IEȘIRE FALSĂ

Teatrul este un loc. Teatrul este un timp. Teatrul este o dimensiune. O dimensiune în care poți să fii în multe feluri. Poți să fii ce vrei tu, cum vrei tu, cât vrei tu și din ce motiv vrei tu… În teatru inventăm reguli și sisteme care funcționează perfect; iar dacă nu chiar perfect, funcționează coerent și, în arhitectura acestor sisteme, inventăm lumi unde locuim fericiți. Sau intrigați. Sau melancolici. Sau indeciși. Sau... Lumi în care abolim granițe (real/ireal), transcendem teritorii, ne lăsăm ocupați de identitățile personajelor pe care le invităm să prindă formă și viață, hotărâm proporții și ne jucăm cu coordonate. Practic, desfășurăm un mic univers paralel, complet funcțional, în care suntem liberi să trăim existențe născocite. Ba mai mult, publicul nostru este și el părtaș la aceste existențe. Fie doar ca martor dinamic, fie, uneori, ca participant direct, dacă vorbim de spectacole interactive. De producții în care spectatorii fac parte din ele ori determină pe viu acțiunea poveștii, starea personajelor, anumite decizii pe care acestea le iau și așa mai departe.

În consecință, și publicul nostru are libertatea să simtă, să gândească, să reacționeze la toată această ofertă; la tot acest mini-cosmos inventat. Deci. Așa cum probabil v-ați prins deja, conceptul-cheie din toată schema este…? Da, libertatea.

Teatrul reprezintă un spațiu-timp unde și când libertatea este ridicată la rang de iminență și trăită ca o condiție sine qua non a întregului schimb (scenă-sală) și a întregului proces (creație-recepție). Desigur, dacă ne uităm la ea dinăuntru, este o libertate necondiționată, mai ales pe durata construcției unui spectacol. A repetițiilor, cum ar veni. Însă dacă ne uităm la ea din afară, o să observăm că este o libertate controlată. Și, în esență, cam acesta este mirajul teatrului. E despre cum ne jucăm cu și de-a libertatea – între absolut și relativ. Între fatalitate și manipulare. Între magie și miracol, pe de-o parte, și manufactură riguroasă, pe de alta. Dar de aici se deschid și alte culori și alte întrebări, care frizează deontologia, palierul estetic, zona de marketing la un moment dat, plus multe altele. Apar anumite răspunderi; apare autocenzura, apar zonele de negociere (artistică sau nu) între actori și regizor, între regizor și producător, între… și între. Precum observăm, această lume inventată și liberă într-un absolut seducător, își poartă relativizările pe teritorii cu ”capete” cât se poate de pragmatice. În fapt, ne mișcăm pe etaje; pe paliere ale desăvârșirii, treziți la realitate (la aia palpabilă și concretă a cotidianului) cu fiecare ancoră pe care trebuie s-o arunci pentru ca produsul finit (sau livrabilă, cum i se mai spune) să se mute din zona alchimică și inefabilă a creației în natura sa de bun artistic consumabil. De spectacol vandabil, cum ar veni. De-aici încolo vorbim de alte lucruri – de efectele asupra consumatorului, de rigorile administrative, de cerere și ofertă pe piața culturală, de concurență, de știința exploatării spectacolului, de gestionarea unui întreg arsenal de… detalii și tot așa. De-aci încolo, faza aia cu libertatea, ca dominantă de netăgăduit a lumii teatrului, devine de o lipsă de relevanță ușor înspăimântătoare. Păi, cum!? Stați așa. Stați un pic. Și cu „neatârnarea absolută” cum rămâne? Rămâne!... Ea, cumva, undeva, rămâne.

