Pentru regimurile comuniste din întreaga lume, copiii reprezintă o resursă prețioasă – forță de muncă gratuită, exploatată după bunul plac al Partidului Comunist. Aceștia erau obligați să muncească din greu în industrie și agricultură pe tot parcursul anilor de școală, așa cum s-a întâmplat și în România lui Ceaușescu înainte de 1989. În continuare, vom descrie modul în care copiii erau forțați să lucreze în agricultură și vom relata propria noastră experiență din 1988, când, fiind liceeni, am fost și noi obligați să desfășurăm această muncă.
Educația sub Semnul Exploatării
Exploatarea prin muncă a copiilor era cunoscută sub denumirea de „practică școlară”. Munca desfășurată în atelierele școlare și fabrici purta numele de „practică industrială”, pe care am descris-o pe larg în articolul nostru “PraFtica Școlară în Comunism”. Pe lângă aceasta, exista și munca în agricultură sau în domenii conexe, numită „practică agricolă”. Aceasta se desfășura în principal în timpul vacanțelor școlare și în puținele zile libere. În ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, practica agricolă s-a extins pentru a include și munca în construcții, desfășurată pe așa-numitele „șantiere ale patriei”. O consecință directă a acestui sistem a fost reducerea drastică a timpului dedicat educației. Pe scurt, Ceaușescu și Partidul Comunist își doreau o Românie cu cât mai mulți muncitori și cât mai puțini intelectuali. Pentru că o populație de intelectuali era mult mai greu de controlat decât una de sortatori de cartofi.
Brigadierii
După cel de-al Doilea Război Mondial, România era o țară în ruină, aflată sub ocupație sovietică. Trupele rusești au exploatat fiecare pretext pentru a jefui resursele naturale și bogățiile țării, lăsând economia devastată. Pentru reconstrucție, soluția impusă de sovietici a fost munca forțată, un sistem avantajos pentru regim: fără norme de siguranță, fără plată și cu un program epuizant de șase zile pe săptămână. Dar cine urma să muncească? Utilizarea „dușmanilor poporului” – adică a celor care se opuneau regimului comunist – nu era fezabilă la scară largă, deoarece Securitatea nu avea încă mijloacele necesare pentru a-i supraveghea eficient. În acest context, sovieticii au impus crearea „brigăzilor de muncă” formate din tineri, cunoscuți drept „brigadieri”. Acest sistem s-a dovedit eficient din perspectiva regimului: căi ferate, tuneluri, clădiri și uzine au fost construite rapid și cu costuri minime.
Exploatarea Omului de Către Om
Cât privește costul în vieți omenești, acesta rămâne necunoscut. Având în vedere condițiile precare și efortul fizic extenuant, numărul victimelor trebuie să fi fost considerabil. În anii ’70 și ’80, Ceaușescu a relansat acest program, convins că poate transforma România într-o „mare putere economică”. Elevii, studenții și tinerii muncitori au fost mobilizați în masă pentru a lucra pe „șantierele patriei”, împinși de un nou val de propagandă care glorifica „sacrificiul pentru țară”. În realitate, era doar o formă de exploatare sistematică a „omului de către om”, așa cum îi plăcea dictatorului să repete.
Nebunia lui Ceaușescu
Nicolae Ceaușescu avea o personalitate megalomană și visa să rămână în istorie ca un „mare constructor”, un fel de faraon al secolului XX. Ajuns la conducerea României în 1965, și-a dezvăluit adevărata față începând cu 1971, după ce și-a consolidat puterea. Sub supravegherea sa directă, au fost elaborate și puse în aplicare planuri grandioase pentru construirea unui număr impresionant de fabrici. Obiectivul său era ca România să devină complet autarhică, producând intern tot ce avea nevoie – de la combine agricole la avioane. Până în 1980, țara ajunsese să aibă o bază industrială supradimensionată, care depășea cu mult necesitățile reale. Însă Ceaușescu nu s-a oprit aici. A lansat un nou proiect de proporții faraonice: demolarea clădirilor vechi și înlocuirea lor cu structuri moderne, indiferent de valoarea lor culturală sau istorică. Nimic nu trebuia să stea în calea viziunii sale (în curând un articol pe acest subiect). Șantierele au fost deschise peste tot, transformând orașele în zone de construcție perpetuă. Problema majoră era lipsa forței de muncă necesare pentru a duce la îndeplinire aceste planuri ambițioase. Însă Ceaușescu avea soluții – printre ele, interzicerea avortului, o măsură drastică ce avea să aibă consecințe dramatice asupra societății românești.
Politici Demografice și Controlul Corpului în Regimul Ceaușescu
La acea vreme, România avea douăzeci de milioane de locuitori, insuficient pentru a susține planurile grandioase ale lui Ceaușescu. Pentru a stimula natalitatea, acesta a impus măsuri drastice, cea mai importantă fiind interzicerea avortului, care a devenit infracțiune. Orice implicare în întreruperea unei sarcini – fie că era vorba de efectuarea, asistarea sau chiar omisiunea de a o raporta – era sancționată dur. Această politică a dus la nenumărate tragedii. Femeile recurgeau la metode periculoase și improvizate pentru a evita nașteri nedorite, iar sistemul medical, controlat de stat, nu oferea nici o alternativă sigură. Mortalitatea maternă a crescut alarmant, iar spitalele au devenit supravegheate de autorități pentru a preveni orice încercare de avort ilegal. În paralel, regimul a criminalizat și homosexualitatea, considerând-o un obstacol în atingerea obiectivului demografic. Relațiile între persoane de același sex erau pedepsite cu închisoarea, sub pretextul că nu contribuiau la creșterea populației. Cu toate acestea, măsurile demografice nu aveau un efect imediat asupra deficitului de forță de muncă. Prin urmare, Ceaușescu a fost nevoit să implementeze și alte soluții, menite să suplinească nevoia urgentă de muncitori.
