LIBERTATEA ȘI BASTONUL: ÎNTÂIA CRONICĂ A GENERAȚIEI ROCK

La sfârșitul lunii august 1988, România geme sub povara unui regim comunist tot mai sufocant, în care Ceaușescu se simte amenințat până și de riff-urile chitărilor electrice. Noi, Angelo și George, ne aflăm într-un local al Miliției ceaușiste — spectrul unei dictaturi care tremură în fața libertății aduse de un sunet... Metalic. Iubim rockul, de la melodiile calde ale trupei Beatles până la energia necruțătoare a grupului Metallica. Suntem Rockerii, fanii de 'Metal'. 'Sunteți fasciști!', urlă un căpitan, arătând indignat spre numele trupei Twisted Sister, scris cu litere mari pe vestele noastre. 'Sunteți naziști!', izbucnește maiorul, superiorul său, indicând tricourile noastre, pe care se văd coperta albumului 'Master of Puppets' (1986) și versuri din 'Welcome Home (Sanitarium)', piesa noastră de suflet. Pentru ei, noi, rockerii, suntem 'dușmanii poporului'. Ai poporului comunist, de fapt, căci adevăratul popor ne-ar striga, fără ezitare: 'Bis!'.

Cuvintele

'I see our freedom in my eyes' — un vers din 'Welcome Home (Sanitarium)'. 'Libertate', 'onoare', 'glorie', 'curaj' şi 'unitate': iată cuvintele care răsunau în muzica rock, mai ales în subgenul Metal, atât de drag nouă. Cuvinte interzise, pentru că întruchipau exact ceea ce regimul comunist detesta cel mai mult. Ele contraziceau flagrant valorile 'eticii și echității comuniste', care cereau: nici o gândire proprie, nici un control asupra propriului destin — doar supunere oarbă și aplicarea învățăturilor Partidului Comunist, mai ales a 'prețioaselor indicații' ale lui Ceaușescu. În același timp, aceste Cuvinte exprimau tocmai ceea ce simțeam și ceea ce credeam noi, Rockerii. Iar asta ne transforma în 'dușmanii' lor. Și, din perspectiva regimului comunist, poate în ceva și mai grav, căci noi nu formam o organizație, nu aveam lideri, structură sau ierarhii. Eram electroni liberi, gravitați de muzica rock și de mesajele ei. Și tocmai de aceea am fost de neoprit și de neatins — nici Securitatea, nici Miliția nu știau cum să pună capăt 'Rocker-maniei'. Ceea ce a început ca o modă de a imita ținutele artiștilor rock s-a transformat, treptat, într-un simbol, o lume paralelă. Un mod de viață în sine caracterizat de aceste cuvinte. Iar în România comunistă a 'Epocii de Aur' ceaușiste, asta însemna implicit o respingere a 'valorilor comuniste', o rebeliune tăcută, dar constantă, împotriva regimului. Și în acel mediu am pășit și noi, cu tot entuziasmul și toată candoarea vârstei noastre de cincisprezece ani.

Dragoste la Prima Audiție

La sfârșitul anului 1985, George și cu mine, Angelo, suntem în clasa a IX-a la Liceul 'Mihai Viteazul' din București. Magda, colega noastră, are niște ochi verzi tulburători și o pasiune arzătoare pentru trupele Compact și Holograf, extrem de populare în acea perioadă. Ca să ne apropiem de ea, am început să le ascultăm și noi — și, spre surprinderea noastră, chiar ne-au plăcut. Am mers împreună la un concert al lor, unde am cântat și am dansat pe hiturile în vogă.

Dar adevărata revelație a serii a fost trupa Iris. Cu un rock mai dur, în stilul Metallica, au făcut un spectacol electrizant. Sutele de fani le știau versurile pe de rost și le cântau din toți plămânii, imitând frenetic mișcările chitariștilor. A fost, pentru noi, dragoste la prima audiție. La următorul concert, ne-am îmbrăcat și noi ca fanii Iris. Câțiva s-au oprit să ne întrebe: 'Cu cine sunteți voi?', adică ce trupă preferăm, ce tabără rock reprezentăm. Din răspunsurile noastre ezitante, și-au dat seama imediat că nu știam aproape nimic — nici despre muzică, nici despre stilul lor de viață. Atunci, cu o solidaritate aproape ritualică, ne-au făcut o introducere directă: 'Noi suntem Rockeri. Ne leagă o prietenie adâncă, dincolo de cuvinte. Trăim rockul, Metalul, ca pe o formă de viață — o viață în totală opoziție cu ceea ce predică Partidul Comunist. Valorile noastre sunt libertatea, gloria, onoarea, curajul și unitatea. Ele ne călăuzesc în fiecare clipă. La fel și salutul nostru.

