LENIN ȘI STALIN, VARIANTA LOW-COST

Uitându-mă la neisprăviții noștri de suveraniști, Georgescu și Simion, am ajuns la o concluzie răvășitoare, care m-a lovit ca un trăsnet în mijlocul unei sieste liniștite: ei sunt spiritele amețite ale lui Lenin și Stalin, rătăcite printr-un talk-show de duzină. De ce? Păi să vă explic pe scurt, înainte să mă bănuiți că mi-am pierdut mințile—deși, după cum arată scena politică, e clar că nu sunt singurul în situația asta. În primul rând, avem discursurile lor despre „popor” și „trădători” – o simfonie jalnică de lozinci reciclate, care ar face până și propagandiștii sovietici să roșească de rușine. Cu un aer de revoluționari de mahala, Georgescu și Simion pozează în apărători ai neamului, luptând împotriva dușmanilor invizibili ai suveranității. Doar că, spre deosebire de Lenin și Stalin, care măcar aveau un plan (chiar dacă era unul catastrofal), ai noștri sunt niște diletanți care confundă politica cu un concurs de strigături naționaliste.

Apoi, avem relația lor complicată cu democrația. Stalin ar fi fost mândru de maniera în care își elimină oponenții – nu cu gloanțe, ci cu valuri de insulte și manipulări grosolane. În loc de epurări, avem live-uri pe Facebook, în loc de teroare, avem fake news și isterie colectivă. Lenin visa la o dictatură a proletariatului, dar ai noștri suveraniști vor o dictatură a ignoranței. Diferența e fină, dar esențială. Și totuși, spre deosebire de idolii lor spirituali, băieții noștri nu vor rămâne în istorie decât ca niște figuri folclorice, bune de bancuri și meme-uri. De ce? Pentru că, spre deosebire de Lenin și Stalin, care măcar știau ce fac (chiar dacă în cel mai sinistru mod posibil), Georgescu și Simion sunt doar niște copii ai sorții, jucându-se de-a revoluționarii de carton într-o piesă de teatru absurdă. Dar cine știe, poate greșesc. Poate, într-un viitor glorios, numele lor vor fi sculptate pe socluri mărețe, iar urmașii noștri vor povesti cu lacrimi în ochi despre „epoca de aur” a suveranismului românesc. Sau, mai realist vorbind, poate că se vor pierde în uitare, așa cum dispar toate glumele proaste după ce trece efectul de moment. Dar să revin la explicații, căci nu vreau să fiu acuzat că mă pierd în metafore și poezie, așa cum se pierd ai noștri suveraniști în labirintul propriilor idei.

Parcă-l aud pe Georgescu rostind aceleași fraze alarmiste pe care Lenin le-ar fi scris cu cerneală revoluționară, doar că adaptate la epoca modernă, cu mai puțină teorie marxistă și mai multe conspirații despre „agenturili străine.” În loc să vorbească despre dictatura proletariatului, el delirează despre o dictatură bruxelleză care, în mod absolut malefic, ne impune reguli aberante precum… standarde de siguranță alimentară și protecția mediului. Tragic, nu? Dar să nu-l uităm pe Simion, Stalin-ul nostru de provincie. Dacă Georgescu este liderul vizionar, prins într-o revoluție imaginară cu dușmani inventați, Simion joacă rolul discipolului periculos, gata să transforme vorbele în acțiuni – sau măcar în scandaluri publice memorabile. Spre deosebire de Georgescu, care se pierde în tirade plictisitoare, Simion compensează printr-un stil mult mai direct, mai agresiv, mai... „pe românește”. Dacă Stalin epura dușmanii în Siberia, Simion îi epurează pe rețelele sociale și din studiourile TV, într-un spectacol grotesc de populism ieftin. Și aici vine ironia supremă: așa cum Lenin îl privea cu neîncredere pe Stalin și îl considera un pericol, Georgescu se ferește de Simion ca de ciumă. Îi simte ambiția, îl știe capabil să-l elimine de pe tabla de șah, dar, spre deosebire de Lenin, care măcar a încercat să prevină ascensiunea unui tiran, Georgescu nu face decât să bombăne. Iar Simion, asemenea originalului său sovietic, își așteaptă momentul, zâmbind fals și dând din cap aprobator, până când va putea să devină el liderul de necontestat al revoluției suveraniste românești – sau, mai realist vorbind, al următorului talk-show electoral.

Simion, însă, nu are rafinamentul strategic al lui Stalin – în loc de comploturi minuțios orchestrate, el preferă spectacolul zgomotos și victimizarea teatrală. Dacă Stalin își anihila oponenții prin procese spectacol și execuții sumare, Simion le răspunde cu plânsete despre cum „sistemul” îl persecută și îi pune bețe în roate, de parcă el ar fi singurul politician din țară care n-are voie să joace murdar. Dar unde strălucește cu adevărat acest Stalin de mahala e în arta manipulării. Originalul sovietic citea testamentul lui Lenin cu o abilitate de machiavelic desăvârșit. Momentul era bine regizat, pentru că Stalin se înfiera cu mânie proletară pe sine. Dupa un secol, Simion își joacă rolul de erou popular cu aceeași măiestrie. Se prezintă ca omul simplu, din popor, luptătorul neînfricat împotriva „sistemului”, doar că, surpriză, e parte din același sistem pe care îl blestemă. Nu-i nimic, merge și așa – publicul e prea ocupat să-l aclame ca să mai observe contradicțiile. Și la fel cum Stalin s-a strecurat printre rivalii săi politici și s-a autoproclamat liderul absolut, Simion știe că trebuie să fie mereu primul în fața camerelor, primul la marșuri, primul în bătăile de stradă simbolice. Dacă Stalin se fotografia lângă sicriul lui Lenin pentru a-și cimenta imaginea de moștenitor, Simion își face selfie-uri la proteste ca să își consolideze statutul de „lider al poporului”. Totul e imagine, totul e spectacol. Iar oamenii îl cred. La fel cum sovieticii și-au pus speranțele în „omul de oțel”, o parte din electorat îl vede pe Simion ca pe salvatorul României. Deocamdată, încă mai joacă rolul de rebel, de outsider. Dar cine știe? Poate că, într-o zi, își va găsi și el un Troțki pe care să-l împingă în exil – sau măcar un rival pe care să-l elimine cu un scandal bine regizat. Așadar, istoria se repetă, prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă, iar a treia oară… ca un live pe Tik-Tok. În sfârșit, îi avem pe Lenin și Stalin reîncarnați în variantă low-cost: unul cu discurs de revoluționar de autobuz, iar celălalt cu maniere de zbir de stadion, gata să arunce cu steaguri naționaliste și vorbe de lemn, ca să facă publicul să urle în extaz. Dacă ăsta e viitorul suveranismului, poate că am greșit că râdeam de Caragiale. La urma urmei, tot el a avut dreptate: „Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul.”