ANI DE LICEU COMUNIST (II): NOI GÂNDIM, NU MUNCIM

Pe 15 septembrie 1986, noul an școlar începea într-o Românie suferind groaznic sub regimul criminal al lui Ceaușescu. Noi doi, George și cu mine, Angelo, trecuserăm în clasa a 10-a la liceul Mihai Viteazul, cel mai bun din București. Voiam numai să fim lăsați în pace, să fim niște adolescenți normali, cu bucuriile și problemele specifice vârstei. Dar șefii comuniști ai liceului și sclavii lor, majoritatea profesorii noștri adică, aveau alte planuri pentru noi: să ne transforme în membri loiali ai Partidului Comunist Român de mâine. În „oamenii noi” pe care îi voia Ceaușescu!

Curtea Liceului Mihai Viteazul, 1986.

„Omul nou” ceaușist

Născut în laboratoarele ideologice ale Partidului, el era o creatură fără gândire proprie, dar cu o memorie infailibilă pentru sloganuri. Fără opinii, ci urmând la literă directivele Partidului Comunist și ale liderului său, Ceaușescu. Foarte „inteligent”, știind exact ce trebuia să creadă și când să aplaude. Avea o inimă roșie, o limbă ascuțită pentru „dușmanii poporului” și o sănătoasă frică în oase — frică de regim, desigur. Acestea erau, de altfel, semnele care dovedeau că fusese „corect” educat de școală (și, eventual, de părinți). Nu citea cărți, dar știa pe de rost operele «Tovarășului» Ceaușescu. Nu avea nicio inițiativă proprie, dar participa cu entuziasm la toate activitățile decise de Partid și/sau de «Tovarășul». Nu avea nicio libertate, dar i se spunea mereu că era liber. Nu se întreba niciodată „de ce?”, ci doar: „cum?”, „când?” și „contra cui?”.

„Omul nou” – varianta Angelo & George!

Profesorii noștri au vrut să ne transforme în astfel de bipede. Au muncit din greu, au făcut eforturi și manevre „fără număr” pentru a atinge scopul. Și au ratat magistral: noi, împreună, am format un „Dream Team” și am făcut pe invers de cum voiau ei. Am întors propaganda comunistă în favoarea noastră, adăugându-i o notă personală. Am călcat în picioare, fără jenă și fără rușine, regulamentele școlare comuniste și celelalte „valori” dragi „Tovarășului” Ceaușescu. Am chiulit de la orele „politice”, de la manifestații și de la celelalte activități impuse de Partidul Comunist. Pe scurt, ne-am transformat în perfectul contrariu a ceea ce voia regimul comunist de la noi. Altfel spus, am devenit „omul nou” — dar în varianta Angelo & George. Citiți mai jos cum s-a întâmplat asta în timpul clasei a 10-a de liceu comunist.

„Țării cât mai mult cărbune!”

Era un slogan foarte drag propagandei comuniste din România „Tovarășului” Ceaușescu. Se potrivea perfect ideologiei comuniștilor, care voiau să se producă tot mai mult și mai mult — cică așa ar fi ajuns economia socialistă a României să depășească țările capitaliste dezvoltate (ha, ha, ha!). De asemenea, încuraja munca fizică, realizată în principal cu forța brațelor. O muncă grea, extrem de obositoare și periculoasă, care îi transforma pe oameni în idioți, în „oamenii noi” pe care îi voiau Partidul Comunist și Ceaușescu. Oameni care trebuiau să-și trăiască viața după următoarea regulă...

„Noi muncim, nu gândim!”

Acesta era, așadar, modelul ideal de om: nu punea întrebări și nu crea probleme. Nu gândea; era un robot care făcea ceea ce i se cerea. Acesta era și viitorul pe care profesorii noștri voiau să ni-l impună la sfârșitul studiilor. Din fericire, Revoluția din Decembrie 1989 ne-a scăpat de acest destin. Dar ne-a rămas amintirea modului în care am transformat aceste lozinci pe „sistemul Angelo & George”: unul dintre motivele pentru care profesorii noștri comuniști ne urau atât de tare. Și unul dintre aceste slogane modificate de noi era acesta:

„Noi gândim, nu muncim!”