Dar să știți un lucru: Partidul ne urăște. Ne consideră dușmanii lui cei mai periculoși. Miliția ne vânează, ne urmărește. Dacă ne prinde, ne bate — nu pentru ceea ce am făcut, ci pentru ceea ce suntem. Dar nu ne lăsăm. Din contră, devenim mai puternici. Așa că vă întrebăm: chiar vreți să fiți ca noi?' Răspunsul nostru a fost un 'Da!' puternic, rostit cu toată ființa, cu vocea și cu sufletul. Și din acel moment, viața noastră a luat o altă direcție. O viață trăită sub semnul muzicii Metal.

Metalul și Crezul

Au trecut patruzeci de ani de atunci. Metalul a fost tovarășul nostru de drum în toate momentele vieții — o coloană sonoră, dar și un Crez. Valorile lui și energia lui ne-au călăuzit, ne-au întărit. Ne-au dat forța să rezistăm profesorilor care voiau să ne transforme în slujbași devotaţi ai Partidului. Şi, mai ales, ne-au dat tăria de a transforma activităţile 'practice' la care Partidul îi obliga pe copii în... praf şi pulbere (citiți 'Praftica Școlară în Comunism' şi 'Copiii, Educația și Munca Forțată' pe acest blog, la secțiunea Comunism). După căderea lui Ceaușescu, în urma Revoluției, am avut amândoi cariere solide în România. Dar, în anii 2000, nemulțumiți de ritmul lent al tranziției spre democrație și economie de piață, am decis să plecăm. Am început o nouă viață, într-o altă parte a lumii. Ne construim acum o a doua carieră de succes: George, în Noua Zeelandă, iar eu, Angelo, în Franța. Iar torța Metallică merge mai departe. Copiii noștri o poartă cu mândrie. Ai mei sunt deja mari și, într-un gest inversat, ei îmi dau mie să ascult cele mai bune trupe Metal ale momentului. Copiii lui George sunt încă mici, 11 și 14 ani, dar deja arată semne că vor merge pe același drum — sau poate chiar îl vor depăși. Privindu-i cum cresc, cum descoperă, ne amintim de noi. Cum am trecut, ȋn câteva luni de la Rock la Metal. Și cum, fără să știm, ne-am găsit un sens.

Drumul Spre Metal

De la prima noastră întâlnire cu lumea Rockerilor, ne-am trezit înconjurați de prieteni — ceilalți ca noi. Ne-am revăzut iar și iar, prin parcuri sau acasă, descoperind un univers care trăia la marginea societății comuniste și, în același timp, în contradicție profundă cu ea. Era un mediu viu, imprevizibil, în care fiecare clipă părea un act de libertate. Noi, doi puști curioși, eram ca niște bureți: absorbeam tot: povești, învățături, muzică. La început, ne-au fascinat chitariștii legendari: Jimi Hendrix, Carlos Santana, Jimmy Page și rockul epic al trupei Led Zeppelin. Dar, treptat, am început să ne dorim sunete mai grele, mai brutale şi am trecut de la Rock la Metal. După atâta timp, nu mai știm cu exactitate cum şi de ce am făcut trecerea, dar ne revine mereu în minte un cântec: 'Breaking the Law' - Judas Priest. Ne-a marcat nu doar prin riff-urile sale tăioase, ci și prin faptul că și noi încălcam, simbolic, 'legea' — legea valorilor comuniste. Probabil că, ascultându-l, ne-am spus: 'Dacă tot am ales drumul ăsta, hai să-l parcurgem cu viteză maximă.' În plus, sunetul greu, apăsat, ne dădea o senzație viscerală — de parcă lava clocotită ne curgea prin vene. Fani de Metal fiind, nu renunțasem cu totul la piesele de rock mai blânde, care ne rămâneau aproape de inimă. O amintire amuzantă din acea perioadă e legată de colegii noștri de liceu. La sfârșitul clasei a IX-a, toți știau că suntem obsedați de 'The Final Countdown' - Europe. La începutul clasei a X-a, ne regăsesc fani devotați ai trupei Metallica. Ca să marcăm această metamorfoză, le-am oferit un mini-concert: patru piese de pe 'Master of Puppets', interpretate cu suflet, pasiune și o doză bună de improvizație scenică. La final, aplauzele au fost îndelungate. Oare ne aplaudau pentru prestație sau pentru că nu le-am cântat întreg albumul? Preferăm să credem că au fost impresionați de mișcările noastre — inspirate de show-ul exploziv al chitariștilor de pe scenă — și de tentativa noastră, nu foarte reușită, de a reproduce vocea inconfundabilă a lui James Hetfield. Sau poate doar le-a plăcut ținuta noastră de Rockeri.

