GREAȚA DE SISTEM VOMITĂ DICTATORI

Românii au luat un capac în cap — și nu orice capac, ci unul emailat, ruginit cu 40% și cu șuruburi strâmbe. Dar n-a venit singur, nu. Ca în orice scenariu de film de groază ieftin, produs la TVR în anii ’80, capacul trăgea după el și o toaletă turcească plină ochi de lături ideologice. Festin național. După atâția ani de viață „bună” — adică mici, manele și credite la dobânzi cât Everestul — urmează, firește, prăbușirea. În Rusia a durat ceva: vodcă, gulag, balalaika și iar vodcă. Dar la noi?

Noi o dăm pe fast-forward. Cine mai are timp de colaps lent când suntem un popor „eficient”? N-o să mai apucați nici să căutați bilete de avion. Nici măcar site-urile n-o să mai funcționeze. La ce bun netul, când rafturile sunt goale și cardurile mai goale decât promisiunile electorale? Magazinele vor rămâne dezbrăcate. Nude. Ca-ntr-un vis umed al austerității. Apoi, se instalează epoca „pumnul în gură, că altfel îți luăm și gleznele”. Grobianul de serviciu, cu freza de băiatu’ lu’ tata și vocabularul luat de la cazarmă, devine ministru. Se urlă ordine de la Cotroceni, iar voi dansați ca niște păpuși cu sforile trase de-un pianist orb.

Mucles în LA major

Ironia? V-ați votat dirijorii. Și-acum urmează simfonia finală: 'Mucles în LA major'. LA — nu de la Los Angeles, ci lălăiala cacofonică ce va urma, orchestrată de trompetele patriotarde care vor cânta omagiul liderului în fa minor spre dezastrul major. Corul grobian al pupătorilor de moaște electorale va îngâna, cu lacrimi de crocodil pe obrazul patriei, imnul noului Mesia de Dâmbovița. Cretinii — da, fără ghilimele, fără eufemisme, fără pardon — care l-au votat pe distinsul domn Simion, vor asista încântați la scrijelirea numelui său pe osul însângerat al României. E un tatuaj cu rugină și sânge, marca înregistrată a populismului de mahala, aplicat cu dalta în coloana vertebrală a unei națiuni uitate de rușine.

Balerina beată

România plonjează din nou în beznă, ca o balerină beată care repetă aceeași căzătură de treizeci de ani încoace. Numai că, de data asta, groapa e mai adâncă. Și lumina stinsă din butoane, nu din greșeală, ci programat, cu intenție, cu o satisfacție rece de inchizitor cu față de influencer. Acest neica-nimeni — ridicat din glodul frustrărilor naționale și împins de diaspora care confundă votul cu o sesiune de terapie de grup pe Facebook, și de țuțerii din țară care au crezut că „hai să dăm foc la tot, că poate iese bine” — este acum pe primul loc. Primul loc într-o cursă spre nimic. Ei se răzbună prin vot. Ei cred că dacă li se face greață de sistem, pot vomita un dictator și se vor simți mai bine. Poate că da. Poate că nu. Dar privirea lui Simion spune tot: în limbaj de bară de metrou, în limbaj de bodegă fără bon fiscal — „n-are mamă, n-are tată”. Nu e o metaforă. E o politică de stat în devenire. Fascismul? Nu vine cu tancuri. Vine cu live-uri. Cu aplauze de la oameni care confundă forța cu verticalitatea. Care nu au citit o carte, dar știu pe de rost playlistul discursurilor agresive. Iar regula e simplă, ca pe frontul din Ucraina: statul e totul, individul e carne de tun. Sau de urnă. Continuăm coborârea în balamucul național, cu surle, trâmbițe și aplauze de la poporul spectator, care își aplaudă propriii gropari, ca la o premieră de teatru absurd în care cortina cade peste scenă înainte să înceapă piesa. Turul doi va fi o nuntă grotescă între prostie și violență verbală, cu popă politic și lăutari din partid. Invitați de onoare? Cei care au confundat urna cu tomberonul și buletinul de vot cu o bâtă de baseball. În loc de dar, vor aduce ura și vaierul neputinței învelite frumos în „hai să încercăm și cu ăsta, că oricum toți sunt la fel”. Nu, nu sunt la fel. Dar voi i-ați făcut să fie.

România nu moare, România se sinucide lent

România se pregătește de o nouă eră — Epoca de Aramă, că de aur n-a fost timp și de fier n-a mai rămas nimic. Conducătorul? Un zbir cu aer de salvator, care urlă lozinci de pe Facebook și crede că economia se conduce cu postări, iar diplomația cu pumni pe masă.

Și poporul? Poporul stă cu ochii pe ecran și scrie statusuri triste în loc să-și scrie viitorul. Vor curge lacrimi digitale, se vor înroși tastaturile de indignare, dar realitatea va rămâne aceeași: tăcere, frică și o țară cuprinsă de amnezie voluntară. Ați uitat ce înseamnă dictatura? Stați liniștiți. O veți reînvăța. Cu lecții zilnice, predate de gărzi de corp și urlete de partid. Finalul? Va fi poetic, cum altfel. Ultimul bec se va stinge într-o garsonieră de provincie, în timp ce la televizor se anunță cu emfază rezultatul: „Poporul a ales. Nu mai e nimic de adăugat.” Ați vrut schimbare? O veți primi. Cu bocancul pe gât, zâmbetul gol al liderului pe toate panourile, și viitorul în pioneze. Ați votat din răzbunare, veți fi guvernați cu sete. România nu moare, România se sinucide lent, cu ștampila pe buletin și telecomanda în mână.

Poporul? Care popor?

Fără supărare, dar ce urmează e doar consecința logică a ceea ce ați cerut. Nu v-a forțat nimeni mâna — doar v-a gâdilat orgoliul, v-a inflamat frustrările, v-a livrat ură la kilogram și iluzii la pachet promoțional. Ați mușcat, ați mestecat, ați înghițit. Acum urmează digestia — lentă, dureroasă și ireversibilă. Dacă mai bine de jumătate decid că trebuie să o luăm în freză, atunci așa va fi. Așa a fost și la americani, și la ruși. Nu se mai opune nimeni. Ceilalți vor tăcea, vor pleca, sau vor învăța să mimeze fericirea sub portretul liderului. E voința majorității, spun ei. Nu, e doar euforia colectivă a auto-anulării. Am spus-o de-atâtea ori și o repet: poporul nu are întotdeauna dreptate. Când se lasă orbit de carismă ieftină și sloganuri recitate ca în corul pionierilor, poporul devine doar o masă de manevră, cu bătăi de palmă sincronizate și gândire scoasă din priză. Când bidubacul va ajunge la putere, nu veți mai întreba „ce ni se întâmplă?”, ci veți șopti: de ce n-am plecat mai devreme? Poporul? Care popor? Acela care tace? Acela care râde în hohote când se închide gura presei? Acela care urlă „trădători” către cei care gândesc? Nu. Nu mai e popor. E doar turmă cu drept de vot, condusă cu biciul metaforic al fricii și cu zahărul iluzoriu al suveranității.