Reînvierea Brigăzilor de Muncă
Ceaușescu a fost direct implicat în structurile Partidului Comunist care, în anii postbelici, au organizat, monitorizat și exploatat „brigăzile de muncă”. Această experiență i-a oferit o înțelegere clară a avantajelor unui astfel de sistem: muncă gratuită, disciplină strictă și control total asupra noilor generații. Convins de eficiența modelului, a decis să-l relanseze, dar la o scară mult mai mare. Dacă în trecut „brigadierii” erau tineri cu vârste între 17 și 25 de ani, care participau voluntar sau forțat timp de câteva luni până la trei ani, noul sistem impus de Ceaușescu, începând cu anii ’70, nu mai lăsa loc de alegere. De această dată, toată populația tânără a fost mobilizată: copii, adolescenți și tineri adulți, de la școala primară până la universitate. Fie că era vorba de industrie, agricultură sau construcții, elevii și studenții au fost transformați în forță de muncă ieftină, obligată să contribuie la ambițiile dictatorului.
Condițiile Inumane din Agricultură
Munca în agricultură era extrem de dificilă, adesea supusă capriciilor vremii și intemperiilor. În plus, conducătorii brigăzilor de muncă erau, de regulă, cadre cu funcții inferioare în ierarhia Partidului Comunist, care se comportau adesea ca mici dictatori. Aceștia abuzau de pozițiile lor temporare, care le ofereau o falsă senzație de putere. În realitate, autoritatea lor se limita doar la elevii și studenții obligați să participe la „practica agricolă”. Copii și adolescenți, fără nici o compensare financiară, erau forțați să muncească în condiții precare: fără salariu, fără echipament de protecție adecvat și fără un program clar. Munca începea de dimineața devreme și se întindea până seara târziu, fiind imposibil de realizat fără un efort considerabil. Condițiile de lucru lăsau mult de dorit, iar cei care nu se conformau erau pedepsiți.
Diviziunea Muncii între Oraș și Sat
Oficial, toți elevii și studenții erau obligați să participe la „practica agricolă”. Totuși, în realitate, în anii ’70, doar copiii din mediul rural aveau „onoarea” de a munci direct în agricultură. Copiii din mediul urban erau supuși unor sarcini mult mai ușoare, precum culegerea de plante medicinale și fructe, colectarea materialelor pentru reciclare sau creșterea viermilor de mătase. Această situație s-a schimbat în anii ’80, când o parte semnificativă dintre țărani au fost înrolați pentru a lucra în industria supradimensionată, creată de Ceaușescu. Plecarea acestora din agricultură a forțat copiii din mediul urban să preia o parte din muncile câmpului. Deși majoritatea nu aveau nici o pregătire pentru muncile agricole, aceștia au fost nevoiți să învețe rapid pe teren. Și au trecut cu abnegație la recoltarea cartofilor, sortarea sfeclei de zahăr, depănușarea porumbului și culesul fructelor. Astfel, munca lor în agricultură a devenit o necesitate impusă de regim, chiar dacă majoritatea nu aveau nici o legătură cu acest sector.
Eșecul Mecanizării și Lipsa Echipamentelor în Agricultură
Regimul comunist a încercat să compenseze exodul țăranilor către orașe, care deveneau muncitori în industrie, prin mecanizarea agriculturii. Astfel, numărul tractoarelor și al altor utilaje agricole a crescut rapid până la sfârșitul anilor ’70. Totuși, acest progres nu a fost însoțit de o dezvoltare corespunzătoare a infrastructurii necesare pentru întreținerea echipamentelor: piesele de schimb, consumabilele și numărul de mecanici au scăzut treptat. Ca urmare, numărul de mașini agricole funcționale a scăzut considerabil, iar numărul celor defecte și inutilizabile a crescut continuu. Situația s-a înrăutățit considerabil în anii ’80, deoarece numărul de utilaje funcționale destinate agriculturii devenea tot mai redus. Motivul principal: majoritatea utilajelor erau exportate pentru a ajuta România să-și plătească datoria externă, în cadrul unui alt proiect megalomanic al lui Ceaușescu. Astfel, a fost necesar să fie mobilizați tot mai mulți elevi și studenți pentru a suplini deficitul de utilaje agricole funcționale. Pentru a atinge acest obiectiv, au fost implementate strategii precum „cea mai bună clasă” și „autofinanțarea”, care îi obligau pe tineri să participe la muncile câmpului, în locul echipamentelor care lipseau.
