DRUMUL CĂTRE PIATRA CRAIULUI

În vara anului 2012, împreună cu fiul meu mai mare, Radu, și prietenul său din copilărie, Cătălin, formăm o echipă solidă, călită în numeroase drumeții montane, dar și în plimbări cu bicicletele pe drumuri din ce în ce mai nenorocite. Atunci hotărâm să facem ceva memorabil, ceva fantastic. Ceva de care să ne aducem aminte mereu și care să marcheze viața copiilor: să parcurgem creasta Piatra Craiului („Craiul” pentru iubitorii muntelui). Dar o asemenea expediție nu o putem face așa, la întâmplare, ci după o pregătire temeinică. În acest sens, decidem să facem o drumeție lungă în masivul Ciucaș și o plimbare dificilă cu bicicleta. Facem, de asemenea, o drumeție ușoară pe dealurile de lângă noi, pentru a ne menține în formă. Citiți mai jos istoria etapelor pregătirii noastre.

Ziua 1 – Muntele Ciucaș

Ciucaș este un munte de întindere mai mică și cu forme domoale, mai aproape de un deal decât de un masiv stâncos. Dar este frumos și oferă numeroase peisaje care încântă ochii și sufletul drumeților.

Munții Carpați. Masivul Ciucaș este situat în zona de curbură.

Dat fiind că socrii mei locuiesc la aproximativ cincisprezece kilometri distanță, eu și copiii am fost de multe ori acolo; îl explorăm și colindăm până ajungem să-i cunoaștem toate cotloanele. Ca parte a pregătirii noastre, alegem un traseu care să ne ducă de-a lungul crestei – un traseu solicitant, în primul rând fizic, dar cu câteva pasaje mai dificile.

Traseul pe care îl urmăm este marcat cu „cruce roșie”. Pornește din Cheia, o stațiune turistică situată la poalele masivului, și urcă până la vârful Gropșoarele (1.883 metri). Necesită în jur de șase ore pentru a fi parcurs în întregime, pauzele incluse. Suntem noi trei, plus Maxi, câinele lui Radu. „Să vă păzească de animalele sălbatice și să nu vă pierdeți pe drum”, râde soția mea. În realitate, Maxi se urcă în mașină când vede că ne pregătim de plecare și, lătrând cu putere, ne arată clar că nu ne va lăsa să plecăm fără el. Cum a fost deja în numeroase drumeții cu noi, putem spune că și el este un excursionist experimentat.

Sus: Radu cu tricou alb și Cătălin cu tricou verde. Jos: Maxi.

Plus că, datorită celor patru labe, este în clar avantaj față de noi, fiecare dotat doar cu două picioare. Așa că el stabilește ritmul deplasării – și trebuie să spun că acesta este destul de… sportiv (hi, hi, hi). Astfel, ne face să înaintăm în viteză prin pădurea deasă din prima parte a traseului. Odată ieșiți din pădure, continuăm spre creastă pe un drum de pământ mărginit de brazi pitici, pe măsură ce ne apropiem de 1.600 de metri altitudine. Din fericire, aceștia sunt suficient de apropiați unul de altul pentru a ne oferi adăpost atunci când o ploaie scurtă, dar abundentă, se abate asupra noastră.

În urma ploii, traseul devine mai periculos, poteca fiind acum alunecoasă. Altădată am fi considerat asta un inconvenient, dar acum îl vedem ca pe un avantaj: traseul devine mai dificil și astfel pregătirea noastră este și mai adecvată. Iar când drumul nostru trece pe lângă o stâncă uriașă, scoatem un „ura” puternic din toți plămânii – ocazia perfectă pentru o sesiune de escaladă improvizată.

Știm deja că vom avea multe pasaje de cățărare când vom fi în Piatra Craiului, așa că vedem asta ca pe o șansă în plus să ne pregătim pentru ceea ce ne va aștepta acolo. Parcă pentru a confirma vorba că norocul îi favorizează pe curajoși, ce întâlnim când ajungem în vârf? Floarea de colț, rară, frumoasă și prețioasă.