S-a întâmplat în urma unei „ședințe de lucru” la Pati-Bar, patiseria care deservea liceul nostru. Cu timpul, aceasta devenise sediul nostru central, locul unde planificam cele mai nebunești „fapte de arme” contra școlii comuniste. Colegii noștri ne spuseseră că și ei s-au săturat să audă toată ziua laude nesfârșite la adresa lui Ceaușescu, dar că nu aveau curajul să chiulească de la ore, așa cum făcuserăm noi anul trecut și cum aveam de gând să facem și anul acesta. Provocarea era, așadar, să găsim o modalitate de a fi prezenți cu corpul, dar absenți cu mintea. Am rezolvat dilema într-un mod senzațional când am văzut un joc de șah în vitrina unei librării. Adică să jucăm șah în timpul orelor care nu ne interesau. Bonus: șahul este un sport al minții, care solicită intens creierul. Exact pe dos de ceea ce regimul comunist și sclavii săi — directorul și profesorii liceului nostru — așteptau de la noi.

Pati-Bar.

Planul

Așadar, am cumpărat câteva cutii și ne-am îndreptat spre Pati-Bar, unde ne așteptau „popularii”. Ei erau cei mai bine îmbrăcați, cei mai invidiați, cei la care colegii noștri se uitau cum se uită astăzi lumea la „influencers” de pe TikTok. Fetele: Narcisa, Delia, Cristina. Băieții: Bălă, Iulian, Tom, Cristi Tocan. Mai erau și alții, dar, din păcate, cu timpul le-am uitat numele. Am fluturat cutiile și am anunțat planul nostru: organizarea unui campionat de șah. Toată lumea urma să joace șah în orele care nu ne interesau. Eșichierul — tabla de șah, adică — era din fier, iar fiecare piesă avea un magnet; deci puteam plimba jocul între noi fără teama de a pierde piese sau de a schimba poziția. Noroc că erau oameni înăuntrul patiseriei; altfel, entuziasmul sonor cu care colegii noștri au primit planul nostru ar fi depășit limita de decibeli necesară pentru a sparge geamurile de la vitrinele cu prăjituri. Și când ne gândim că la începutul liceului îi consideram lași, „ratați”… Dimpotrivă, de atunci, ei ne-au demonstrat de nenumărate ori că aveau „sânge în instalație”. Cu toții, inclusiv fetele! Dar a ajutat și directorul liceului, care ne-a trimis să facem clasa a 10-a în… pod.

Mansarda

Deci, iată-ne mutați în podul liceului, în sala de clasă numită „la mansardă”. Strâmtă și luminoasă, situată deasupra întregului liceu, ea a fost cuibul nostru, cel care ne aparținea numai nouă. Pentru noi, ea avea ceva de sanctuar: pereți simplu vopsiți, ferestre prin care soarele pătrundea timid, bănci scârțâitoare și mirosul lemnului vechi. Drumul până acolo era o mică aventură: plecam de la bibliotecă, unde răsfoiam manuale și caiete, dar mai ales o carte de aventuri ascunsă printre ele. Apoi urcam încet pe coridoarele lungi, ale căror pereți groși răsunau de pașii noștri. La etajul al doilea, scări mai înguste duceau la mansardă. De fiecare dată, aveam impresia că ne detașăm de lumea serioasă de jos — de cancelarie, de profesorii de sorginte comunistă, dar și de agitația liceului. Fiecare colț al camerei avea propria poveste: banca de lângă fereastră, unde visam privind cerul; micul dulap din spate, plin de bilețele, reviste și cutii de șah; o tablă neagră veche, acoperită cu calcule, schițe și desene stângace. Podul acesta va rămâne pentru noi un simbol: locul unde am învățat să ne bucurăm de viață, să visăm împreună și să legăm prietenii durabile în timpul partidelor memorabile de șah. Și chiar dacă anii trec, cămăruța aia rămâne mereu tânără în inimile noastre: draga noastră clasă, cu parfumul ei de începuturi de viață „adevărată” și ecourile râsetelor de adolescenți ce am fost cândva.