Cea Mai Bună Clasă
Ministerul Învățământului a introdus concursurile „Cea mai bună clasă/școală”, al căror scop era să stimuleze competiția în activitățile agricole. Clasamentele se realizau pe baza rezultatelor obținute în diverse activități agricole, precum numărul de tone de cartofi sau porumb recoltate, cantitatea de mere sau struguri culeși, dar și numărul de participanți. Promovările în ierarhie și alte beneficii erau acordate în funcție de locul ocupat în aceste clasamente. Această competiție a dus la dezvoltarea unei concurențe acerbe între personalul școlilor — directori, diriginți, inspectori de învățământ — care își dedicau tot mai mult timp și energie obținerii celor mai bune rezultate agricole. Astfel, în multe cazuri, profesorii și conducerea școlilor, liceelor și universităților deveneau mai preocupați de performanțele „practicii agricole” decât de cele academice, ceea ce a avut un impact negativ asupra calității învățământului.
Autofinanțarea și Iluzia Progresului
Apetitul elevilor și studenților pentru „practica agricolă” era, în mod evident, inexistent. Cine ar fi dorit să muncească din greu în agricultură în timpul vacanțelor, la vârsta lor, și, mai mult, fără a fi plătit? Nimeni, desigur. Pentru a-i convinge totuși să participe și să obțină rezultate bune, regimul a introdus o momeală: autofinanțarea. O parte din valoarea muncii depuse de elevi și studenți era redirecționată către bugetul școlii, cu scopul de a îmbunătăți facilitățile acesteia. Li s-a spus elevilor: „Dacă vreți un teren de sport mai bun sau dotări mai performante în laboratoare, va trebui să recoltați mai mulți cartofi, să culegeți mai multe fructe!”. Cu toate acestea, strategia nu a avut efectul dorit. Rezultatele activităților agricole nu au crescut semnificativ, iar ceea ce spunea propaganda oficială nu corespundea realității. Munca, deși promovată ca o soluție pentru îmbunătățirea condițiilor școlare, nu a reușit să mobilizeze cu adevărat tineretul sau să aducă îmbunătățiri tangibile în școli.
Propaganda și Munca Forțată Glorificată
După ce Ceaușescu a ordonat ca elevii și studenții să participe la „practica agricolă”, aparatul de propagandă al regimului a început să producă în masă materiale care glorificau această activitate. Articole în presă, producții de televiziune și filme, cărți și alte forme de comunicare - toate au fost utilizate pentru a încuraja implicarea tineretului. Pe parcursul anilor '80, numărul acestor publicații a crescut constant, iar entuziasmul aparent al participanților la „practica agricolă” a sporit, în paralel cu raportările exagerate ale rezultatelor. În fiecare an, se raportau cifre tot mai mari, care depășeau obiectivele stabilite. Se spunea că producția agricolă, în special cea obținută prin munca elevilor și studenților, crescuse într-un ritm fenomenal. Dar totul era doar o iluzie. În realitate, situația era cu totul diferită. Munca forțată și condițiile de lucru extrem de precare nu generau decât o imagine falsă a succesului. În acest timp, realitatea economică și socială era cu mult mai sumbră. Trebuie spus foarte clar: nimeni nu avea interesul să spună adevărul. Astfel, toată lumea mințea cu nerușinare, furnizând cifre false fără nici o ezitare sau jenă. Responsabilii de „practica agricolă” mințeau pentru a beneficia de promovări și alte avantaje, sau pentru a evita sancțiuni. Beneficiarii, adică fermele statului, mințeau pentru a nu pierde această forță de muncă gratuită, pe care o puteau exploata fără milă. Cei care ar fi trebuit să verifice sau să monitorizeze activitatea mințeau și ei cu aceeași fervoare, în schimbul unor mite substanțiale. Rezultatul? Cu cât cifrele raportate de propagandă erau mai mari pe hârtie, cu atât realitatea era mai diferită. Participarea la „practica agricolă” devenise din ce în ce mai mult un blestem, o nenorocire imensă. Multe persoane căutau tot felul de metode pentru a scăpa de acest „obligativitate”, iar strategiile folosite deveneau din ce în ce mai sofisticate. Totuși, nu a fost cazul nostru, al meu și al lui George, precum și al colegilor noștri de clasă.
Imposibil de „Domesticit”
Între 1985 și 1989, am fost elevi ai Liceului Mihai Viteazul din București, considerat unul dintre cele mai bune din România acelor ani. Cum am reușit eu, Angelo, și George, veniți din mahalale, să ajungem acolo rămâne un mister. Cert este că, odată ce ne-am întâlnit, am format imediat o echipă, hotărâți să ne trăim adolescența așa cum ne doream. Am ignorat eforturile supraomenești ale profesorilor de a ne transforma în niște roboței ascultători, lipsiți de orice spirit critic – exact „omul socialist multilateral dezvoltat” pe care și-l dorea Ceaușescu. În loc să ne supunem, am devenit rockeri, pasionați de muzica „metal”, și am început să practicăm arte marțiale – două activități aflate pe „lista neagră” a regimului. Pentru a ne „îmblânzi” și a ne forța să ne conformăm „tiparului comunist”, conducerea școlii le-a cerut colegilor noștri să ne izoleze și să ne hărțuiască. O gafă monumentală. Foarte repede, aceștia au trecut de partea noastră, realizând că era mult mai bine să fie cu noi decât împotriva noastră. Astfel, clasa noastră a devenit cunoscută drept „clasa celor imposibil de domesticit”.
