

În spatele lor, soldații se opriseră. Un cal necheză speriat. Urletele lupilor deveniseră mai puternice, mai apropiate, iar pădurea părea să se strângă în jurul oamenilor jarlului. Eirik privi o clipă înapoi. Printre copaci, umbrele se amestecau cu torțele, cu frica, cu furia. Apoi își întoarse privirea înainte. Drumul cobora spre necunoscut, spre munți și dincolo de ei. Lupii continuară să urle, dar nu îi urmau. Era ca și cum pădurea însăși hotărâse: aceștia aveau voie să plece. În noapte, sub ramurile încărcate de zăpadă, Eirik simți pentru prima dată că profeția nu era doar o amenințare. Era și o chemare. Iar umbrele lupilor mergeau cu ei — nu ca dușmani, ci ca martori ai începutului.

VÖLVA ÎN PĂDURE

Solveig îi aștepta în luminișul ascuns, acolo unde copacii se deschideau ca o rană veche în trupul pădurii. Mantia ei cenușie flutura ușor, prinsă între ramuri, iar şuvițele albe îi cădeau peste umeri ca niște fire de gheață. Zăpada se lipea de picioarele ei goale și de bețele de vreascuri înfipte în pământ, ca niște semne ale unui ritual început cu mult înainte ca ei să sosească. Când Eirik păși în luminiș, aerul păru să se schimbe. Pădurea tăcu. Chiar și vântul se opri pentru o clipă, ca și cum ar fi așteptat cuvintele care urmau să fie rostite.

— E timpul să știi adevărul, — spuse völva, iar glasul ei nu era nici blând, nici aspru, ci inevitabil. Privirea i se înfipse în Eirik, trecând parcă dincolo de trupul lui, prin carne și sânge, până la ceea ce fusese ascuns. Skarde rămase în urmă, cu capul plecat. Știa. Știuse de mult.

— Tu nu ești fiu de nimeni, — continuă Solveig. — Ești fiul unui jarl ucis de Håkon. Trădat, șters din cântece și din pietre. Sângele tău poartă dreptul la moștenire, iar numele tău a fost păstrat doar de cei care văd viitorul.

Cuvintele loviră mai tare decât orice armă. Eirik simți cum pământul tresare sub tălpi, ca și cum rădăcinile copacilor s-ar fi mișcat. Vântul îi izbi părul de frunte, iar respirația i se tăie. Ochii îi erau larg deschiși, buzele tremurau fără sunet, iar mâinile i se strângeau încet, dureros, ca și cum ar fi vrut să apuce ceva ce nu mai putea fi schimbat. În acea clipă, copilăria lui se frânse. Și trecutul își ceru locul.

SÂNGE PE RUNĂ

Runa veche era aproape îngropată în gheață, o piatră crăpată, acoperită de mușchi înghețat și semne pe care doar völva le mai putea citi. Era mai veche decât satul, mai veche decât numele jarlilor care se succedaseră prin sabie și trădare. Eirik îngenunche în fața ei. Aerul era tăios, iar respirația i se ridica în aburi scurți. Fără ezitare, își așeză palma pe suprafața rece a rune-i. Fulgii de zăpadă cădeau încet, așezându-se peste simbol ca o mantie albă, curată, aproape funerară. Cu un gest scurt, își crestă pielea.

Sângele picură lent, gros, urmând canalele adâncite ale semnelor. Runa păru să se întunece, ca și cum ar fi absorbit nu doar sângele, ci și greutatea jurământului. Inima lui Eirik bătea cu putere, fiecare lovitură răsunându-i în urechi. Un fior rece îi urcă pe șira spinării, nu de frică, ci de recunoaștere. Nu mai era cale de întoarcere. Acceptase destinul fără cuvinte, fără martori, în fața pădurii și a zeilor vechi. Moștenitorul se năștea nu prin proclamare, ci prin sânge. Iar umbrele profeției, chemate de mult, își găsiseră în sfârșit purtătorul. Runa rămase tăcută. Dar jurământul fusese auzit.

