Iranul de astăzi, aflat sub conducerea unui regim teocratic, se consideră urmașul vechiului Imperiu Persan și invocă o istorie de aproximativ 2.500 de ani, marcată de perioade de prosperitate și altele mai puțin favorabile. De asemenea, Iranul este baza principală a șiismului, unul dintre cele două curente majore ale islamului, celălalt fiind sunnismul.
Perspective istorice și religioase
Între acestea există un conflict pe care mulți istorici și experți îl numesc "conflict fratricid milenar". În acest context, este important de menționat că regimurile aflate la putere în unele dintre țările vizate de Iran sunt sunnite, ceea ce contribuie la realizarea obiectivului urmărit de regimul teocratic din Iran și influențează alegerea mijloacelor și strategiilor sale.
Obiectiv și mijloace
Obiectivul este de a crea un stat care să includă cel puțin o parte din teritoriile care au format odată Imperiul Persan. Acest stat va fi condus de actualul regim teocratic din Iran, cu șiismul ca religie dominantă. Religia este folosită ca un instrument pentru atingerea acestui obiectiv, având rolul de a influența și controla șiiții din țările vizate. Un alt mijloc prin care se urmărește acest scop este sentimentul de ură aproape unanimă față de Israel, o atitudine răspândită în rândul populației din lumea arabă și musulmană. Este bine știut faptul că Iranul consideră Israelul principalul său inamic și vizează distrugerea acestuia din următoarele motive.
Popularitatea și influența
Iranul ar câștiga semnificativ în popularitate și importanță în rândul populației arabe și musulmane dacă ar reuși să provoace înfrângerea Israelului sau, cel puțin, să-i slăbească puterea. Aceasta ar putea fi realizată fie indirect, prin atacurile aliaților săi (Hamas din Gaza, Hezbollah din Liban, Houthis din Yemen), fie prin atacuri directe, cum ar fi cele din 14 aprilie și 1 octombrie 2024. Ulterior, această popularitate ar putea fi exploatată pentru a instiga revolte împotriva regimurilor existente în țările vizate de Iran. În caz de succes, răsturnarea acestor regimuri ar putea duce la instalarea unor guverne marionetă pro-iraniene.
Superioritatea tehnologică a Israelului
Israelul beneficiază de o superioritate tehnologică covârșitoare față de vecinii săi, care includ și țările vizate de Iran. Dacă Iranul ar reuși să înfrângă Israelul, ar putea obține măcar o parte din această tehnologie, câștigând astfel un avantaj considerabil asupra acestor țări. Deși această ipoteză este mai degrabă fantezistă decât realistă, regimul teocratic iranian nu este împiedicat să viseze la o asemenea realizare.
Legătura istorică
Din punct de vedere istoric, teritoriul actual al Israelului a făcut parte, în diverse momente, din vechiul Imperiu Persan, așa cum este menționat și în Biblie. Acesta reprezintă un motiv suplimentar pentru dorința Iranului de a înfrânge și cuceri Israelul.
"Marele Satan" vs "Marele Imperiu Persan"
Iranul a desemnat Statele Unite drept "marele Satan", considerându-le inamicul public numărul unu, alături de Israel. Motivația principală este că americanii sunt cel mai puternic și loial aliat al Israelului. În plus, Statele Unite oferă iranienilor o viziune a unui model social și politic care contrazice valorile promovate de regimul teocratic de la Teheran. Aceștia au experimentat un astfel de model în timpul domniei Șahului Pahlavi și, având în vedere actualele "binefaceri" ale regimului religios, l-ar aprecia și mai mult. De asemenea, Statele Unite sprijină țările aflate în vizorul Iranului, ceea ce le împiedică să fie atacate atâta timp cât americanii le susțin. Totuși, dacă Statele Unite s-ar retrage sau s-ar dezinteresa de această regiune, Iranul ar avea mână liberă să atace țările vizate.