Arta Imaginației în Penuria Comunistă

Ținuta de rocker în Romania lui Ceaușescu anilor ’80? Un vis frumos, dar greu de atins. Nevoia a născut însă imaginație. Așa am ajuns, în mod ironic, la armată. Uniforma armatei române, simbol al obedienței și conformismului, a devenit baza unei rebeliuni vestimentare. Ofițerii de intendență – 'patrioți' practici – erau mai mult decât dispuși să-și suplimenteze veniturile prin vânzarea de echipament militar. Rezultatul? Bocancii armatei deveniseră pantofii rockerului. Pantalonii și bluzoanele militare erau piesele de bază. Tricourile din comerț erau de o calitate atât de proastă, încât mulți dintre noi le-am înlocuit cu cămăși de armată. Văzuți de la distanță, am fi putut trece drept soldați. Dar de aproape, era limpede că nu eram ai lor: accesoriile, inscripțiile și atitudinea spuneau totul. Strigau clar, fără echivoc: Rocker.

Haine cu Suflet Metalic

Fără profesioniști care să realizeze inscripțiile cu numele formațiilor și melodiilor noastre preferate, le desenam noi înşine cu pixul, cu răbdare și migală. Curând, fiecare piesă de îmbrăcăminte devenise o pagină vie, purtând numele unei trupe sau titlul unei melodii, uneori ambele, integrate într-un ansamblu mai mult sau mai puțin vizibil. Cele mai frecvente nume erau Iris, Judas Priest, Metallica sau Manowar. Ca melodii, cel mai adesea întâlneam 'Nașul' și 'Floare de Iris', 'Breaking the Law', 'Welcome Home (Sanitarium)' şi 'One' (Metallica), precum și 'Blood of the Kings' și 'Kings of Metal' (Manowar). Cei mai talentați la desen petreceau ore întregi reproducând cu trudă coperțile albumelor pe tricouri și jachete, pentru ei și pentru alți rockeri din grup. Calitatea modestă a instrumentelor însă punea în pericol durabilitatea desenelor — riscau să se estompeze după câteva spălări. De aceea, aceste piese vestimentare speciale erau scoase la iveală doar în timpul concertelor, pentru a le păstra intacte cât mai mult timp.

Accesorii Rock: Piele și Curaj

Din păcate, în România 'Epocii de Aur' a lui Ceauşescu, nu se găsea nimic, iar accesoriile pentru ținutele noastre rock erau imposibil de obținut. Așa că ne-am bazat pe imaginație și pe resursele limitate pe care le aveam ca să le creem. Tăind bocanci sau cizme scoase din uz, recuperam pielea necesară pentru a confecționa brățări rock, pe care le decoram cu mici fragmente metalice desprinse din piesele pe care ar fi trebuit să le fabricăm în timpul 'practicii școlare industriale'. Unele dintre aceste piese deveneau cruci metalice, asemenea celor afișate de trupe legendare ca Black Sabbath sau Megadeth. Le purtam cu mândrie, simțindu-le o parte vitală a identității noastre rocker. Lanțurile metalice, lungi între 10 și 20 de centimetri, completau ținuta noastră și erau un semn clar al pasiunii pentru Metal. În plus, ele serveau și ca arme improvizate în confruntările cu bandele de rapperi sau cu hoardele de infractori care ne atacau adesea. De ce? Pentru că miliția, incapabilă să ne prindă direct, mobiliza astfel de grupuri pentru a ne intimida. De regulă, ei erau cei care o încasau, căci mulţi Rockeri practicau Artele Marţiale. George și cu mine, Angelo, am început antrenamentele aproape imediat după ce am devenit Rockeri, o decizie care ne-a folosit mult mai mult decât ne-am fi așteptat.

