"ILUMINAREA" NAȚIONALĂ

Degradarea unei națiuni nu necesită decenii întregi, se petrece rapid, aproape fără zgomot, ca o boală perfidă. Putin și-a început invazia în Ucraina, și imediat au început și protestele. Pe atunci, oamenii încă își aduceau aminte ce înseamnă să ai o voce, să ridici privirea, dar această stare de fapt s-a estompat ulterior. Invazia a continuat, iar protestele au dispărut. Nu pentru că s-a schimbat ceva, nu, ci pentru că oamenii au înțeles, în sfârșit, mesajul. Câțiva au fost „ridicați” din drum, alții au „căzut” elegant de la etaj, iar alti câțiva au avut „ghinionul” să moară în somn. Cei care au rămas? Ah, sunt în regulă. Mai tăcuți, mult mai disciplinați. Unii, poate, și-au găsit un loc în lumea drepților, alții au învățat, cu o voință de fier, să trăiască fără întrebări. Așa se face liniștea într-o țară. Nu cu vorbe, nu cu negocieri. Liniștea e obținută cu un proces simplu și repetitiv: un exemplu, două exemple, trei… și astfel, nimeni nu mai are curajul să simtă nevoia să fie un exemplu.

Coada la "ce se dă", o lecție din "vremurile bune".

Când îl ascultam pe Ceaușescu, el ne îndemna cu gravitate să construim „societatea socialistă multilateral dezvoltată.” Ce frumos și sinistru sunau acele cuvinte, nu-i așa? O societate perfect echilibrată, avansată în toate domeniile – un miracol pe hârtie, desigur. Astăzi, altcineva își face apariția, vorbind despre demnitate și fire divine, cu aceeași convingere de neclintit și aceleași vorbe goale de conținut. Ceaușescu ne vorbea despre „apărarea independenței și suveranității României.” O țară mândră, o țară stăpână pe propriul destin! Iar acum? Avem suverani de toate tipurile, fiecare mai grandios decât celălalt, fiecare cu o teorie mai fascinantă despre cine ne vrea răul și cum trebuie să ne „eliberăm.” O inflație de iluminare națională, ca un spectacol continuu. Ceaușescu se lăuda cu plante medicinale, reciclare și industrializare. Acum ni se vorbește despre hrană, apă și alte necesități fundamentale, dar cu un aer apocaliptic, ca și cum am fi la un pas de catastrofă. Atunci, trebuia să învățăm să trăim cu puțin, pentru că „așa era bine pentru țară.” Acum, ni se sugerează să ne acomodăm cu puțin, pentru că „așa este bine pentru noi.” Schimbă eticheta, dar păstrează, bineînțeles, același mesaj.

Oameni "treziți în conștiință" și aproape zâmbitori, la cozile la butelii.

Ce tragedie colosală pentru acest popor al nostru! O națiune mândră, dar cu indivizi care se cred critici literari doar pentru că și-au postat un status pe Facebook. Oameni care își permit să-l conteste pe Cărtărescu, un autor genial, în timp ce citesc texte care abia dacă depășesc nivelul unui manual de utilizare pentru un fier de călcat. Contestarea elitelor devine un sport național într-o societate dezumanizată de probleme, unde educația este doar o relicvă, un lux pe care puțini își mai permit sau îl mai doresc. Când oamenii nu mai citesc, nu mai gândesc. Iar când nu mai gândesc, ajung să adore personaje sinistre. Copiii crescuți fără cărți ajung să se închine la Andrew Tate și la alți golani de aceeași speță, modelele de succes pentru minți primitive, apostoli ai ignoranței agresive. Copiii care nu citesc ajung să asculte manele cu versuri degradante, cântece ale unei generații care se scufundă în vulgaritate, fără să-și dea seama. Acești copii sunt masa amorfă de mâine—o masă care nu întreabă, nu contestă, doar înghite ce i se servește. În educația occidentală sănătoasă, copiii trebuie să aibă individualitate, să gândească, să judece cu creierul, nu cu stomacul sau cu organele genitale.

Maneaua cântată la unison de elevii de la cele mai prestigioase licee din Sibiu: „Shiki Shiki Boom, am deranjat liniștea / Shiki Shiki Boom, iar vine poliția / Shiki Shiki Boom, tot ne facem damblaua”. Viitor de aur!