Țările vizate
Pe lângă Israel, Iranul are în vedere și alte țări care acoperă o parte semnificativă din teritoriile fostului Imperiu Persan. Acestea includ Siria, Irak, țările din Golful Persic, Iordania, Yemen, Liban și Armenia, probabil și Turcia și Pakistan. Unele dintre aceste țări, precum Siria și Libanul, se află deja sub influența Iranului, în timp ce altele, precum Irak și Yemen, devin tot mai vulnerabile la controlul său. Deși există și alte teritorii care au făcut parte din vechiul Imperiu Persan, cum ar fi Egiptul, anumite insule grecești sau Afganistanul, se consideră că Iranul nu le vizează în mod direct. Pentru a-și atinge obiectivele, regimul teocratic iranian trebuie să "cucerească" aceste țări. În acest sens, a fost elaborat un plan, iar implementarea sa a început cu mult timp în urmă. Planul este structurat în mai multe etape, care nu trebuie neapărat să se desfășoare într-o ordine specifică; acțiunile dintr-o etapă pot fi coordonate simultan cu cele din altele.
Prima etapă: Obținerea controlului total
Această etapă vizează obținerea controlului total asupra unor țări cu o populație musulmană șiită semnificativă sau chiar majoritară, precum Irak, Siria, Liban și Yemen. În prima fază, Iranul exercită control indirect prin intermediul actorilor politici, economici și militari locali, cum ar fi grupurile șiiite din Irak, Hezbollah în Liban și Houthis în Yemen. În Siria, milițiile șiițe afiliate Iranului și trupele Hezbollah sunt esențiale pentru menținerea regimului actual la putere. Ulterior, odată ce vor fi îndeplinite anumite condiții, Iranul intenționează să integreze fiecare dintre aceste țări în sfera sa de influență.
A doua etapă: Adormirea Occidentului
În această etapă, Iranul speră să determine Statele Unite, dar și Franța și Marea Britanie (Occidentul în general) să-și piardă interesul pentru țările vizate de regimul teocratic iranian și să se retragă din cele unde sunt prezente. În prezent, în afară de Israel, câteva dintre aceste țări beneficiază de un sprijin militar considerabil din partea Statelor Unite și a aliaților lor. Acest sprijin include furnizarea de arme și muniții, precum și desfășurarea de trupe în Qatar, Iordania și Irak, forțe care pot interveni, dacă este necesar, în apărarea acestor țări.
A treia etapă: Fentarea sancțiunilor impuse de Vest
Această etapă vizează obținerea accesului la piețele mondiale, atât financiare, cât și de mărfuri, care îi sunt parțial închise din cauza sancțiunilor internaționale impuse pentru susținerea mișcărilor teroriste și intenția de a dezvolta arme nucleare. Iranul aspiră, de asemenea, să acceseze tehnologii moderne, care sunt mult mai avansate decât cele disponibile pe plan intern. Tehnologia actuală a Iranului este semnificativ inferioară, țara fiind supusă unui embargo tehnologic de mai mulți ani.
A patra etapă: Atacul, căci este cea mai bună apărare !
O strategie eficientă constă în atacarea țărilor vizate prin mijloace și metode specifice, adaptate fiecărui context în parte. Să fie clar, Iranul nu dispune de resursele militare, tehnologice, economice sau demografice necesare pentru a ataca direct țările vizate, nici în prezent, nici în viitorul previzibil. Prin urmare, trebuie să aibă răbdare și să aștepte "ocazia favorabilă" pe care să o valorifice. Este esențial să planifice strategii politice și militare adecvate, precum și să creeze și să coordoneze organizații politice și militare care să pună în aplicare aceste strategii atunci când se ivesc oportunitățile. Această abordare a dat rezultate în trecut, în numeroase ocazii.
Iranul și Irakul: frații vitregi
În 2003, s-a ivit o "ocazie favorabilă": intervenția americană a dus la înlăturarea lui Saddam Hussein și la inițierea unui proces de "democratizare" în Irak. Iranul a profitat din plin de această situație: șiiții, majoritari în Irak, au fost mobilizați pentru a forma miliții integrate oficial în armata irakiană, precum și partide politice, toate loiale regimului teocratic iranian. Aceste organizații sunt folosite pentru a reduce influența americană în Irak. Un pas crucial în această direcție este obținerea retragerii trupelor americane încă staționate în țară. Dacă acest lucru se va întâmpla (deși este puțin probabil), Iranul va putea finaliza manevrele pentru a dobândi controlul asupra puterii politice în Irak, utilizând partidele care îi sunt loiale. Ulterior, o unire a celor două țări ar putea deveni realitate.