În ciuda numeroaselor noastre drumeții în Ciucaș, este prima dată când o întâlnim. Încântați de această întâlnire neașteptată, continuăm să urcăm până ajungem pe creastă. Poteca de-a lungul crestei urcă și coboară, uneori ușor, alteori mai abrupt. De aici, de sus, putem admira vegetația verde, stâncile atât de dragi nouă, văile care se întind de la un capăt la altul al crestei și vârful Zăganu, marcat simplu de o piramidă de piatră.

Ajungem apoi și la pasajul considerat cel mai dificil de traversat din Ciucaș, numit «La Lanțuri». Acesta trebuie traversat ținându-te cu mâinile de lanțuri suspendate în stâncă. Nici o problemă pentru noi, care deja parcurse acest traseu de mai multe ori. Maxi îl traversează imperturbabil – probabil că, dat fiind „dotarea” lui 4x4, nici nu conștientizează vreun pericol, cât de mic.

Continuând pe creastă, ne amintim de momentele frumoase din drumețiile trecute (o poveste care va urma). Uneori, câteva picături de ploaie cad din cer, obligându-ne să păstrăm gecile impermeabile pe noi. În cele din urmă, ajungem pe vârful Gropșoarele (1.883 metri altitudine, al doilea ca înălțime din masiv). Triști constatăm că nimic nu s-a schimbat de ultima dată când am venit: vârful este încă marcat de un panou acoperit de rugină.

Dar timpul a trecut și, astăzi, un panou nou și frumos indică drumeților că aici se găsește vârful Gropșoarele. Istoria acestui panou este o mărturie a drumului parcurs de România: sărăcită și desfigurată de 45 de ani de comunism, țara are nevoie de mult timp pentru a se recupera, dar în cele din urmă reușește. Aici facem o pauză mai lungă pentru odihnă și masa de seară.

Drumul până la cabana Muntele Roșu, situată la 1.288 metri altitudine, nu ne prezintă dificultăți, dacă nu luăm în calcul cei aproximativ 4 kilometri de parcurs. Coborârea nu este ușoară, deoarece suntem destul de obosiți după drumul făcut până aici. Dar asta nu-i oprește pe Radu și Cătălin să se declare nemulțumiți că ploaia a udat iarba și ei nu se mai pot rostogoli la vale, ca altădată.

Ca să-i consolez, odată ajunși la cabană, le cumpăr cele mai mari conuri cu cât mai multe globuri de înghețată. Ni le servim cu steaguri, steagul Franței – ca o predicție, căci doi ani mai târziu noi vom părăsi România pentru Franța, pentru a trăi acolo.

Ziua 2 – Pietrele scrise

Socrii mei locuiesc în comuna Măneciu, județul Prahova. Este un loc minunat, înconjurat de dealuri, pășuni și păduri. Împreună cu Radu și prietenii lui din copilărie, facem multe excursii prin împrejurimi, pentru sport, distracție și a admira frumusețea peisajului. Dar și pentru a descoperi locuri mai… secrete.

Măneciu văzut de pe deal.

Unul dintre aceste locuri se numește „Pietrele scrise”, iar legenda spune că a fost scena unei bătălii din Primul Război Mondial. Adevărul e puțin diferit: în 1915, o unitate a armatei române a făcut aici pregătiri de luptă, anticipând intrarea României în război de partea Triplei Înțelegeri (Franța, Marea Britanie, Rusia) în 1916. Înainte de plecare, membrii unității și-au gravat numele și gradele pe trei blocuri de piatră pentru a marca momentul. Timpul a trecut, dar nimeni nu a avut grijă să le conserve, iar locul a devenit o curiozitate locală, un subiect de conversație între localnici, la jumătatea distanței dintre realitate și legendă. Eu și copiii descoperim acest loc și facem numeroase plimbări până acolo și în jurul lui.