Lungul coridor spre mica mansardă unde ne-am petrecut primul an de liceu.

Clasa noastră din... pod!

Trimiterea noastră acolo era o „pedeapsă colectivă” aplicată întregii clase, pentru că îi includea pe noi, „indizierabilii” liceului. Era cea mai mică sală de clasă din școală și eram înghesuiți acolo ca sardelele într-o cutie de conserve. Pe hârtie, această încăpere nici măcar nu ar fi trebuit să fie folosită ca sală de clasă; conducerea comunistă a liceului a crezut că ne pedepsește mutându-ne acolo. Ce greșeală! În același timp, era și sala cea mai îndepărtată de cancelaria profesorilor; aceștia aveau nevoie de aproape zece minute să ajungă până la noi și tot atâta ca să se întoarcă. Acest lucru i-a obligat să se concentreze pe esența materiei predate și să vorbească mai puțin despre propaganda Partidului și cultul personalității lui Ceaușescu. Bonus: aveam mai mult timp să organizăm campionatul nostru de șah.

„Țării, cât mai mulți jucători de șah”

A doua zi dimineață, înainte de sosirea profesorului, am făcut anunțul: s-au deschis înscrierile pentru un campionat de șah. Dar majoritatea colegilor noștri nu știau să joace. Așadar, am amânat lansarea campionatului și am lansat campania „Țării, cât mai mulți jucători de șah”. Sloganul a fost ales, desigur, în bătaie de joc la adresa propagandei comuniste care zicea: „Țării, cât mai mult cărbune!”. A fost o muncă titanică, deoarece nu voiam să lăsăm pe nimeni pe dinafară. Cei care știau șah i-au inițiat pe ceilalți în tainele acestui joc nobil. Învățarea se desfășura atât în pauzele dintre cursuri, cât și în timpul acestora. Profesorii, exasperați de agitația și zgomotul care însoțeau lecțiile noastre de șah, ne cereau să tăcem, să ne justificăm și ne amenințau cu pedepse.

Clasa din mansardă este cea mai de sus și are cinci ferestre.

Profesorii: prostiți pe față!

Pentru a evita orice probleme cu profesorii, am aplicat o tehnică infailibilă de prostire a lor: să le facem complimente „fără număr, fără număr”. Le spuneam că explicațiile, frazele și lecțiile lor erau atât de „inteligente”, încât erau prea greu de înțeles pentru unii elevi. Le mai spuneam că vorbeau prea complicat, că ei erau prea „deștepți” pentru unii dintre noi. De aici și „necesitatea” ca unii elevi să vorbească în timpul orelor, ca să „traducă” lecția pentru cei mai puțin „dotați” (ha!). Astfel, toată lumea putea să urmărească și să învețe lecția predată de un profesor atât de „competent, capabil și inteligent” (pe dracu!). Aveam texte adaptate pentru fiecare în parte, conform principiului: cu cât e mai exagerată minciuna, cu atât e mai ușor să o accepte. Cu cât îi lăudam mai tare, le flatam mai mult ego-ul de profesori comuniști, cu atât se umflau mai tare în pene, ca niște cocoși într-o populație de găini. Și cu atât acordau mai puțină atenție manevrelor noastre. Așa am obținut toată libertatea de acțiune de care aveam nevoie pentru a ne atinge obiectivul!

Să înceapă meciurile!