Siria și viitoarele-potențiale alianțe
În 2011, primele demonstrații pașnice pro-democrație au fost reprimate cu brutalitate de regimul dictatorului Bashar El-Assad. Ceea ce a dat naștere la o revoltă armată, un adevărat război civil. Iranul s-a implicat foarte repede de partea regimului, formând diverse miliții armate șiite. La cererea sa, Hezbollah a intervenit de asemenea în susținerea lui Bashar al-Assad începând din 2012. Regimul acestuia a obțină victoria finală în jurul anului 2017 grație alianței milițiilor șiite pro-iraniene cu Hezbollah, susținută de un contingent rus (ceea ce a prefigurat viitoarea alianţă Rusia - Iran de care vom vorbi mai jos). Deci, astăzi, puterea este exercitată aproape peste tot în Siria de regimul lui Bashar El-Assad. Dar Hezbollah și milițiile șiite controlate de Iran sunt forțele care, în realitate, asigură menținerea la putere a dictatorului.
Libanul și Hezbollah
Hezbollah este o organizație șiită înființată în 1982, cu scopul de a lupta împotriva Israelului. De-a lungul timpului, a câștigat importanță și popularitate printr-o serie de confruntări cu acest stat. În paralel, a dezvoltat un partid politic și diverse structuri financiare, sociale și de caritate. Intervenția sa de succes în Siria i-a consolidat și mai mult forța militară, precum și credibilitatea și influența în ochii populației libaneze și dincolo de granițele țării. Astăzi, Hezbollah este considerat forța politică dominantă în Liban. De-a lungul existenței sale, a beneficiat de un sprijin considerabil din partea Iranului, incluzând consiliere, asistență financiară, militară și politică. Pe plan religios, organizația este supusă regimului teocratic iranian, ceea ce o face să fie percepută ca un aliat foarte apropiat și, în anumite privințe, o extensie a Iranului.
Yémenul și Houthis
În 2004, Houthis, care sunt o organizație șiită, au lansat o revoltă împotriva guvernului. În scurt timp, ei au ocupat cea mai mare parte a țării. Au avut mai multe conflicte cu Arabia Saudită și alte țări din Golful Piersic care au intervenit în sprijinirea guvernului (acesta fiind unul din motivele pentru care aceste țări nu se opun cu adevărat, ba chiar aprobă tacit ceea ce face Israel azi). În 2024, și-au manifestat sprijinul pentru Hamas din Gaza atacând navele care treceau prin Golful Aden și Marea Roșie în drum către Canalul Suez. În ciuda mai multor raiduri aeriene și a poziționării navelor de război americane (și ale altor țări) în zonă, traficul maritim a fost întrerupt în mai multe rânduri. Ceea ce, în sine, este o mare victorie pentru Houthis. Cheia succesului lor? Au fost finanțați, înarmați și antrenați de regimul teocratic al Iranului încă de la început; supunerea lor față de acesta este indiscutabilă. Conform planului, Houthis trebuie să atace Arabia Saudită, dacă și când va exista o oportunitate sau o ocazie favorabilă.
Gaza și Hamas
Iranul a sprijinit întotdeauna Hamas, oferindu-i finanțare, arme, consiliere tactică și operațională. De asemenea, a asigurat instruire militară și pregătire pentru membrii organizației. În 2007, Hamas a preluat puterea în Gaza și a reușit să o mențină până de curând. Organizația s-a dezvoltat și s-a întărit în timp, în ciuda mai multor confruntări cu Israelul în 2008, 2012 și 2014. Atacul din 7 octombrie 2023 a reprezentat un moment culminant al acțiunilor sale împotriva Israelului, iar ca reacție, Israelul a decis să distrugă Hamas. În prezent, în octombrie 2024, războiul din Gaza a intrat în faza finală, iar Hamas nu mai există ca forță capabilă de luptă. Cei care reușesc să scape, "supraviețuitorii", s-ar putea angaja în acțiuni de gherilă împotriva forțelor israeliene. Totuși, Israelul nu are de gând să se oprească aici; din septembrie 2024, a început să atace Hezbollah cu scopul de a-l distruge. Acesta este prețul pe care Iranul trebuie să-l plătească pentru alianța sa cu Rusia lui Putin.