Rămâne impregnată în fiecare gând al personajului, rămâne în fiecare gest și-n fiecare cuvânt rostit; în toate bulele de trăire scenică a actorilor, în tot designul imperceptibil și-n toate cărămizile invizibile care s-au folosit la clădirea acelei lumi alchimice. Magice. Inefabile. Aia despre care vorbeam la început. Rămâne, practic, o libertate încapsulată. Care este infinită, e drept, dar numai în capsula ei. Iar asta – asta chiar seamănă până la identitate cu viața reală. Căci este fix la fel și-n lumea mare. Oare nu ne consumăm, fiecare, libertatea în propria bulă? Încercăm să nu stricăm ce e-n jur și totodată să ne permitem huzurul maxim în bula noastră? Visele nu cunosc frontieră. Imaginația omului nu știe hotar. Deci... ajungem iar și iar la vorba lui Shakespeare, cum că ”teatrul e oglinda lumii” și cu asta, s-a spus tot. Da, fără-ndoială, uneori avem de-a face cu o oglindă deformantă. Alteori – cu o lume deformată. Uneori, în viață, grija față de semeni nu mai imită grija față de public pe care teatrul o poartă cu sine dintotdeauna. Da, asta este o incongruență, just. Cu acest preț, deci, comitem acte de o atrocitate fără seamăn, sau participăm la trădări de o mizerie spectaculoasă, sau manifestăm ingratitudini dureros de narcisice, sau pur și simplu ne dedăm la meschinării stupide și la gesturi de o insolență jenantă. Pentru că nu-i așa, suntem oameni. Cu bune și cu rele – până la urmă suntem doar niște făpturi imperfecte și bolnave. Cu niște nevoi de validare obeze și cu oarece carențe de caracter sinistre. Personaje negative. Adică: pâine și apă pentru teatru. Căci personajele pozitive sunt de regulă anoste și cam ingrate. Pe scenă, zic. Nimeni nu vrea să joace Făt-Frumos; toată lumea speră să primească Zmeul. Normal. Prințul e banal și e neinteresant, pe când Balaurul... Oho. E suculent, e frapant, e șmecher! Are „cărniță”. Iar dacă privești în imediat; în oferta zilnică, societatea te inundă cu exemple. Zmei, balauri, dihănii... Bătălii, lupte cu flăcări scoase pe nări și demolări grandioase. Doar ce am asistat cu toții la un show teribil zilele astea. Unul!? Hm. Sunt zeci. Sunt sute. Plouă cu entertainment. Dar o să mă opresc, totuși, la acest exemplu recent. O regie impecabilă; un framing de manual. O înscenare cu semnătură profesionistă, prin care a fost nevoit să-și dea demisia ministrul culturii. Apropo, actor de profesie. András István Demeter. Care era oricum în interimat. (Nu, nu ca actor, ci ca demnitar). Interimatul – o urmare firească a moțiunii de cenzură. Unde picase întregul guvern. Și - pac! - un scandal de presă pe modelul blitzkrieg. Un scenariu impecabil de denigrare, încât omul și-a dat demisia de onoare în doar câteva ceasuri de la lansarea hitului „unguru’ își introduce organul în interesul național”. Care hit, după aia s-a transformat într-o furtună mediatică, dar cu opinii sucite la 180 de grade – s-a transformat în șlagăr, doar că invers: stați așa, fraților, că nu-i așa, doamne, ce nedreptate i s-a făcut omului. În 24 de ore, să ne înțelegem. Tot balamucu’, adică. Hit-demisie-șlagăr. Nimeni n-a mai înțeles nimic, dar cu toții ne-am uitat cu gura căscată. Mai ceva ca la un action movie de serie A, pe ecran mare, la mall. Ce teatru, ce film! Viața bate tot. Și cred că tot despre jocul ăla între libertăți este vorba – între iluzie și mize de proporții. Între seducție și manipulare. Dar ce, seducția nu e și ea tot un fel de manipulare? Și invers? Ba da. Și-n arenă și pe scenă, asta facem: operăm cu iluzii. Doar că-n arenă, victimele sunt reale. Sângele nu e glicerină plus colorant alimentar. În viață, vătămările pot fi pe bune. Și chiar sunt. Bine, este adevărat, și-n teatru te mai accidentezi. Corect! Dar pagubele la nivel uman pe care le producem în real, cine le decontează? Da, actor fiind el, îl cunosc pe ministrul ăsta demisionar. Am lucrat împreună. Personaje. Piese. Film, teatru. Nu merita așa ceva, niciodată. Nedreptate este puțin spus. Dar mă-ntreb un singur lucru: când a acceptat el să joace rolul de ministru, s-o fi gândit că libertatea cu care operăm în artă nu e una contagioasă? Că absolutul și relativul scenei teatrale nu pot contamina de miracol absolutul și relativul scenei politice?! Eu cred că da, că s-a gândit. Doar că, pesemne, a vrut să-ncerce un rol de compoziție. Ei bine, i-a ieșit. Cu toată brutalitatea efectelor speciale pentru scoaterea în culise și cu toată perdeaua de fumigene, partitura (mandatului) n-a fost chiar ratată. Poate doar ușor patinată, pe alocuri. Și asta e ceva normal. Ceva frecvent. Deci clar că se lasă cu huiduieli, cu ovații, cu aplauze – așa e-n teatru: când ești special; când ești altfel, ești controversat. Logic. Însă mai e un aspect. Există în jargonul teatral expresia „ieșire falsă”. Are loc atunci când personajul dă să plece, dar se întoarce, pentru că… ceva. Orice. Nu contează. Adică dai să ieși, faci câțiva pași și te întorci. Nu, într-adevăr, demisia asta nu pare a fi o plecare falsă, doar că între realitate și iluzie avem libertatea să ne imaginăm orice. Pentru suspans. Pentru plăcerea răsturnărilor de situație. Pentru frumusețea păcălelii. Că doar d-aia mergem la teatru. Ca să fim păcăliți. (Theo Herghelegiu)