După două sau trei săptămâni, toată lumea cunoștea mai mult sau mai puțin regulile jocului. Campionatul se desfășura după sistemul eliminatoriu: fiecare meci era decisiv, iar câștigătorii se confruntau între ei în runde succesive, tot eliminatorii. Cei care pierdeau nu mai puteau disputa vreo partidă în acest campionat, dar puteau să sfătuiască alți jucători. La început, a fost ușor: meciurile se disputau între vecini și toată lumea era concentrată pe joc, nimeni nu vorbea. Lucrurile s-au complicat mai târziu, când jucătorii erau răspândiți prin toată clasa. Șahul trebuia atunci să circule dintr-o mână în alta între cei doi jucători. A trebuit să marcăm tablele ca să nu le încurcăm între noi. De asemenea, am dezvoltat tehnici ingenioase pentru a distrage atenția profesorilor atunci când eșichierul circula între rândurile de bănci. Uneori, pe „drum”, colegii glumeți schimbau poziția anumitor piese pentru a oferi un avantaj unui jucător sau altuia. Acest lucru provoca dispute aprinse câteodată. Nimic grav; le rezolvam rapid, mai mult sau mai puțin amiabil, amintindu-le scopul esențial al manevrei: înlocuirea orelor de laude aduse Partidului Comunist și „iubitului său Conducător”, lui Ceaușescu adică, cu momente de plăcere și divertisment.

Finalul campionatului

Și, cu trecerea timpului, când ajungeam în faza semifinalelor și a finalei, atmosfera devenea și mai „specială”. Propunerea noastră de a schimba locurile pentru ca finaliștii să stea unul lângă altul a fost respinsă în bloc. Deoarece toată lumea voia să participe, jucătorii au fost mutați, dar în sens invers — adică cât mai departe posibil unul de celălalt. Apoi, șahul circula prin toată clasa, pentru ca toți să poată observa desfășurarea partidei. Iar trei sferturi dintre elevi se transformau pe loc în antrenori și dădeau sfaturi jucătorilor rămași în competiție. De regulă, eșichierul ajungea la aceștia însoțit de un teanc de bilețele cu „indicațiile” lor.

Câștigătorii

Azi, după atâta timp, nu mai știm care era recompensa pentru câștigarea campionatului — probabil prăjituri de la Pati-Bar. Am uitat, de asemenea, cine au fost câștigătorii. Poate Andrei, cel mai talentat la matematică din clasa noastră, ba chiar din tot liceul, participant la numeroase concursuri și olimpiade. Ori Matei Basarab, cel cu nume de voievod, care cultiva o aură de mister și avea mult succes la fete. Sau poate Delia, talentată la matematică, care a devenit ulterior înalt funcționar la Curtea de Conturi din România. Oricine ar fi fost, numele nu contează. În realitate, câștigători eram cu toții: am petrecut ore și ore fantastice disputând meciuri pasionante, ignorându-ne profesorii. Ei se străduiau din răsputeri să ne predea lecții pline de propaganda Partidului Comunist și de „Indicațiile Prețioase” ale lui Ceaușescu — lecții din care noi nu auzeam și nu rețineam absolut nimic. În plus, s-a dezvoltat între noi o complicitate atât de puternică, încât a fost ușor să trecem la nivelul următor: să chiulim în masă de la orele pline de propagandă comunistă. Că de ce să ne fi oprit în loc, când puteam să continuăm să ne batem joc de „valorile eticii și echității comuniste” (după limbajul vremii)?

Chiul în masă

Noi, Angelo și George, am început să chiulim încă din primele săptămâni ale clasei a 9-a și aveam intenția fermă să o luăm de la capăt și în clasa a 10-a. Colegii noștri ne-au împiedicat cu manevra lor cu șahul. Dar în luna martie, aceasta nu ne mai ajungea — dorința noastră de a ieși afară, de a ne pierde prin natură, devenise prea puternică. În plus, nu mai eram doar noi care voiam asta: destui dintre ei, în frunte cu „popularii”, voiau același lucru; căpătaseră curaj după povestea cu șahul. Și tot ei au decis că toată lumea trebuia să ne urmeze. În consecință, toată clasa a început să chiulească de la orele în care profesorii, în loc să ne predea lucruri folositoare, ne învățau propaganda Partidului. Mai târziu, am ajuns să chiulim și de la manifestații, cum a fost cazul cu defilarea de 1 Mai 1987 (povestea aici: „Marea evadare de la defilare. 1 Mai 1987”) și de la „practica agricolă” (povestea aici: „Copii, educația și munca forțată”). Ce-i drept, pentru prima dată, a fost nevoie de o intervenție mai „forțoasă” din partea lui Bălă, pentru a-i convinge și pe cei mai temători sau mai respectuoși față de regim. Dar mai târziu, chiar și ei s-au aliniat de bună voie și cu entuziasm la acțiunile noastre.