Kumite și Metal – Arta Rezistenței

Practicarea Artelor Marțiale era, de asemenea, interzisă sub regimul comunist, deoarece presupunea nu doar învățarea unor tehnici de luptă, ci și cultivarea disciplinei, a responsabilității și seriozității. Asimilate în spiritul obedienței față de 'valorile comuniste', ar fi fost de mare folos regimului. Însă Artele Marțiale ne învățau codurile de onoare ale războinicilor, precum 'Bushido' al samurailor pentru karateka, făcându-le incompatibile cu ideologia lui Ceaușescu și a aparatului său. Iar combinarea acestor principii cu cele ale Rockerilor crea un cocktail exploziv, dovadă fiind participarea masivă a lor la revoluția din decembrie 1989. Totuși, în București exista un dojo deţinut de un ofițer superior de Securitate, poziţie care îi garanta o impunitate totală față de intervențiile autorităților. Noi am început să-l frecventăm în toamna lui 1986, cu trei antrenamente pe săptămână, fiecare de aproximativ două ore și jumătate: încălzire, întărirea musculaturii, repetarea obsesivă a tehnicilor de atac și apărare. Mergeam undeva pe Calea Griviței, iar stilul se numea Goju-Ryu. Ultimele 30 de minute erau rezervate 'kumite'-ului — lupta unu la unu sau unu la doi, unde aplicam ceea ce învățasem pȃnă atunci în condiții apropiate de realitate. Sensei-ul și adjunctul său, sempai, ne corectau și ne îndrumau pentru a progresa. Primele săptămâni au fost epuizante, apoi, încetul cu încetul, am prins ritmul. Şi ne-a plăcut aşa de mult că am început să ne antrenăm și în afara dojo-ului, în parcuri sau acasă. Ȋncălzire și kumite – să devenim puternici, să putem lupta și să rezistăm loviturilor fără să cedăm: abilitate absolut necesară, dată fiind brutalitatea cu care ne tratau milițienii.

În Umbra 'Organelor' și a Represiunii Comuniste

Şi totuşi aveam noroc - cu două-trei decenii în urmă, am fi sfârșit cu siguranță în lagăre sovietice, la 'Canal' sau chiar în sicriu. Ȋn anii ’80, regimul comunist, aflat la putere din 1945, se afla deja într-un stadiu avansat de degradare. Corupția și politica tip 'P.C.R.' (Partidul Comunist Român sau 'pile, cunoștințe și relații') au gangrenat regimul, inclusiv Securitatea şi Miliţia, până la os şi chiar dincolo de acesta. Oamenii însă continuau să trăiască sub un văl dens de teamă față de 'organe' şi numai această frică mai îl menţinea pe Ceauşescu la putere. În decembrie 1989, când oamenii au reușit să-și înfrunte frica, regimul a căzut, în ciuda represiunii sângeroase care a continuat până în zorii zilei de 22. Astfel, pentru noi, Rockerii – considerați 'dușmani ai poporului' –, cel mai rău lucru care putea să ni se întâmple era să fim bine bătuți și ținuți câteva ore într-o secție de Miliție. Dacă, bineînțeles, eram prinși, ceea ce se întâmpla foarte rar. O dată s-a petrecut la sfârșitul lunii august 1988, la Costinești, unde ne-am dus să asistăm la Galele Rock. Ni se promisese atunci un spectacol memorabil, care să rupă cât mai mult cu linia strictă impusă Rockului de Ceaușescu.