Decizia de a Rezista
Din acest motiv, conducerea școlii a ales să ne implice cât mai puțin posibil în activitățile atât de apreciate de regimul comunist, în special cele legate de agricultură. Această decizie s-a dovedit cu atât mai înțeleaptă cu cât rezultatele noastre la „practica industrială” au fost de-a dreptul dezastruoase. În plus, comportamentul nostru în timpul demonstrației de 1 Mai 1987 le-a dat profesorilor coșmaruri luni de zile (citiți articolul 'Marea Evadare de la Defilare'). Cu toate acestea, la sfârșitul celui de-al treilea an de liceu, conducerea a ajuns la concluzia că, fiind aproape de majorat, am fi devenit mai „înțelepți” – adică mai ușor de integrat în tiparele societății comuniste. Astfel, ne-au impus să participăm la „practica agricolă” din vara lui 1988. O greșeală majoră. Eram acum și mai puțin docili decât înainte, ceea ce era previzibil după atâtea încălcări ale „valorilor comuniste” pe care profesorii încercaseră să ni le insufle în anii de liceu. Așa că am luat o decizie.
Rezistența în Fața Impunerii
Sâmbătă, 25 iunie 1988. Eram la ceremonia de sfârșit de an școlar în Sala de Festivități a liceului. Premii, medalii și alte distincții s-au acordat elevilor care s-au remarcat la diverse concursuri și olimpiade școlare, dar mai ales în activitățile de „practică școlară”. Extrem de plictisitor pentru noi, care nu aveam nimic de primit - premiul pentru „cea mai rea clasă” nu se acorda, din păcate. Așa că ne-am ocupat cu obișnuitele noastre activități: am jucat șah și cărți, am stat de vorbă, iar Angelo a continuat să scrie la romanul 'Vulturul'. Astfel, am ratat complet momentul în care s-a anunțat că și clasa noastră fusese convocată la „practica agricolă”, alături de alte clase. De luni, ora 6 dimineața, șase zile pe săptămână, timp de câteva săptămâni, trebuia să ne prezentăm pe ogoarele patriei. Șocul a venit când diriginta ne-a informat, la sfârșitul festivității. Imediat, am organizat o reuniune de criză la Pati-Bar, celebra patiserie din apropierea liceului - o adevărată instituție gastronomică pentru generații de elevi ai Liceului Mihai Viteazul. Decizia a fost luată rapid și în unanimitate: nu ne vom lăsa călcați în picioare și obligați să muncim în agricultură. Și am demonstrat-o chiar din prima zi.
Subterfugii și ‘Dispariții’ la Începutul Practicii Agricole
Luni dimineața, ora 5:00. George și cu mine eram singurii din clasă prezenți la punctul de adunare din fața liceului. În schimb, aproape toți ceilalți elevi convocați pentru „practica agricolă” erau deja acolo. Peste un sfert de oră, aceștia s-au urcat în autobuzele fermei de stat unde urma să lucrăm și au plecat. Și, ca prin minune, imediat după plecarea lor, colegii noștri au început să apară, unul câte unul. Până la ora 6:00 eram toți prezenți și am urcat în ultimul autobuz - dar de data aceasta sub supravegherea unei singure profesoare. Câțiva kilometri mai târziu, autobuzul s-a oprit din cauza unei colege care suferea de rău de mașină. Profesoara a coborât cu ea pentru a o ajuta, moment în care un coleg mai iscusit a deschis manual ușa din spate. Mai mulți dintre noi au profitat de ocazie și s-au strecurat afară, dispărând rapid. Câteva minute mai târziu, am pornit din nou la drum, dar n-a durat mult până la următoarea oprire. De data aceasta, eu, Angelo, am fost protagonistul: un atac de panică acută provocat de mersul cu autobuzul - tremuram din toate încheieturile. Profesoara, îngrijorată, a cerut ajutorul șoferului și al câtorva colegi pentru a mă stabiliza. Când, în sfârșit, ne-am urcat din nou în autobuz, nici profesoara, nici șoferul nu și-au dat seama că rămăseserăm singuri.
Evadarea din ‘Practica Agricolă’ și Primul Succes
Ajunși la ferma unde ar fi trebuit să muncim, profesoara a realizat adevărul: în afară de noi doi, autobuzul era gol. Șocată și complet depășită de situație, nu înțelegea ce se petrecuse. Nefiind sigură cum să gestioneze momentul, ne-a cerut să rămânem pe loc, în timp ce căuta un superior care să decidă ce e de făcut. A fost o alegere neinspirată. Cum a pornit spre clădirea unde ar fi trebuit să se afle ceilalți profesori, am făcut și noi același lucru - doar că în direcția opusă. Am traversat câmpurile pentru a ne pierde urma, apoi, după câteva sute de metri, am ajuns pe un drum de pământ, pe care l-am urmat până la o stație de transport în comun. De acolo, am luat un autobuz spre oraș și ne-am încheiat ziua la o terasă, cu o bere rece. Setea era potolită, iar succesul primei noastre zile de „practică agricolă” merita sărbătorit.