Bălă la atac

Scena cu Bălă este încă vie în mintea mea, chiar și astăzi, în ciuda timpului care a trecut. Era o zi de sâmbătă, căci pe vremea aceea făceam școală șase zile pe săptămână, 7–8 ore pe zi — că era atâta propagandă comunistă care trebuia să ne fie băgată în cap! În ziua aia, am avut două ore de matematică și urmau orele de „Constituție”, cu laude nesfârșite la adresa „Marelui Conducător” (unul dintre numeroasele titluri ale lui Ceaușescu). Iar noi nu mai aveam niciun chef de asta, cu atât mai mult cu cât afară era soare — cu „dinți”, dar tot soare. Ne-am ridicat, ne-am luat ghiozdanele și am vrut să plecăm. Dar Bălă, mare cât ușa, s-a pus în fața noastră și ne-a întrebat ce vrem să facem. Auzindu-ne, a spus: „Nu, nu și de data asta. Nu fără noi.” Apoi a anunțat că toată lumea trebuie să facă la fel — să chiulim cu toții, în masă. În fața protestelor celor mai fricoși, și-a bombat pieptul, și-a înălțat umerii și a tunat: „S-a terminat. De azi înainte, e ‘toți pentru unul, unul pentru toți’ când vine vorba de chiulit.” O aplicație „specială” a acestei reguli atât de dragă profesorilor noștri comuniști.

Toți pentru unul, unul pentru toți

Ei deturnaseră acest strigăt de luptă al mușchetarilor lui Dumas pentru a justifica „pedepsele colective”. Acestea erau aplicate unei clase întregi pentru conduita chiar a unui singur elev. În general, acest tip de pedeapsă era utilizat împotriva unei clase care, după părerea directorului sau a profesorului comunist, nu făcea suficient „bullying” contra elevului desemnat ca țintă. Căci „bullying”-ul era una dintre măsurile preferate contra elevilor care refuzau sau ezitau să se conformeze principiilor și regulilor comuniste. Dar erau și profesori mai sadici care aplicau „pedepse colective” și pentru alte motive, alte „infracțiuni”. În această categorie intra Șeitan, profesoara noastră de fizică. Cea căreia eu, Angelo, i-am enunțat o versiune umoristică a legii lui Ohm la începutul clasei a 10-a. Că mi-a pus pe loc un 3 în catalog și imediat a făcut la fel și pentru George nu a fost nicio surpriză: era o tradiție să începem fiecare trimestru la fizică cu un 3. Dar ea nu s-a oprit aici: a pedepsit întreaga clasă spunând, cu un zâmbet sadic pe buze: „Toți pentru unul, unul pentru toți” (citiți întreaga poveste aici: „Cronică de liceu comunist: sub dictatura lui Ohm”). Ceea ce i-a enervat foarte tare pe „populari”, deveniți din acel moment complicii noștri, ba chiar uneori instigatorii la încălcarea „valorilor comunismului”. Și tot ei au rescris acest slogan, transformându-l în:

„Doi pentru toți, toți pentru doi”