ÎNTOARCEREA PRIMEJDIOASĂ

Cei trei se strecurară prin pădure ca niște umbre desprinse din noapte, ferindu-se instinctiv de drumurile bătătorite. Zăpada era trădătoare, scârțâind sub pași, iar fiecare sunet părea prea tare în liniștea adâncă. Vântul adia printre ramuri, făcându-le să se atingă și să foșnească, ca niște șoapte nerostite de avertisment. Eirik mergea primul. Simțea tensiunea în fiecare fibră a corpului: ochii îi cercetau neîncetat întunericul, maxilarul îi era încleștat până la durere, iar mâinile îi strângeau hățurile și sulița cu o forță aproape oarbă. Runa de pe palmă ardea sub bandaj, ca o amintire vie a jurământului. Nu mai era doar o fugă — era o încercare. Skarde se oprea des, ascultând. Solveig pășea fără grabă, dar cu o atenție veche, aproape ritualică, ca și cum ar fi știut dinainte pe unde nu trebuie să calce. Fiecare foșnet putea fi un dușman, fiecare umbră — un ochi al jarlului. Pădurea, altădată adăpost, devenise acum un labirint ostil. Nimeni nu vorbea. Cuvintele ar fi putut trăda mai mult decât pașii.

SIGRID RĂPITĂ

Poiana se deschise brusc în fața lor, albă și tăcută, luminată slab de cerul înghețat. Pentru o clipă, Eirik simți un impuls să accelereze pasul, să iasă din deschiderea aceea expusă. A fost prea târziu. Din marginea poienii, soldații lui Håkon apărură ca din pământ, înarmați și hotărâți. Pașii lor grei spulberară liniștea. Sigrid apucă să scoată un strigăt scurt, ascuțit, dar mâinile lor o prinseră imediat. Se zbătu o clipă, cu disperarea unei fiare prinse în capcană, iar apoi vocea i se pierdu în vuietul vântului și al pădurii.

— Sigrid! — strigă Eirik, simțind cum sângele îi îngheață.

Încercă să se repeadă înainte, dar un lovit puternic îl aruncă în genunchi. Durerea îi explodă în piept și în umeri, iar aerul îi fu smuls din plămâni. Ridică privirea la timp să o vadă trasă spre marginea poienii, părul ei deschis contrastând violent cu armurile întunecate. Soldații dispărură rapid în întuneric, ca și cum pădurea însăși i-ar fi înghițit. Urletele lui Sigrid se stinseră printre copaci, lăsând în urmă un gol dureros, aproape fizic. Eirik rămase nemișcat, cu mâinile tremurând în zăpadă. Neputința îl apăsa mai greu decât orice rană. În acea noapte, nu doar o fată fusese răpită — ci ultima fărâmă de liniște pe care o mai cunoscuse. Pădurea tăcea din nou.

JURĂMÂNTUL SĂTENILOR

Luminișul era mic și adânc ascuns, ferit de poteci și priviri. Zăpada fusese călcată de pași nesiguri, iar în aer plutea miros de fum, lână umedă și teamă. Câțiva săteni se adunară acolo fără zgomot, unul câte unul, ca și cum însăși pădurea le-ar fi permis intrarea doar pe jumătate. Tremurau nu doar de frig, ci de hotărârea pe care o aduseseră cu ei. Ochii lor se ridicară spre Eirik. Nu ca spre un războinic, ci ca spre ceva ce nu mai avuseseră de mult: o posibilitate. Mâinile strângeau topoare, coase, cuțite de lucru — armele celor care nu fuseseră niciodată chemați să lupte, dar care nu mai puteau îndura.

— Te vom urma, — șopti unul dintre ei, cu glasul frânt, ca și cum jurământul ar fi fost prea mare pentru gura lui. — Nu lăsa satul sub teroarea jarlului. Ne-a luat pământul, ne-a luat fiii… acum a luat-o și pe ea. Un murmur scăzut îi confirmă vorbele. Capete se plecară. Altele se ridicară, cu o furie tăcută. Eirik îi privi pe rând. Simți greutatea responsabilității apăsându-i umerii mai greu decât orice armură. Nu mai era vorba doar despre sângele lui sau despre profeție. Era vorba despre viețile lor. Despre frica lor.

— Nu vă cer nimic, — spuse el, rar. — Dar dacă veți merge alături de mine, nu va fi drum înapoi.

Nimeni nu se clinti. În ochii lui Eirik se aprinse o lumină rece și hotărâtă. Pentru prima oară, nu mai era singur.