Capcana Rusiei și minciunile sale
La sfârșitul anului 2022 sau începutul anului 2023, Iranul a încheiat o alianță cu Rusia lui Putin. În teorie, această colaborare părea a fi o oportunitate benefică pentru Iran. În schimbul sprijinului militar oferit de Iran, Rusia se angaja să furnizeze tehnologii moderne și armament avansat, precum avioane, tancuri de generație nouă și rachete cu rază lungă de acțiune. Iranul a respectat cu brio obligațiile asumate, livrând dronele Shahed, folosite intensiv de Rusia în conflictul din Ucraina, precum și tone de muniție, inclusiv rachete, în august 2024. Regimul teocratic de la Teheran a orchestrate atacul Hamas din 7 octombrie, transformându-l într-un masacru, ceea ce a permis lui Putin să deturneze atenția și resursele occidentale de la Ucraina către Israel. Cu toate acestea, Rusia nu a îndeplinit niciuna dintre obligațiile sale, neavând să ofere Iranului nici arme, nici tehnologie. În realitate, Putin a livrat doar promisiuni goale, producând o lovitură dură visurilor de măreție ale regimului iranian. În concluzie, această alianță se dovedește a fi o capcană pentru Iran, având potențialul de a conduce la căderea regimului teocratic de la Teheran. Respectând angajamentele față de Rusia și Putin, Iranul riscă să piardă tot ceea ce a acumulat de-a lungul timpului. A început prin a pierde Hamas și acum se confruntă cu o posibilă pierdere a Hezbollah. Situația devine și mai gravă, deoarece Iranul se apropie tot mai mult de un conflict direct cu Israelul. În încercarea de a-și proteja aliații, Hamas și Hezbollah, regimul teocratic iranian a comis eroarea de a ataca Israelul cu drone și rachete pe 14 aprilie 2024, urmate de atacuri cu rachete balistice pe 1 octombrie 2024. Israelul a ripostat deja și este de așteptat să reacționeze și mai ferm în viitor, accelerând astfel căderea regimului teocratic de la Teheran.
Inevitabila cădere
Căderea regimului teocratic iranian este inevitabilă, iar scenariul este deja conturat: manifestații împotriva puterii politice, asemănătoare celor din 2009 și 2022. Intensitatea și numărul acestor proteste contează prea puțin; regimul va încerca să le reprime cu aceeași brutalitate ca în trecut. De data aceasta, însă, țări precum Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Turcia (NATO), probabil și Arabia Saudită, vor interveni pentru a opri "masacrarea civililor" (sau o formulă similară). Cum vor reacționa Rusia și China? Vor lansa o ofensivă masivă de declarații, fără a avea un impact real pe teren. Vor organiza proteste, condamnări viguroase și reuniuni, inclusiv proiecte de rezoluții în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Însă, dincolo de aceste gesturi simbolice, nu pot face mai mult. Rusia are nevoie în prezent de trupe nord-coreene, alături de muniție și arme, pentru a continua războiul din Ucraina, iar China nu va risca să-și supere principalii furnizori de petrol și gaze.
Viitorul sună prost
Astăzi, 24 octombrie 2024, considerăm prăbușirea regimului teocratic iranian ca fiind inevitabilă. Întrebarea rămâne dacă acest proces va începe înainte sau după distrugerea Hezbollah. Răspunsul depinde de intensitatea reacției Israelului la atacurile din partea Iranului (precum cel din 1 octombrie 2024, și eventuale altele); cu cât reacția este mai puternică, cu atât este mai probabil ca protestele să înceapă mai devreme și ca regimul să cadă rapid.
Comments