„Pietre scrise”, atunci.

Poate că unul dintre acești copii, acum adult, ia inițiativa de a readuce locul la viață și de a-l pune pe hartă. Astăzi, blocurile de piatră au fost curățate și aranjate, iar o potecă marcată cu punct galben leagă stația CFR Măneciu Pământeni de locul unde se află acestea. Există, de asemenea, un alt traseu marcat cu triunghi galben care traversează mai multe dealuri din regiune și care trece pe lângă acest site, permițând excursioniștilor să descopere blocurile de piatră scrise.

„Pietrele scrise”, acum.

De data aceasta plecăm doar noi trei: Radu, Cătălin și cu mine, în această drumeție. De fapt, suntem trei oameni și Maxi, cățelul, extrem de fericit să se plimbe din nou cu noi. Soarele strălucește puternic și, pentru a evita insolația, luăm o potecă sinuoasă care ne poartă mai mult pe sub arbori. Astfel ne protejăm de caniculă și prelungim lungimea traseului – exact ce ne trebuie pentru a perfecționa pregătirea noastră, făcând totodată plăcere și lui Maxi, care aleargă fericit în jurul nostru.

Înaintăm urcând o pantă ușoară și ne adâncim tot mai mult în inima pădurii, unde copacii devin mai înalți și mai impunători. Pădurea aparține statului, dar localnicii au voie să culeagă ciuperci, fructe de pădure și crengile căzute pentru consum propriu. În copilărie, Radu spunea că el este bogat și că bunicul lui are pădure; de fiecare dată când merg împreună, se întorc cu ceva din pădure.

Nu urmăm o potecă anume, ci mergem în direcția sitului „Pietrele Scrise”. Ne orientăm fără probleme, fiind locuri bine cunoscute nouă, pe care le-am parcurs de multe ori și în toate anotimpurile. Avem propriile repere: anumiți copaci, tufișuri etc., care ne permit să ajungem la destinație, rămânând la umbră pentru cea mai mare parte a drumeției. Odată ajunși, primul lucru este, bineînțeles, o ședință foto! Apoi un picnic, căci este trecut de mijlocul zilei și ne este foame. Urmează o siestă la umbră, așteptând să treacă puterea soarelui pentru întoarcerea acasă.

Maxi, ca de obicei, refuză mâncarea pentru câini și se uită cu atâta poftă la a noastră încât trebuie să o împărțim cu el. La urma urmei, ne însoțește în multe drumeții, devenind aproape om. Este tânăr, cam de aceeași vârstă cu copiii, motiv pentru care sunt atât de apropiați. Pe drumul de întoarcere, toți se distrează cu o mingiuță de cauciuc, alergând cu ea chiar și pe pantele mai abrupte.

Pentru întoarcere alegem o potecă care ne duce direct în sat. Este adevărat că această plimbare este mult mai scurtă decât cea din Ciucaș și fără dificultăți fizice, dar ne face mare plăcere să cutreierăm încă o dată dealurile învecinate satului, pe care le iubim foarte mult. În plus, plimbarea ne confirmă că suntem într-o formă fizică foarte bună și că putem mărșălui mult timp. Deci, suntem pregătiți să parcurgem „Craiul”.

Ziua a treia – Cu bicicletele

Plimbarea de azi: traversăm un deal pentru a ajunge în comuna Cerașu, urcăm până în satul Slon și mergem dincolo de acesta spre Tabla Buții. Apoi coborâm la barajul Măneciu și, în cele din urmă, înapoi acasă, formând un circuit special. Partea dincolo de comuna Cerașu este o noutate pentru noi, așa că excursia de astăzi este atât o sesiune de antrenament, cât și o aventură în necunoscut.