La sfârșitul clasei a 10-a, dădeam un examen numit „treapta a doua”. Oficial, era o evaluare națională pentru a determina nivelul de învățare la matematică și fizică. În realitate, scopul era reducerea numărului de elevi din liceele de matematică–fizică (azi le spunem „Real”), cei care aveau șanse mari să urmeze o facultate. Și, în același timp, să sporească numărul de elevi din „școlile și liceele profesionale”, de unde se mergea direct în „câmpul muncii” — expresie dragă comuniștilor. Era, de asemenea, ocazia perfectă pentru liceele așa-zis „de elită” să facă o „selecție” printre elevii lor, să-i elimine pe cei care nu erau suficient de bine pregătiți. Sau pe cei considerați „indezirabili”, precum eram noi, Angelo și George! Deci, direcția comunistă a liceului și profesorii noștri erau convinși că nu vom trece acest examen. Și, în mod sigur, așa s-ar fi întâmplat — căci nu aveam nici cunoștințele necesare, nici interes, între noi fie vorba. Dar „popularii” au avut o altă opinie și au decis că trebuie să continuăm cu ei. Așa că au lansat operațiunea de pregătire a noastră pentru „treapta a doua” sub sloganul: „Doi pentru toți, toți pentru doi.” Ce a urmat ar trebui consemnat în analele vieții noastre ca ședințe de... tortură.

Tortura

În ultimele săptămâni ale clasei a 10-a, noi, Angelo și George, a trebuit să uităm de existența timpului liber. S-au terminat momentele de relaxare, distracții, filme, meciuri de fotbal sau muzică ascultată la infinit. În schimb, am avut parte de sesiuni interminabile de pregătire la matematică și fizică. Ore și ore și ore nesfârșite de exerciții și probleme, atât în timpul liber, cât și la școală. Înainte, când chiuleam, mergeam la filme sau la bibliotecă să mai citim o carte de aventuri sau polițistă. Acum, trebuia să o facem pentru meditații la cele două materii de examen. Devenisem obiectul unei campanii de pregătire intensivă din partea celor mai buni elevi din clasa noastră. Și erau mulți, și se schimbau între ei fără încetare pentru a ne învăța teoreme, leme, legi ale fizicii și tot ce era asociat cu acestea.

Urmarea

Nu am luat „treapta” cu nota 10. Mai precis, nu am luat examenul cu 10, ci cu note un pic mai mici! La vederea rezultatelor noastre, profesorii și directorul au avut un șoc — la limita atacului vascular cerebral sau a infarctului — și au părăsit în viteză locul. Și nu ne-au auzit cum ne-am manifestat bucuria spunând: „I-am bulit/belit!”

„Bulit/belit” – Ce e asta?

Cu ocazia uneia dintre sesiunile noastre de „chiul în masă”, am mers la cinema să vedem filmul polițist american Bullitt. În același timp, în limba română există cuvântul „bulit”, care înseamnă „lovit”, „deteriorat”. Iar noi, după ce am văzut filmul, ne-am îmbogățit vocabularul cu expresia „bulit/belit”. Aceasta desemna o acțiune contrară școlii comuniste și, mai ales, contra „valorilor comuniste” pe care profesorii se chinuiau din răsputeri să ni le inducă. Cu un succes care se apropia de nivelul mării. Dovada? Pentru a vedea acest film, am chiulit chiar de la orele de „socialism științific”. Cele în care ar fi trebuit să învățăm pe de rost principiile „eticii muncii socialiste” care stăteau la baza așa-ziselor „succese economice” ale țărilor comuniste, în frunte cu România!

Plecarea

Ziua respectivă a început într-un ritm frenetic: două ore de matematică, cu ecuații și integrale cauzându-ne o migrenă cumplită. A urmat ora de fizică cu Șeitan — oroare maximă. După aceasta, să mai asistăm la câteva ore de îndoctrinare comunistă era peste puterile noastre, ale mele și ale lui George. Odată cu pauza, ne-a venit și ideea salvatoare: să plecăm de la școală. Ne-am adunat colegii într-un colț al holului, îmbrăcați în uniforme, cu ghiozdanele aruncate neglijent pe jos, ca niște conspiratori ocazionali. Decizia a fost rapidă și clară: astăzi dispărem. Toți. Mai rămânea doar o întrebare: unde? Răspunsul a venit de la sine: la cinema, pe Bulevard (azi bulevardul Regina Elisabeta)! Ce altceva mai bun pentru a înlocui orele de propagandă comunistă jalnică și epuizantă decât un ecran mare, o poveste captivantă și o lume strălucitoare în care să uiți totul?