Însă chiar și în această societate liberă, monștrii își găsesc locul și își construiesc imperiile. Occidentul, mândru de libertatea sa, a dat lumii personaje aberante—Soros, Musk, Bezos—tovarăși care cred că, la adăpostul banilor, pot spune și face orice. Că pot modela societăți după bunul lor plac, că pot controla masele, că pot genera la nesfârșit bani, și iar bani, și iar bani, până la victoria finală. O victorie a cui? A lor, desigur. Restul? Restul vor fi spectatori, muncitori în fabrici de iluzii, căutători de sens în lumea pe care n-au avut niciodată puterea să o schimbe.

Ceaușescu îi plasa pe intelectuali la categoria „și alții,” la „etc.” O mențiune vagă, o enumerare formală, ca și cum existența lor nu ar fi fost decât un detaliu nesemnificativ în vasta arhitectură a societății socialiste. Era modul lui de a sugera, fără să o spună niciodată clar, că prefera poporul bidubac, cu neuronul singuratic, în locul celor capabili să gândească, să analizeze, să creeze. Pentru el, acești oameni care ar fi putut scoate țara din mizerie, din ignoranță, din această spirala nebuniei erau o amenințare. Intelectualii, cu ideile lor periculoase, cu întrebările lor incomode, trebuiau reduși la tăcere sau trebuie sa fie transformați în marionete obediente. Așa că au fost marginalizați, discreditați, sau chiar distruși. Iar astăzi, în lumea noastră, metodele sunt mai subtile, dar esența rămâne aceeași. Cultul mediocrității continuă să fie în floare. Oamenii care ar putea ridica țara sunt ignorați sau aruncați într-o categorie abstractă, la “și alții.” Între timp, cei care țipă cel mai tare, care oferă soluții simple la probleme complicate, care promovează ignoranța ca pe o virtute, sunt cei care domină scena. Spirala continuă...

Nu vă faceți griji, însă, totul se va rezolva repede. Mult mai rapid decât la vecinii noștri din est, care au avut nevoie de un an-doi pentru „aliniere.” La noi? Câteva săptămâni, maxim. Și pentru cei mai tineri, citiți pe acest blog poveștile din comunismul pe care l-am trăit, o avanpremieră a ceea ce îi așteaptă și pe copiii voștri. Când eram mici, învățam la școală poezii despre conducătorul iubit. Voi veți avea și mai puțin de memorat—doar câteva lozinci obligatorii și un set de emoji-uri permise. Pe vremea noastră, șoaptele despre regim se spuneau în bucătărie, cu perdelele trase și radioul dat mai tare. Voi veți avea conversații tăcute, exprimate prin priviri, în timp ce telefonul va rămâne mereu pe masă, deschis, „doar ca să fie.” Pe atunci, un banc prost spus la coadă la carne putea atrage un denunț la Securitate. Azi, un comentariu ironic pe rețelele sociale va fi suficient pentru a-ți pierde contul, jobul, poate chiar și pașaportul. Progres, nu-i așa? Nu vor mai fi mulți dintre voi pe LinkedIn, Instagram sau orice altă rețea pe care vă exersați „libertatea de exprimare.” Urmează pentru mulți o „noapte a minții,” dar nu una metaforică, ci una reală, adâncă, fără sfârșit. O noapte care va transforma orice încercare de gândire critică într-un act de eroism periculos. Și atunci, veți simți cu adevărat cum e să fii o bucată de zid izbită de trenul totalitarismului care vine cu viteză maximă. Dar hei, veștile bune curg în est! În Rusia e acum liniște, pace și belșug! Oamenii nu mai sunt hărțuiți de dileme inutile, știu ce să creadă, ce să spună și când să tacă. Cine nu crede, n-are decât să își ia un bilet de avion dus spre Moscova, ca să vadă pe viu cum arată un paradis controlat. Sau, pentru cei mai precauți, e bine să îl ascultați pe Mark Rutte: luați direcția Auckland, ne vedem pe aeroport, căci aici, în Noua Zeelandă, nu poate să ajungă mâna lungă a KGB-ului. Și încă se mai poate privi spre lume fără să te simți sufocat!