De acasă, din Măneciu Pământeni, coborâm până la albia râului Teleajan, apoi trecem printr-un tunel care străpunge dealurile și ne scoate în șoseaua spre Cerașu. Trecerea prin tunel este o aventură în sine, fiind folosit mai mult pentru lucrări de întreținere a instalațiilor de pe malul râului decât pentru circulația oamenilor. Este cufundat în întuneric, dar noi știm la ce să ne așteptăm și ne-am echipat cu lanterne frontale.

Copiii se distrează de minune, considerându-se exploratorii peșterilor din munți – speologi pe biciclete! Odată ieșiți din tunel, urmăm șoseaua către comuna Cerașu. Traversăm localitatea, admirăm casele frumoase și salutăm politicos localnicii. Continuând spre satul Slon, observăm câteva fenomene carstice ciudate.

Ajunși în Slon, cerem indicații despre drumul pe care să continuăm. Localnicii ne oferă două variante: un drum de piatră și altul de pământ, devenit „noroios” din cauza ploilor recente. Alegem drumul de pământ – suntem aici să ne antrenăm pentru creasta „Craiului”, deci vrem dificultăți reale. Numai că descrierea localnicilor este înșelătoare: curând ne trezim într-o mlaștină adevărată, cu picioarele afundate până la glezne, uneori mai adânc, la fiecare pas. Încăpățânați, nu renunțăm și continuăm, târându-ne picioarele prin noroi ca și cum ar cântări zeci de kilograme. Și, în tot acest timp, împingem bicicletele de ghidon. Da, dar măcar ele nu se scufundă ca picioarele noastre. Pe scurt: vrem ceva dificil, suntem serviți.

Peste o oră și câteva sute de metri mai târziu, ajungem în sfârșit pe teren stabil. Primul lucru este să ne curățăm. Când suntem, în sfârșit, curați – un termen folosit cu prudență – suim pe biciclete și începem să urcăm spre intersecția cu drumul care, la rândul său, urcă pe partea cealaltă a dealului, venind de la barajul Măneciu. Potrivit localnicilor, această intersecție ar trebui să fie „nu prea departe” de ieșirea din „noroi”. Se pare însă că se înșală din nou: parcurgem deja câțiva kilometri și tot urcăm, în loc să coborâm, după cum spuneau. Iar Cătălin glumește că îi place când „coborâm… în sus”. Dar în jurul nostru se întinde un peisaj frumos, care ne farmecă și ne face să uităm de durere și efort.

Panta este lejeră, dar tot este grea pentru mușchii noștri, maltratați de drumul mlăștinos de mai înainte. În cele din urmă, ajungem și la intersecția cu drumul pe care îl căutăm. Cel pe care l-am urmat până aici continuă spre Tabla Buții, dar ceea ce vedem în continuare este dezolant: drumul urcă și urcă, iar cât vezi cu ochii sunt doar câmpuri și dealuri cu foarte puțini copaci. Este clar, așadar, că pentru a ajunge la Tabla Buții, unde va avea loc o ceremonie la începutul lunii august, trebuie să urmăm un alt traseu (citiți «Drumeție la Tabla Buții»). Pe de altă parte, pe drumul spre baraj întâlnim foarte mulți copaci și chiar niște construcții simple din lemn, folosite pentru vânătoare.

Radu și Cătălin se distrează de minune urcând și coborând din ele, improvizând un joc de tip „pradă și vânător”. Când, în sfârșit, își termină jocul, coborâm în viteză cu bicicletele pe panta abruptă. Dar nu pentru mult timp, pentru că frumusețea peisajului ne obligă să ne oprim la punctul numit „Belvedere baraj Măneciu”. De aici avem o vedere panoramică asupra barajului și a lacului său de acumulare. O sesiune foto este, bineînțeles, obligatorie, atât pentru a imortaliza peisajul magnific, cât și pentru a marca plimbarea noastră de astăzi.

Plimbarea noastră se încheie câțiva kilometri mai încolo, când ajungem acasă, pe ulița unde locuim, în Măneciu Pământeni. Suntem obosiți, dar foarte fericiți, căci ne considerăm pregătiți să abordăm creasta Craiului cu succes.