Drumul spre libertate

Ne-am strecurat afară în grupuri mici pentru a nu atrage atenția, apoi am luat-o către Bulevard. Aerul încă rece ne bătea în obraji, dar era un frig plăcut, plin de libertate. Pașii noștri erau mai ușori, ca și cum ne-am fi eliberat de lanțuri. Toată lumea râdea, glumea și se împingea prietenos; eram o armată veselă de „dezertori” ai științelor „comuniste”, plecați să cucerească lumea, începând cu cinematograful. Ne-am urcat într-un tramvai care, de parcă ne aștepta, s-a umplut brusc numai cu noi. Atmosfera era festivă, iar tramvaiul părea să se fi transformat într-un autobuz al libertății. Singura problemă? Banii. După ce ne-am verificat rapid buzunarele, am constatat cu groază că nu aveam suficienți pentru ca să putem intra cu toții la film.

Ce facem acum?

Situația era delicată: cum să ne împărțim? Cum să alegem cine va intra la cinematograf și cine va rămâne afară, în frigul sfârșitului de martie? Era de neconceput! Ne-am privit și, fără să spunem prea multe, am simțit același lucru: nimeni nu trebuia lăsat pe dinafară. Brusc, ne-am simțit ca trupele americane SEAL din filmele pe care le vedeam pe casete video care circulau mai mult sau mai puțin clandestin. „Nu abandonăm pe nimeni”, am enunțat eu, Angelo, cu voce tare ceea ce gândeam cu toții. „Pentru că suntem cei mai buni din LMV (Liceul Mihai Viteazul)”, a completat George. Ideile au început să curgă pe bandă rulantă: să ne strecurăm doi pe un bilet, să ne prefacem că intrăm, apoi să ne întoarcem repede pentru a aduce și alte persoane, să negociem cu doamna de la casă, să cerșim bani de la trecători etc. Orice, numai să fim toți înăuntru.

Transformarea

Nu mai era o simplă fugă colectivă de la ore, un chiul în masă obișnuit, cum îl mai făcuserăm de câteva ori înainte și cum îl vom mai practica de nenumărate ori până la sfârșitul liceului. Devenise o misiune de onoare, un test de solidaritate. Și, colac peste pupăză, asta ne-a făcut să râdem și mai tare, uitând pentru câteva clipe de frig, de profesorii comuniști și de societatea mizerabilă în care eram obligați să trăim. Eram acolo, toți împreună, o clasă întreagă care lupta nu împotriva matematicii, fizicii sau „eticii și echității socialiste” (unul din clișeele limbii de lemn comuniste), ci împotriva câtorva bancnote care ne despărțeau de film. Și asta ne făcea să ne simțim, pentru o clipă, mai mult decât niște liceeni oarecare; ne-a făcut să ne imaginăm că suntem eroii unei aventuri memorabile.

„Banii din apă”

Magda a rostit această frază ca pe o incantație: „Să mergem în parcul Cișmigiu, vom găsi bani în apă!” Părea absurd, dar am simțit cu toții brusc că așa trebuia să se întâmple. În apa tulbure, sub podurile cu balustrade uzate, îndrăgostiții de odinioară își lăsaseră norocul sub formă de monezi de 5 lei din aluminiu. Zgribuliți, înfrigurați de soarele cu „dinți” al acelei zile de început de primăvară, ne-am lipit ochii de suprafața tremurândă a lacului, apoi mâinile și o bună parte din corp, ca niște scafandri de duminică. Și, ca prin minune, erau acolo: cel puțin zece monede strălucind ca niște pești argintii. Cu ce mai aveam noi, era pentru toată gașca, nimeni nu rămânea pe dinafară. Cu aceste monede în buzunare, am părăsit locul triumfători, râzând ca și cum am fi găsit comoara ascunsă a piraților.