Muncă și Pază la Cartofi – Întâlnirea cu Realitatea Regimului
Dimineața, trei profesori ne așteptau în fața liceului, hotărâți să nu mai repete greșeala de ieri. Sub escorta lor, am fost duși la Gara Obor, unde urma să descărcăm vagoane de cartofi. Acolo, am fost predați în grija a doi reprezentanți ai organizației de partid din București, însărcinați să ne supravegheze și să ne „motiveze” să muncim „cum trebuie”. Ar fi trebuit să primim un discurs lung, plin de clișee despre importanța muncii noastre pentru țară și despre onoarea de a fi aleși pentru o astfel de sarcină. Dar, în mod surprinzător, introducerea a fost scurtată. Motivul? Vagoanele erau parcate pe peronul patru, iar, potrivit supraveghetorilor, „bande de țigani așteptau momentul potrivit pentru a le jefui”. Prin urmare, nu doar că trebuia să descărcăm cartofii, dar aveam și responsabilitatea de a păzi atât vagoanele, cât și depozitul. Întrebând cum reușesc presupușii hoți să opereze, am fost duși până la capătul celălalt al gării. Acolo, ni s-a arătat o spărtură imensă în gardul ce împrejmuia incinta. “- Uitați-vă bine, pe aici intră și ies țiganii cu averea poporului!” ni s-a spus, cu un ton de maximă gravitate.
Cooperarea cu Autoritățile
Un schimb rapid de priviri între mine și George, în fața spărturii din gard, a fost suficient pentru a pune la cale un plan. Eu, Angelo, am sugerat ca mai multe colege să rămână pe loc, cu misiunea de a observa dacă cineva pătrunde prin acea gaură. În caz afirmativ, ele urmau să dea alarma. George a completat ideea, propunând ca alte fete să stea de pază de-a lungul peroanelor, „preventiv”, pentru a semnala orice posibil „hoț de țigan” care s-ar putea ascunde, așteptând momentul potrivit pentru a fura „bogăția țării”. Cei doi șefi comuniști ne-au felicitat călduros pentru „spiritul nostru civic luminat” și „devotamentul nețărmurit față de valorile eticii și echității comuniste”. Noi i-am ascultat, prefăcându-ne încântați de laudele lor, în timp ce colegii noștri abia își stăpâneau râsul. Întorși la vagoanele cu cartofi, am început să descărcăm marfa, simulând entuziasm. Din păcate – sau din fericire – după mai puțin de douăzeci de minute, una dintre colegele rămase de pază la spărtură a venit în grabă să anunțe că un grup de cel puțin zece persoane, toți purtând saci imenși, tocmai pătrunsese în gară. La scurt timp, o altă colegă a raportat că i-a văzut deplasându-se printre peroane. Cei doi supraveghetori au intrat în panică. Fără să stea pe gânduri, ne-au ordonat să rămânem de pază la vagoane până se întorc ei cu Miliția, ca să-i prindă pe hoți.
Colega Noastră Acrobată
O criză de râs ne-a zguduit minute în șir, provocată de naivitatea celor doi supraveghetori. Când, în sfârșit, ne-am recăpătat controlul, am decis să părăsim vagoanele de cartofi și să ne strecurăm afară prin spărtura din zid, evitând astfel orice întâlnire nedorită. Pentru a scurta traseul, am ales să urcăm și să coborâm prin trenurile de marfă staționate în gară, în loc să le ocolim. În timp ce una dintre colegele noastre se afla într-un vagon, trenul s-a pus brusc în mișcare. Am început să alergăm pe lângă el, strigându-i să sară, de teamă că ar putea ajunge cine știe unde. Speriată, a acceptat și a sărit spre noi. Din fericire, eram bine plasați și am prins-o la timp, evitând astfel o căzătură serioasă. Partea amuzantă? Totul fusese inutil. Trenul s-a oprit după câteva zeci de metri. De fapt, nu pleca nicăieri, ci doar își schimba poziția. Am râs copios de această întâmplare, apoi am traversat spărtura din gard și ne-am îndreptat, ca de obicei, spre o terasă pentru a celebra a doua zi de „practică agricolă”.
Munca pe Șantierele Patriei
În dimineața celei de-a treia zile, directorul însuși ne aștepta în fața liceului, hotărât să ne admonesteze, în special pe mine și pe George, pentru comportamentul nostru de până acum. Cu un ton sever, ne-a anunțat noua noastră misiune: trebuia să mergem pe un șantier și să adunăm cărămizi destinate lucrărilor de la Casa Poporului (Palatul Parlamentului). Am reacționat prompt, făcându-ne din nou o autocritică „exemplară” și luându-ne angajamentul ferm de a ne comporta ca niște adevărați UTC-iști (membri ai Uniunii Tineretului Comunist), respectând cu sfințenie valorile comuniste. Directorul, mulțumit de aparențe și de promisiunile noastre pline de patos, a plecat liniștit, în timp ce colegii noștri, abia stăpânindu-și râsul, au lăudat prestația noastră „de înaltă ținută artistică”. Sub supravegherea atentă a mai multor profesori, am ajuns pe șantier, unde am fost predați unei echipe de zidari. Aceștia ne-au condus la trei clădiri pe jumătate demolate, explicându-ne cum să recuperăm cărămizile intacte și unde să le depozităm în așteptarea camionului ce urma să le încarce. După ce ne-au dat instrucțiunile, ne-au lăsat singuri, spunându-ne că se vor întoarce mai târziu să vadă cum ne descurcăm.
