CRIN BOMBON: NOAPTE BUNĂ, ROMÂNICA!

Crin Antonescu este un personaj histrionic, un actor de provincie rătăcit pe scena mare a politicii. S-a strecurat prin viață ca un pește unsuros, alunecând printre funcții și fotolii, fără să lase în urmă altceva decât ecoul propriilor monologuri. Timp de un deceniu, a suspinat pe la Bruxelles, un fel de fantomă birocratică, bine plătită pentru absență. De inițiative? Nici urmă. De discursuri memorabile? Poate doar în oglindă, admirându-și propria emfază. Fapte? Ei bine, dacă lenevia ar fi fost un sport olimpic, s-ar fi întors acasă cu aurul. Mi-e teamă că va fi chiar mai rău decât președintele Iohannis, și asta spune multe. Dacă Iohannis a fost un maestru al tăcerii și al concediilor prelungite, Antonescu vine cu un alt talent: o gură mereu plină de vorbe goale și o inimă ușoară ca un fulg, fără povara vreunei responsabilități. Are o apetență extraordinară pentru auto-admirație și o vocație rară pentru traiul comod, genul „trăi, neneacă, pe banii babachii”. România ar putea să se prăbușească sub propria greutate, dar Antonescu va fi acolo, într-un colț umbros, privind cu superioritate și oferind fraze meșteșugite, perfecte pentru nimic.

Prin cercurile intime ale Bucureștiului i se spunea Balerinul. Motivul exact al acestei porecle rămâne un mister—poate grația cu care a evitat orice responsabilitate, poate talentul său rar de a pluti peste realitate fără să lase urme. Cert este că domnul Antonescu execută piruete intense, dar nu pe o scenă de balet, ci în fața electoratului, schimbând direcția cu o lejeritate demnă de marii oportuniști ai vremurilor noastre. Nu a fost nevoie de o muzică prea complicată pentru ca Balerinul să își arate măiestria. A dansat printre funcții, a alunecat prin culisele politicii și, mai presus de toate, a știut întotdeauna să-și mențină echilibrul, indiferent cine ținea partitura. Când era nevoie de principii, făcea o reverență. Când era nevoie de acțiune, își găsea un colț de liniște. Iar când era nevoie de rezultate… ei bine, atunci cortina se lăsa brusc. Tot prin aceste cercuri, lui Crin Antonescu i se impută faptul că este un cartofor patologic, un jucător pasionat nu doar de cărți, ci și de soarta celor pe care ar fi trebuit să-i reprezinte. Se spune că are un talent aparte de a paria pe cai morți și de a pleca de la masă exact când nota de plată devine incomod de mare. Datoriile – financiare sau politice – nu par să-l fi deranjat vreodată prea tare. Lumea șoptește că a lăsat urme ale acestora prin diverse cercuri, dar, ca orice maestru al dispariției, a știut mereu cum să iasă din joc la momentul potrivit, lăsându-i pe alții să se descurce cu paguba. Poate că nu a fost cel mai priceput politician, dar în arta eschivei și a promisiunilor fără acoperire, rareori a avut rival. Un jucător veritabil, fără fise pe masă, dar cu tupeu nelimitat.

Crin este ca o bomboană frumos ambalată, promițătoare, cu o aromă inițial plăcută—un amestec de vanilie discursivă și zahăr pudrat ideologic. La prima degustare, pare interesant, chiar plăcut, un dulce potrivit pentru o scurtă satisfacție retorică. Dar, odată ce trece efectul euforic al primelor fraze bine rostite, descoperi că esența e... lipsită de substanță. Nu are miez, nu are consistență, nu lasă niciun gust memorabil—doar un reziduu ușor cleios al unor promisiuni fără conținut. Așa că, inevitabil, după ce a fost încercat, supt și descoperit în toată efemera lui dulceață, Crin ajunge unde ajung toate bomboanele fără suflet: aruncat fără regrete în primul coș de gunoi întâlnit în cale. Problema lui Antonescu nu este, desigur, una de reprezentativitate—ar fi prea simplu. În fond, omul bifează criteriile de bază: un discurs bine articulat, declarații aparent consistente, o prezență rezonabilă. Și totuși, ceva esențial lipsește. Problema lui reală este aceea a vidului conceptual—nu idei, nu viziune, nu carismă. E ca și cum ar fi fost proiectat să umple un costum, nu o funcție. Când îl privesc, nu pot să nu văd o versiune și mai estompată a lui Iohannis—mai amorțit, mai evanescent, mai desăvârșit absent.

Dacă, printr-o întâmplare nefericită, Cotroceniul va deveni dormitorul unui asemenea personaj, atunci România nu va mai trebui să își facă griji pentru viitor. De ce? Pentru că, într-un consens național de resemnare, nu ne va rămâne decât să șoptim cu ironia amară a celor obișnuiți cu stagnarea: „Noapte bună, Românica!”