TORSTEIN SE FRÂNGE

Torstein stătea în umbra copacilor, ușor retras de ceilalți, ca un om prins între două lumi. Armura îi era pătată de noroi și zăpadă, iar mâna îi rămânea instinctiv pe mânerul sabiei — nu ca să o scoată, ci ca să se asigure că este încă acolo. Ochii îi erau triști, adânciți de nopți fără somn și ordine pe care nu le mai putea rosti fără să se urască. Îi privi pe săteni, apoi pe Eirik. Îl recunoscu dintr-odată nu ca pe un fugar, ci ca pe ceva mult mai periculos pentru vechea ordine: un adevăr care nu mai putea fi înăbușit. Când vorbi, o făcu încet, aproape cu teamă, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o ruptură.

— L-am slujit pe Håkon ani întregi, — spuse el. — Am păzit porți, am ars colibe, am adus oameni legați în lanțuri. Am spus că așa e legea.

Privirea îi fugi spre sabie. O strânse o clipă… apoi o lăsă să cadă ușor în zăpadă.

— Dar nu mai pot, — continuă, iar vocea îi deveni mai fermă. — Nu mai pot să-l urmăresc. Nu e vinovat.

Ridică ochii spre Eirik.

— Și dacă sângele tău spune adevărul… atunci sângele meu nu mai poate fi împotriva ta.

Gestul lui fu simplu, aproape modest, dar în tăcerea luminișului căzu ca o piatră grea. Căpetenia gărzii alesese să se frângă — iar prin acea fisură, puterea jarlului începu să sângereze.

ADUNAREA ASCUNSĂ

Poiana era adâncă și ferită, ca un cuib al pădurii, ascuns de drumuri și de ochii oamenilor. Acolo, sub ramuri încărcate de zăpadă, sătenii se adunară în tăcere, unul câte unul, până când cercul se închise. Fulgii li se lipeau de plete și de haine, topindu-se încet pe piele, iar vântul adia printre copaci cu un sunet egal, ca o respirație veche. Nimeni nu vorbea tare. Gurilor le scăpau doar șoapte, planuri fragmentate, jurăminte nerostite pe deplin. În ochii lor se amestecau speranța și frica, ca două ape care nu se pot separa. Erau oameni simpli, cu mâinile crăpate de muncă, dar în acea noapte purtau pe umeri o hotărâre care îi făcea să pară mai înalți. Eirik stătea în mijloc. Simțea greutatea privirilor lor ca pe o povară și ca pe o chemare. Când ridică mâna, nu fu un gest de poruncă, ci de cerere a liniștii. Șoaptele se stinseră. Privirile se ridicară spre el, fiecare chip purtând o emoție diferită — teamă, nădejde, respect, disperare.

— Nu sunt jarl, — spuse el, rar. — Nu încă. Dar dacă vom merge împreună, vom merge până la capăt.

Un murmur adânc îi răspunse. Nimeni nu plecă. Cercului i se adăugă greutate, ca și cum pământul însuși ar fi luat act de hotărârea lor. În poiana aceea, fără martori și fără steaguri, se năștea o adunare care nu mai putea fi risipită ușor.

SEMNUL CORBULUI

Liniștea se așternu brusc, grea și densă. Vântul își schimbă direcția, iar foșnetul ramurilor deveni mai aspru, ca un murmur vechi. Atunci se auzi bătaia scurtă a aripilor. Doi corbi coborâră din înaltul pădurii și se așezară simultan pe sulița lui Eirik. Lemnul vibra ușor sub greutatea lor. Aripile negre contrastau dureros cu zăpada albă, iar penele lor luciau slab, ca metalul întunecat. Capetele li se mișcau sacadat, ochii strălucitori scrutând adunarea. Nimeni nu îndrăzni să vorbească. Vântul șuiera printre copaci, iar frunzele uscate foșneau sub zăpadă, ca un cântec vechi, știut doar de zei și de morți. Corbii croncăniră scurt, nu ca o amenințare, ci ca o confirmare. Eirik simți un nod de energie și responsabilitate în piept. Nu era bucurie, nici teamă — ci o greutate limpede, asumată. În acea clipă înțelese că drumul nu îi mai aparținea doar lui. Semnul era clar. Zeii priveau. Și nu aveau să întoarcă privirea.