Celebrul pod din Parcul Cișmigiu.

Intrarea

Surpriză la casierie: după ce ne-a primit banii încă umezi, cu apa care picura de peste tot, casiera ne-a spus că era suficient. Și ne-a lăsat pe toți să intrăm la spectacol, probabil considerându-ne copii inventivi și suficient de interesanți pentru a le oferi o intrare aproape gratuită. A fost singurul cadou pe care ni l-a făcut, spre marea dezamăgire a mea, Angelo, care începusem deja să îi fac curte. În zadar, desigur, pentru că frumoasa vânzătoare era cu cel puțin zece ani mai în vârstă decât mine. Ceea ce nu m-a împiedicat să mă laud în fața colegilor mei că datorită farmecului meu am obținut intrarea aceasta aproape gratuită.

Filmul

Bullitt, un film polițist vechi de aproape 20 de ani, cu Steve McQueen în rolul principal. Avea de toate: tragedie, suspans, emoție pură. Noi, o gașcă de liceeni care chiuleam de la ore, l-am transformat într-o comedie uriașă. Pe ecran, locotenentul Bullitt trăia tragedia vieții sale: urmăriri cu mașini, bătăi în San Francisco, pericole și tensiune aproape insuportabilă. Dar noi i-am reinterpretat replicile cu mult sarcasm, cu mințile noastre de adolescenți cu chef de joacă. Comentarii șoptite, gesturi exagerate, râsete înăbușite. În loc să fim copleșiți de tristețe sau suspans, râdeam cu poftă, transformând acest film serios într-un spectacol personal, absurd și hilar. Cei câțiva cinefili prezenți în sală ar fi trebuit, probabil, să ne mulțumească: le-am „îmbogățit experiența” cu sarcasmul și umorul nostru adolescentin. Și așa a fost: fiecare râs al nostru era o mică victorie asupra unei dimineți mohorâte, asupra orelor de fizică și matematică. Și mai ales asupra propagandei comuniste care ar fi trebuit să ne copleșească dacă nu am fi chiulit de la școală. La final, când s-au aprins luminile, am ieșit cu un sentiment de triumf absolut: chiulul în masă, banii pescuiți din lac și transformarea unei tragedii cinematografice într-o comedie absurdă – toate acestea făceau parte din epopeea noastră de liceeni.

Afișul filmului Bullitt, 1968.

Finalul

Ironia supremă era că regimul care voia să ne transforme în „oameni noi” ne dădea, involuntar, armele gândirii libere. Cinematografele erau templele imaginației noastre. Câtă poezie (pe dracu!) în filmele sovietice în care tractorul triumfa asupra naturii și muncitorul asupra capitaliștilor! Iar când puteam vedea un film occidental, aveam impresia că întreaga lume ni se deschidea. Steve McQueen pe ecran și noi, în sală, cu respirația tăiată, convinși că viața adevărată ne aștepta undeva, dincolo de cortina roșie. Și, ca să pună capac la toate, librăria „Mihai Eminescu” — adevărata noastră catedrală. Intram acolo aproape în șoaptă, ca într-un loc sacru. Plecam cu buzunarele goale, dar cu gențile pline de cărți, iar fericirea de a ține în mâini un roman de Agatha Christie sau de Camus era de neprețuit. Privind înapoi, toate aceste locuri par astăzi insule de normalitate și frumusețe într-un ocean de absurditate. Da, comunismul era cenușiu și opresiv, dar liceul, cu aventurile noastre, a colorat acei ani cu râsete și emoții, cu trăiri și o libertate pe care comuniștii nu au putut să le împiedice, să le oprească. O adolescență nebună, când am reușit să transformăm atâtea momente ale vieții trăite sub jugul comunismului într-un paradis al libertății și fericirii.