Concursul
În acele vremuri, multe filme arătau practicanți de arte marțiale care spărgeau cărămizi cu lovituri de pumn sau cu muchia palmei. Fiind noi înșine karateka, colegii noștri ne-au cerut să facem același lucru. După mai multe încercări și tot atâtea eșecuri, am început să ne pierdem răbdarea. Furioși pe colegii care râdeau de noi, am aruncat cu toată puterea o cărămidă în perete. Rezultatul a fost spectaculos: s-a spart în zeci de bucăți care au zburat în toate direcțiile, iar peretele s-a zguduit ușor. Atunci ne-a venit ideea unui concurs de aruncat cărămizi în pereții care încă mai erau în picioare. Așa am creat două competiții într-una singură. Prima era un test de precizie: trebuia să lovim o țintă de pe perete cu o cărămidă aruncată de la o anumită distanță. A doua competiție constă în spargerea unei cărămizi în cel mai spectaculos mod posibil. Dacă, pe lângă spargerea cărămizii, reușeam să dărâmăm și zidul, primeam un bonus.
Rezultatul „Muncii” Noastre
Nu mai știm exact cine a avut ideea concursului și nici cine au fost câștigătorii. Ceea ce ne amintim însă foarte bine este rezultatul: o cantitate enormă de cărămizi făcute praf, perfect bune de aruncat la gunoi. Pereții erau încă în stare bună când am ajuns noi acolo, iar noi trebuia să scoatem cărămizile pentru a fi refolosite. Nici cu excavatorul sau buldozerul nu s-ar fi obținut o demolare mai perfectă. Când nu a mai rămas nimic de spart, am plecat agale către o terasă. Sărbătorirea „succesului” unei alte zile de „practică agricolă” devenise deja un obicei al nostru.
La Mătură, Tovarăși!
Îngroziți de ceea ce făcusem până atunci, directorul și șefa organizației de Partid a liceului au decis să ne țină „acasă” pentru o zi. Ni s-a dat sarcina de a face curățenie în jurul școlii, sub supravegherea lui Negulescu. Acesta ne cunoștea foarte bine, fiind fostul nostru maistru de „practica industrială” din primii doi ani de liceu. Să petreacă încă timp cu noi era ultimul lucru pe care și-l dorea. În plus, misiunea noastră era la limita absurdului, deoarece „materia primă” lipsea. Nu existau frunze, pentru că copacii erau rari, cu excepția câtorva arbuști mărunți la intrarea în școală. Nu era nimic de măturat decât praful care bântuia România acelor ani. I-am spus acest lucru lui Negulescu, care ne-a răspuns sec: „Nu mă interesează, găsiți doar ceva cu care să mângâiați mătura.” La auzul acestei metafore, am izbucnit cu toții în râs. Cineva a remarcat că părea să aibă mai mulți neuroni decât înainte să fi fost noi elevii săi.
Jules Verne și Sclavia Modernă
Am început să măturam cu niște mături uriașe, cu o greutate considerabilă, glumind că facem „culturism”. În scurt timp, George și cu mine eram în fața librăriei de lângă școală, de unde ne cumpăram cărțile. Binențeles că ne-am oprit și am intrat în magazin. Vânzătoarea ne aprecia enorm și spunea că noi eram cei mai fervenți cititori și cumpărători de cărți din istoria magazinului. Pentru a nu o contrazice, am cumpărat pachetul care conținea „Căpitan la 15 ani” de Jules Verne! Cartea avea asemănări fascinante cu situația noastră, deoarece subiectul era sclavia. În timp ce ne imaginam aventurile orfanului Dick Sand la bordul goeletei Pilgrim, noi înșine eram sclavii unui sistem care ne obliga să obținem curățenia perfectă frecând trotuarele patriei. Dar, la fel ca Dick Sand, și noi am găsit propriul nostru mod de a ne revolta.
Praful și Pati-Barul
Și urmează să ne dezlănțuim! Negulescu se ascundea undeva ca să nu mai aibă de-a face cu noi. Dar și pentru a purta o conversație sofisticată cu sticla de alcool pe care i-o aduses Delia, colega noastră. Profitând de absența sa, am „atacat” Pati-Bar-ul. Mai întâi, am cumpărat majoritatea produselor pentru noi și colegii noștri. După ce am terminat de mâncat, un „comando” format din mine, George, Narcisa și Delia a început să măture frenetic în fața și în jurul magazinului. În scurt timp, praful gros ridicat de măturile noastre s-a așezat cu agilitate pe produsele rămase. Era un tratament crud aplicat delicioaselor prăjituri și produse de patiserie, dar... „la război ca la război”. După aceea, ne-am amuzat privind trecătorii cum le cumpărau, le mâncau și se plângeau de un gust metalic pe limbă. Când vânzătoarea ne-a făcut reproșuri, am sfătuit-o să ceară despăgubiri liceului. Și, ca de obicei, după ce am făcut „fapta bună” a zilei, am plecat să ne trăim viața noastră de adolescenți imuni la „valorile comuniste” ale vremii.