CHEMAREA SABIEI

Focul de tabără ardea jos, cu flăcări scurte, ca și cum pădurea însăși ar fi vrut să vadă fără să fie văzută. În luminișul adânc, Ulfar păși înainte. Din mantia lui scoase o sabie veche, învelită într-o piele întunecată, uscată de timp. Când o dezgoli, gravurile de pe lamă prinseră viață în lumina focului, vibrând slab, aproape imperceptibil, ca o respirație reținută. Metalul nu strălucea ca o armă nouă. Era palid, matur, purtând urme de mâini și lupte vechi. Totuși, în apropierea lui Eirik, lama părea să se trezească, recunoscând ceva ce nu putea fi rostit. Ulfar ridică sabia cu ambele mâini.

— Aceasta nu a fost făurită pentru grabă, — rosti el, iar glasul îi era jos, sfredelitor. — A cunoscut jurăminte și trădări. A fost ascunsă când numele adevărat al jarlilor a fost șters. rivirea i se opri asupra lui Eirik.

— Aceasta este sabia ta, moștenitorule. Nu pentru mândrie. Nu pentru răzbunare. Păstreaz-o și folosește-o doar când umbrele destinului te vor cere.

Eirik întinse mâinile. Când o prinse, greutatea îi tăie palmele obosite, ca o probă. Nu era grea prin fier, ci prin ceea ce purta. Simți frigul metalului urcându-i pe brațe, dar privirea lui rămase limpede, fără ezitare. Aerul rece îl învăluia, iar vântul, trecând prin copaci, părea să-i murmure numele, nu ca o laudă, ci ca o chemare. Sabia nu era o promisiune de victorie. Era o cerere de asumare.

REVOLTĂ ÎN SAT

Satul freamătă sub zăpadă și cenușă, ca un animal rănit care se ridică pentru ultima oară. Oamenii ieșeau din casele joase, cu fețe aspre, înroșite de frig și hotărâre. Coase, topoare, furci și torțe se ridicau deasupra capetelor, iar focul lor arunca umbre lungi pe pereții colibelor. Pașii mulțimii făceau pământul să vibreze. Casele păreau să tresară, ca și cum ar fi știut că nu mai pot rămâne neutre. Vântul aducea strigătele oamenilor în rafale, purtându-le până la zidurile fortului, ca un avertisment care nu mai putea fi ignorat.

Eirik pășea printre ei, nu deasupra lor. Mâinile îi erau strânse pe hățuri și pe mânerul sabiei, iar ochii îi scăpărau de hotărâre rece. Nu striga. Prezența lui era suficientă. Oamenii se dădeau la o parte, făcându-i loc, nu din supunere, ci din recunoaștere. Fiecare strigăt al mulțimii era un ecou al propriului său destin. Fiecare flamă de torță — o promisiune de libertate, dar și de sânge. Nimeni nu se mai prefăcea că nu știe ce urmează. Deasupra satului, cerul rămânea greu și închis. Revolta nu mai era un gând. Pornise.

PRIZONIERA

Turnul era rece și îngust, ridicat mai mult pentru frică decât pentru apărare. Ferestrele înguste lăsau să pătrundă vântul iernii, care îi învăluia părul lui Sigrid ca o mantie de argint neliniștit. Zidurile erau umede, iar piatra respira un frig vechi, adunat din ierni succesive. Fiecare rafală îi tăia respirația, dar ea rămânea dreaptă, cu spatele lipit de perete. Ochii ei mari erau plini de furie reținută și de o frică pe care refuza să o lase să se vadă. Buzele îi erau strânse, obrajii roșii de frig și de lacrimi neplânse. Nu ceruse nimic. Nu strigase. Tăcerea ei era o formă de rezistență. La ușa grea a turnului, Torstein stătea de gardă.

Armura îi era rigidă, postura corectă, dar vocea îl trăda când vorbi:

— Renunță la Eirik și vei scăpa cu viață.

Cuvintele ieșiră aspre, ca o poruncă pe care nu o mai credea pe deplin. Torstein nu o privea direct; ochii îi alunecau spre piatră, spre mânerul sabiei, spre orice altceva. Sigrid se întoarse încet spre el. Privirea ei nu conținea implorare, nici furie zgomotoasă. Doar dispreț calm și o hotărâre limpede.

