Frumusețea lor o fascinase. Și erau doar niște frunze, ce-i drept deosebite, într-un pom ca atâția alții. Începuse să le studieze, pornind de la arborele care le găzduia. Era înalt și viguros, nici prea gros dar nici subțire, în floarea tinereții și-a puterii, mirosind ușor a primăvară-vară. Ținea și multe crengi, cu frunze de demult, ca într-un timp pierdut de-a binelea, ușurat de patimi, profund absent la ce-l înconjura.
Ca o iederă subțire-i era viață, încolăcită-n jurul anilor, ca un vaiet prelung îi era mărirea, și căderea. Ce-avea să vie și ea, cândva, după nenumăratele plecări ale suratelor ce-l iubeau o primăvară-vară, și-l detestau apoi o toamnă-iarnă. Când le văzuse prima oară naucise de emoție. Ieșise-n stradă, minunându-se de sosirea verii, bucurându-se de sentimentele diferite ce-i invadau simțurile. Iubind abstractul știa c-avea să se-nconjoare de semne de-ntrebare și de-ndoieli. Dar, peste toate, sărutarea nopții-i întețise dorul de viață, și-o apucase cheful de plimbare. Pornise pe strada lungă dinspre parc, și merse până ce îi aflase capătul. Acolo, la intrarea-n zona verde, se simțea ea cel mai bine. Un simplu parc și totuși... Știa că avea să-i placă și se bucură la gândul c-avea să admire. Niște frunze. Aleile pustii se-nvinețiseră încet, mușcându-și buzele-n asfaltul cenușiu. Printre pașii rarilor trecători, adulmecau și respirau, formând un uriaș corp amorțit ce dădea oxigen întregului oraș. Călcă apăsat, liniștită, simțind că se-apropie. Își dorea că ele să fie încă în copacul înalt, să nu le fi luat nimeni, să nu fi căzut, să nu se fi rupt sau pierdut. Mirarea-bucurie îi năvăli-n obraji când le văzu. Pe-o creangă aplecată spre sol, priveau cuminți la trecători. Erau zece, ca degetele unei mâini, frumoase, diferite, roșii că focul, verzi ca toamna galbenă. Din tot copacul, soarele se-oprise doar asupra lor. Celelalte erau șterse și neinteresante, așa că se apropie și le atinse. Pe roșiatice. Tresăriră ușor, ca delfinul ce mângâie apă, dorindu-și-o aproape și departe. Zâmbi ușor și le privi cam un minut. Apoi pleca în drumul ei, prin zilele frunze, pe căile-ascunse. Eva.
Comments