Martin, Ofițerul SS și Karateka
Dimineața, un director radios ne-a întâmpinat în fața școlii pentru a ne felicita pentru munca noastră de ieri. Foarte probabil că Negulescu îl mințise cu nerușinare cum că am făcut o treabă foarte bună. De asemenea, se pare că Pati-Bar-ul nu ceruse încă să fie despăgubit. Convins deci că noi ne-am cumințit, el ne-a comunicat misiunea zilei: să descărcăm pepeni în piața Obor, cea mai mare din București. Aici am fost întâmpinați de Martin: blond, înalt și slab, prototipul ofițerului SS din filmele despre Al Doilea Război Mondial. Nu era decât un birocrat mărunt în organizația de Partid a orașului, dar se afișa în fața noastră de parcă ar fi fost cel puțin șeful de cabinet al unui ministru, dacă nu chiar ministrul însuși. Pentru a ne impresiona, se lăuda că este un fin cunoscător al artelor marțiale. Începuse chiar să facă mișcări despre care susținea că sunt de karate. Misiune îndeplinită! A reușit să ne trezească interesul. Dar numai pentru a râde de el și de mișcările sale, care aduc teribil cu cele ale unei maimuțe drogate.
Fetele la Manevră!
Un camion imens plin cu pepeni se oprește în fața noastră. Martin ne cere să formăm un lanț uman și să trecem pepenii de la unul la altul, de la camion până la locul de depozitare. Evident, acesta este cel mai bun mod de a goli camionul, dar nu se potrivește deloc planurilor noastre. Şi atunci colegele noastre se opun, spunând că pepenii sunt prea grei pentru ele. Așa că noi propunem ca băieții să care pepenii din camion la locul de depozitare, iar aici fetele să îi aranjeze în piramide. Martin și-a exprimat unele îndoieli, dar fetele au insistat că băieții trebuie să îi care, spunând că pepenii sunt prea grei pentru ele. Martin ne supraveghează îndeaproape în următoarele 30 de minute, dar totul merge perfect în zona unde lucrează băieții. Din păcate (hi, hi, hi), la locul de depozitare, colegele noastre se dovedesc extrem de neîndemânatice şi nu reuşesc să aranjeze pepenii cum trebuie. Așa că Martin ne cere să continuăm ca până acum și pleacă să le ajute pe fete. Că doar nu vroia să rateze ocazia de a face pe grozavul în faţa lor.
Pepenii „Zburători”
Imediat ce Martin a plecat, noi începem să facem pase cu pepenii, ca și cum ar fi mingi de handbal sau de baschet. Cu alte cuvinte, îi aruncăm de la unul la altul în loc să îi trecem dintr-o mână în alta. Și pepenii încep să zboare grațios prin aer. Între timp, eu și George e ocupăm de scoaterea lor din camion, aruncându-l spre cuplul Bălă-Iulian, cei mai solizi dintre toţi. Din păcate, suntem cu toții atât de neîndemânatici, încât, cel mai adesea, pasele își ratează ținta, iar legea gravitației face ca fructul să cadă pe jos. Caz în care el se sparge cu „Splash” sonor foarte mișto. Mai târziu, îi aruncăm pur și simplu pe jos cu scopul de a obține „splash-uri” din ce în ce mai spectaculoase. Și uite așa pepenii se transformă în O.V.I. (obiecte zburătoare identificabile). Iar când Martin își dă seama că ceva nu funcționează și vine să vadă ce se întâmplă, rămâne blocat, pe punctul să aibă un atac cerebral. Incapabil să scoată un cuvânt, se uită pierdut la solul din jurul camionului, plin de bucăți de pepene, iar râuri de roșu se scurg încet către gurile de canal. „Ne pare rău, tovarășe Martin, am fost neîndemânatici și am scăpat câțiva pepeni pe jos”, spun eu cu un aer inocent. Dar el începe să urle la noi și să ne acuze de sabotaj. Apoi pleacă, spunând că se va întoarce cu Miliția pentru a ne întocmi un dosar penal. El pleacă, plecăm și noi, fiecare cu câte un pepene pe umăr. Toți în afară de George, care pleacă cu doi pepeni și nici unul mic. Glumesc cu el, spunându-i că va face brațe de orangutan dacă vrea să îi care până acasă. Dar el se oprește la piață să îi vândă. De la distanță, mă uit spre camion și îl văd pe Martin întorcându-se la fața locului în compania a doi milițieni, fiecare cu o burtă frumoasă de la bere. El gesticulează frenetic pentru a indica amploarea pagubelor. Lor puțin le pasă și se uită în jur să vadă dacă există o terasă unde să se poată bucura de o bere rece. Ceea ce li se pare din ce în ce mai necesar, deoarece soarele de vară strălucește puternic.