— Viața fără adevăr nu e viață, — spuse ea încet.

Torstein închise ochii pentru o clipă. Știa. În acea tăcere scurtă, înțelese că nimic nu avea să-i zdruncine loialitatea — nici amenințarea, nici frigul, nici singurătatea turnului. Când pașii lui se îndepărtară, Sigrid rămase singură cu vântul. Dar nu era înfrântă.

FLĂCĂRILE RĂZBUNĂRII

Noaptea se aprinse. O parte din sat ardea, casele și hambarele fiind mistuite de flăcări ca niște guri roșii și vii, hrănite de vânt. Lemnul trosnea, acoperișurile se prăbușeau cu zgomot surd, iar scânteile se ridicau în văzduh, amestecându-se cu norii reci de iarnă. Fumul înecăcios plutea greu, transformând aerul într-o ceață arzătoare. Oamenii alergau, se fereau, strigau unii la alții. Unii încercau să stingă focul, alții se repezeau cu armele ridicate. Loialitățile se rupeau sub presiune, vecini deveneau dușmani, iar ordinea veche se destrăma sub fiecare pas grăbit. Strigătele pline de durere și ură zguduiră noaptea, mai puternice decât clopotele de alarmă. Nu mai era loc pentru neutralitate. Eirik stătea la marginea flăcărilor, simțind cum focul îi mușcă pieptul cu fiecare scânteie purtată de vânt. Lumina roșie îi juca pe față, iar ochii îi reflectau amestecul dureros de vinovăție și hotărâre. Nu dorise asta. Dar știa că nu mai putea fi evitat. Sabia îi atârna grea la șold, iar runa arsă din palmă parcă pulsa, sincron cu trosnetul focului. În acea noapte, înțelese că lupta nu mai era despre profeții sau drepturi vechi. Devenise reală. Și nu mai exista drum înapoi.

TRĂDAREA LUI TORSTEIN

Torstein se strecură printre soldați cu pași măsurați, ca și cum ar fi făcut-o de o viață. Coifurile și armurile îi erau familiare, dar în acea noapte îi păreau străine, grele, aproape ostile. Privirea îi era plină de tensiune, iar în spatele ei se aduna o remușcare veche, crescută din ani de ordine executate fără întrebări. Se opri lângă Eirik când nimeni nu îi privea direct. Flăcările din sat aruncau lumini instabile peste fețele lor, iar umbrele îi făceau să pară mai bătrâni decât erau.

— Îți voi fi alături, — șopti Torstein, cu vocea ușor frântă. Mâinile îi tremurau, dar nu se retrăgeau. — Nu mai pot să slujesc tirania.

Pentru o clipă, Eirik nu spuse nimic. Îl privi doar, ca și cum ar fi cântărit nu omul, ci ruptura din el. Apoi înclină scurt capul. Nu era iertare deplină, dar era acceptare. Gestul lui Torstein nu trecu neobservat. Unul câte unul, soldați ezitară, priviri se întâlniră, arme coborâră ușor. Balanța puterii se înclină fără zgomot, ca o ușă veche care, în sfârșit, cedează. În jurul lor, umbrele nopții păreau să se retragă puțin, nu din frică, ci din respect pentru hotărârea luată. Nu toți aveau să-l urmeze pe Eirik. Dar destui încât vechea ordine să nu mai poată fi restaurată.

BĂTĂLIA DE PE FIORD

Fiordul era negru și adânc, un culoar de apă rece între pereți de stâncă. Corăbiile răzvrătiților îl străpungeau cu prova, tăind valurile întunecate care se izbeau de bordaj cu forță surdă. Vântul rece le lovea fețele, smulgând respirația, dar nimeni nu se plângea. Torțele aprinse luminau punțile intermitent, iar penele sulițelor scăpărau scântei în mișcare. Strigătele marinarilor se amestecau cu vuietul mării, cu scrâșnetul lemnului și cu comenzi strigate din piept. Eirik stătea pe punte, cu picioarele bine înfipte, sabia la vedere. Ochii îi ardeau de furie și hotărâre, dar mișcările îi erau limpezi, calculate. Nu era o izbucnire oarbă, ci o lovitură dusă până la capăt. Când ridică brațul, oamenii reacționară fără ezitare.

Skarde se zbătea alături, agil, cu mâinile încleștând pânzele corăbiilor inamice, tăind frânghii, împingând scări. Apa sărată le stropea fețele, iar fiecare val părea să le testeze echilibrul și voința. Focul săgeta întunericul, iar umbrele corăbiilor se ciocneau ca niște animale uriașe. Fiecare scânteie era o promisiune — de victorie sau de moarte. Nimeni nu știa care va fi a lor. Deasupra fiordului, cerul rămânea indiferent. Dar pe apă, vechea putere se clătina, iar noul drum al lui Eirik se deschidea printre valuri, primejdios și inevitabil.

ASALTUL ASUPRA SĂLII

Noaptea părea să ardă din interior. Strigătele și flăcările se amestecau într-un vuiet aproape de neînțeles, iar aerul purta miros de lemn ars și fier încins. Rebelii se năpustiseră asupra sălii jarlului, cu ușile și ferestrele sclipeind sub loviturile săbiilor și scânteile torțelor. Zgomotul lemnului sfărâmat și ecoul metalului loveau simțurile ca o furtună, iar sângele se scurgea pe pietrele reci, lăsând urme roșii ca niște fire care țeseau trecutul cu prezentul. Țipetele celor prinși, fie că erau soldați sau oameni de rând, se amestecau cu vuietul focului, creând o simfonie brutală a haosului. Eirik înaintea mulțimii nu simțea frică. Fața îi era murdară de cenușă, părul zburlit, ochii îi scăpărau de hotărâre. Fiecare pas și fiecare tăietură pe care o dădea îl lega mai adânc de destinul său. Nu mai era doar fiul unui jarl ucis sau un simplu fierar. În acea noapte, devenise stindardul satului, simbolul unei libertăți dobândite prin sânge și voință. Fiecare rebel care intra cu el simțea aceeași hotărâre; fiecare lovitură de sabie era un jurământ, fiecare scânteie o promisiune că vechea tiranie se va sfârși.

DUEL SUB CORBI

În curtea sălii jarlului, cenușa plutea ca o ceață densă, iar corbii zburau deasupra, negri și tăcuți, martori ai soartei. În mijlocul lor, Eirik și Håkon se înfruntau. Ochii jarlului erau plini de ură și frică amestecate, obrajii îi erau înroșiți, iar mâinile îi tremurau pe coiful și sabia lui, ca și cum fiecare clipă l-ar fi trădat.

— Destinul tău s-a încheiat! — strigă Håkon, vocea lui tremurând, ca o scânteie de metal înghețat.

Eirik îl privi direct, fără să clipească. Ochii lui erau pătrunzători, buzele strânse, mușchii tensionați ca niște arcuri pregătite să lovească. Sabia lui scânteia sub lumina focului, reflectând umbrele corbilor care planau deasupra.

Fiecare mișcare era calculată, fiecare pas măsurat, fiecare respirație un jurământ de dreptate. Nu mai era un simplu om; era destinul însuși întruchipat, pregătit să rupă vechea teroare și să închidă odată pentru totdeauna capitolul tiraniei lui Håkon. Între ei, tăcerea dura câteva clipe, suspendată, ca înaintea furtunii care va hotărî cine va rămâne și cine va cădea.

MOARTEA JARLULUI

Håkon căzu sub sabia lui Eirik, iar ecoul loviturii răsună prin sala pustie, întrebând pereții, fereastra, și chiar vântul de afară cine va mai îndrăzni să ridice mâna. Ochii jarlului, odată plini de ură, se întredeschiseră acum într-un amestec de frică și acceptare. Sclipirea de viață din ei se stingea, iar suflul său se pierdu între cărămizile reci și cenușa focului. Profeția se împlinise: omul fără tată, Eirik, fiul ascuns al unui jarl ucis, îl răsturnase pe tiran. Nu era doar victorie; era adevăr și dreptate întrupate, un semn că vechile legi ale destinului nu pot fi ocolite.

Focul care mistuise sala jarlului se stinse treptat, lăsând umbrele să se întindă alene peste mobilierul sfărâmat. Vântul pădurii șuieră printre crăpăturile ușilor, iar corbii din cer păreau să murmure: dreptatea zeilor fusese făcută. În acea liniște, nu mai rămânea decât respirarea și ecoul pașilor lui Eirik, purtând în ei greutatea și solemnitatea unui nou început.