Concediere Pentru Abateri Grave
Sâmbătă dimineața, ne-am întâlnit la punctul de adunare obișnuit din fața liceului. Am stat acolo timp de două ore înainte să apară directorul. Când acesta a sosit în sfârșit, era foarte supărat pe noi. A început prin a ne acuza că suntem „scursuri ale societății”. Nişte „nenorociţi care nu merită să trăiască în cea mai bună țară din lume’’. Noi suntem vinovați de trădare faţă de Partidul Comunist Român și liderul său, Tovarășul Ceaușescu. A continuat apoi cu o listă nesfârșită de alte aberaţii de acelaşi tip. Zâmbetele noastre erau atât de largi încât riscam să ne rănim obrajii. Iar la final ne-a anunţat că suntem excluşi din participarea la „practica agricolă” pentru abateri grave şi repetate. După ce a spus asta, ne-a întors spatele și a plecat fără să arunce o privire în urmă. Așa că nu ne-a văzut când era să ne dislocăm brațele și să ne rupem oasele din cauza îmbrățișărilor și a bătăilor pe spate. La plecare, ne-am oprit la Pati-Bar pentru a cumpăra câteva prăjituri, le-am mâncat şi apoi plecat cântând „We are the champions”. Din când în când, lansam strigătul nostru de război: „11 J, 11 J, cei mai tari din L.M.V. (Liceul Mihai Viteazul)”.
Epilog: Pedeapsa
Pe parcursul celor patru ani de liceu, George și cu mine ne-am bătut joc de „valorile comuniste” pe care conducerea școlii, profesorii și ceilalți au încercat să ni le insufle. Dar pedeapsa a venit la începutul lunii iulie 1989, la sfârșitul studiilor: am primit repartitie obligatorie pentru minele de cărbune din Valea Jiului. Era cel mai rău tip de muncă pe care îl puteai găsi în România la acea vreme. Refuzul nu era o opțiune viabilă, deoarece am fi fost trimiși în închisoare. Dar noi am reusit să întârziem plecarea noastră cu câteva săptămâni, până la începutul lui septembrie, când am plecat în armată pentru efectuarea serviciului militar obligatoriu. În Decembrie 1989, Revoluția l-a înlăturat pe Ceaușescu. Revoluția unde prietenii noștri rockeri și karateka s-au regăsit în primele rânduri.
Anexă - Texte de Propagandă din Epoca Comunistă
Textul 1: Nicolae Ceaușescu, directiva transmisă în august 1971
„Rog primii secretari să mobilizeze toate forțele pentru a strânge la timp, și dacă se poate fără nici o pierdere, grâul. Vom aprecia munca fiecărui comitet județean și a fiecărei organizații de partid, după felul în care vor acționa pentru a strânge în bune condiții și în întregime toată recolta.”
Textul 2: Reportaj TV, propaganda comunistă a muncii voluntare, 1982
„Așadar, la drum cu trenul 8003, devenit în această dimineață plăcută de vară, o mică instituție de învățământ superior. Viitori filologi și economiști, viitori constructori și pedagogi, metalurgiști și profesori de mâine, la ceasul acesta brigadieri, se îndreaptă voios spre terenurile fertile ale gospodăriilor din Bărăgan și din Dobrogea, acolo unde în arsita amiezelor se coc grânele, acolo unde în fiecare bob, în fiecare spic, în fiecare fruct, rămân captive raze de soare.”
Textul 3: Extras din interviul luat unui copil de clasa a VI-a, publicat în Scânteia, ziarul Partidului Comunist Român
„Am fost primiți aici nu cu șampanie și flori, ci cu o simplă strângere călduroasă de mână din partea conducerii IAS-ului (Întreprinderea Agricolă de Stat), care înseamnă mult mai mult pentru noi decât șampanie și flori. După terminarea acestor două săptămâni de lucru, directorul IAS-ului ne-a promis că vom face o excursie de două săptămâni, dar nu asta este motivul pentru care muncim cu spor. Este enorm cât vom câștiga aici după munca aceasta. Ce facem aici are o finalitate deosebită. Când toată țara construiește și reconstruiește, nici noi nu trebuie să stăm cu mâinile în sân.”
Textul 4: Extras din interviul luat unei fete din clasa a X-a, publicat în Scânteia Tineretului, ziarul Uniunii Tineretului Comunist Român
„Îmi place foarte mult meseria de metalurgist, nu numai pentru că tatăl meu lucrează la uzina din orașul nostru, ci și pentru că lecțiile predate de tovarășul profesor ne fac să trăim cu adevărat în lumea fontelor și a oțelurilor, să pătrundem tainele proceselor tehnologice care fac ca metalul să asculte docil de mâna și priceperea omului.”
Textul 5: Poezii recitate la TV de un copil de grădiniță (prima) și de un elev de clasa a 3-a
„Constructor voi fi, pe-nalte schele, să îndeplinesc dorința mamei mele.
Am vizitat cu toți din grădiniță, mari întreprinderi, șantiere mari,
Și-apoi voioși am construit din cuburi Buzaul pe la 2000 de ani.”
„Și mergând la școală, vreau să-mi crească aripi, tainuite lucruri să înțeleg. Șterg șotronul, cărui, lasă să îi ia locul munca, munca, munca unui an întreg.”
Mi-a starnit multe amintiri, articolul. Felicitari! Totusi, ca eleva a scolii 52 (vecina cu LMV) din 82 pana in 90 si apoi LMV-ista, 90-94, vin cu o mica mentiune: la librarie vindea un domn, simpatic, cu mustata (nu o doamna) si caruia noi, adolescenti nebuni ai acelor vremuri, ii faceam tot felul de farse facandu-l sa se enerveze si sa ne alerge pe acolo (bine, in special pe baieti).