NOUL ÎNCEPUT

Zorii se revărsară peste satul devastat ca o promisiune blândă. Fumul se ridica încă din casele arse, dar aerul rece purta și mirosul renașterii. Pământul frământat de pașii luptei și de focul trecutului începea să se odihnească, iar razele palide ale soarelui se așterneau ca o mantie peste ruine. Eirik stătea pe o movilă de pământ, părul lui zburlit și încă plin de funingine, ochii înroșiți de luptă, dar plini de o hotărâre care depășea orice teamă. Sigrid îi veni alături, strângându-i mâna într-un gest tăcut, dar încărcat de promisiune. Privirile lor se întâlniră și se înțelegeau fără cuvinte.

— Acum vom renaște împreună, — șopti ea, iar zâmbetul ei se reflecta în lumina dimineții ca o scânteie de speranță care aprindea satul. Oamenii ieșiră din ascunzători, tremurând de frig, dar cu priviri pline de lumină și speranță. Sabia lui Eirik strălucea în mâinile lui, nu doar ca armă, ci ca simbol al conducerii, al dreptății și al libertății câștigate. Deasupra caselor, corbii se așezară pe acoperișuri, martori tăcuți ai unui ciclu care se încheiase și al unui altul care începea. Satul renaște, iar sub zăpada topită și lumina caldă a zorilor, iubirea și dreptatea îl conduc pe Eirik și pe Sigrid către un viitor pe care îl vor scrie împreună, pas cu pas, sub privirea zeilor și a corbilor lor vechi.

SUB PRIVIREA LUI ODIN

Cerul se deschise deasupra satului, un albastru rece, presărat cu fulgi rătăciți de iarnă, ca niște scântei din pumnul lui Odin. Vântul purta parfum de pădure, de cenușă și de apă rece, dar și de începuturi noi. În depărtare, munții păstrau tăcerea vechilor războaie, iar fiordul strălucea ca o lamă nemișcată, oglindind lumina dimineții. Eirik și Sigrid stăteau împreună pe un deal, privindu-și satul care renaștea sub ochii lor. Sabia lui, de la Ulfar, reflecta primele raze ale soarelui, iar gravurile ei păreau să pulseze ca inima unui zeu trezit. Corbii, cei doi mesageri ai lui Odin, se înălțară în cercuri largi deasupra lor, ca martori și gardieni. În privirea lor neguroasă se citea aprobarea, dar și avertismentul: destinul nu se termină niciodată, și fiecare alegere poartă umbrele trecutului și lumina viitorului. Eirik simți cum sângele strămoșilor îi urcă prin vene, iar vocea vântului părea să-i șoptească numele: fiul fără tată, moștenitorul dreptății. Nu mai era doar om; era legământul dintre zei și pământ, stindardul unui popor care își revendicase libertatea. Sigrid îi prinse mâna, iar împreună pășiră prin sat, printre casele reconstruite, printre fețele care priveau cu teamă și bucurie, cu lacrimi și speranță. Fiecare pas era un ritual al renașterii, fiecare privire un jurământ că zeii nu uită, și că dreptatea se întoarce întotdeauna la cei care o caută cu inima curată.

Și Odin, din Asgardul său invizibil, coborând prin gândurile lor, le trimise corbii și adierea vântului, să le amintească că lumea e o pânză vie a destinului, țesută din sânge, foc și cuvinte nerostite. Sub lumina dimineții, satul renaște. Dar mai presus de toate, renaște speranța. Iar Eirik și Sigrid, cu sabie, curaj și iubire, pășiră înainte — nu doar ca oameni, ci ca simboluri vii ale unei profeții împlinite și ale unui nou legământ cu zeii. Corbii planară încă o dată deasupra fiordului. În tăcerea lor, era promisiunea că Odin vede, că Valhalla privește și că fiecare copil, fiecare luptător, fiecare suflet care caută dreptatea, va fi martor la eternitatea destinului. Și astfel, sub privirea nemuritoare a zeilor, povestea începe să fie spusă din nou, în șoaptele vântului și în pașii satului care renaște — un ciclu fără sfârșit, dar plin de lumină și onoare. Sfârșit.