Sunetul Revoltei Rock Dincolo de Cortina de Fier

Rockul, apărut în Occident ca o explozie de libertate, zguduia convențiile și purta cu sine ecoul revoltei unei întregi generații. Sunetul său a trecut inevitabil dincolo de Cortina de Fier, până în România. Regimul comunist, conștient că nu îl poate înăbuși, a ales să îl tolereze, convins că poate controla muzica și fanii săi — Rockerii. O greșeală gravă! În anii ’60, o trupă aprinde scânteia: Phoenix, cu un sunet puternic și mesaje profunde. Succesul lor uriaș a deschis calea pentru alte formații autohtone, inclusiv unele care explorau tonalități tot mai apropiate de Metal. Când Phoenix a ales libertatea și a fugit din țară, regimul a înăsprit cenzura: doar trupele care cântau un rock 'cuminte', apropiat de muzica ușoară sau de ritmurile disco erau promovate pe discurile de vinil, difuzate la radio si dădeau concerte pe scenele importante. Dar trupele de Metal — cu Tectonic, Voltaj și Iris în frunte — nu au dispărut, ci dimpotrivă: au crescut numeric, s-au dezvoltat și au câștigat tot mai mult teren. Au reușit chiar să se strecoare prin hățișurile cenzurii și restricțiilor, lansând discuri pe vinil și susținând concerte pe ici, pe colo. La Costinești, la Galele Rock, se adunau Rockerii înfocați, dornici de mai mult: riff-uri și solo-uri dure, versuri pline de nerv și un sunet crud, nealterat de cenzură. Pe litoral, în serile fierbinți de vară, într-un colț de libertate temporară, rockul românesc își arăta colții — Metalici, de data aceasta! Învăluiți în sonoritățile Metal, pentru câteva ore simțeam că visul de libertate devenea tot mai palpabil. Mai puţin în 1988.

Costinești: Spre Marea Dezlănțuire

Pentru Galele Rock din 1988, ne îmbrăcăm în ținuta de Rocker 'de gală'. Luăm tramvaiul, ca să evităm să fim încolțiți de milițienii pe care-i vedeam peste tot: în metrou, în tufișuri, între blocuri, în vise și chiar ascunși, parcă, în sandvișurile noastre anemice. Acest mijloc de transport vetust, cu geamurile sale zgâriate, scaunele de plastic crăpate și ușile ce nu se mai închid cum trebuie, devine naveta noastră spre glorie. Oamenii ne privesc — unii cu teamă, alții cu ochi care par să întrebe: 'Sunteți nebuni?'. Câțiva, puțini la număr, ne invidiază curajul și hotărârea de a sfida regimul. Pe drum, ni se alătură și alți Rockeri, iar când ajungem la gară, formăm un grup impresionant. Miliţienii, simțindu-se depășiți numeric, se retrag să ceară întăriri. Mare greșeală din partea lor — drumul ne rămane liber pentru a urca în tren. Iar acesta, parcă nerăbdător să ne ducă spre mare, pornește imediat, târâindu-se cu viteza unui melc suferind de artrită, ca o alegorie a progresului comunist. Un marș lent și fără țintă, spre nicăieri.

Târât de Vagoane, Împins de Vis

Nu e doar o excursie la mare — e un adevărat pelerinaj, o mișcare de rezistență a Rockerilor. Ne deplasăm într-un tren personal care se strecoară ca un șarpe lung și leneș, târându-și cele douăsprezece vagoane prin toropeala verii, pe șine ce par încinse precum o cratiță uitată prea mult pe foc. Cu un vuiet surd, metalic și greu, mersul lui pare o corvoadă feroviară, presărată ici și colo cu accente de sărbători populare și iluzii fragile. Compartimentele miros a transpirație, spray ieftin și speranță nerostită. Avem și un vechi casetofon monofonic care oferă muzică 'adevărată' — Metal mai dur decât titanul. Ȋn stații improvizate, milițienii locului urcă şi coboară ca niște gândaci de bucătărie. Ne privesc cu ochi bovini, întrebându-ne în cor: 'Cine sunteți voi?', 'Ce-i cu hainele astea?', 'Ce-i cu zgomotul ăsta?', cu tonuri și mimici învățate parcă din manualul 'Zece tehnici de intimidare pentru idioţi“. Noi le răspundem cu zâmbete și fraze lungi, presărate cu cuvinte luate parcă dintr-o lucrare academică despre etimologia celor mai complicate cuvinte românești. Ei nu înțeleg nimic, așa că renunță, murmurând înjurături grosiere la adresa bucureștenilor.

Controlorul de bilete, poreclit afectuos 'Nașul', urcă în vagonul nostru. Evident că nu am cumpărat bilete, căci în România comunistă, doar oamenii Partidului și cei cu frică de regim o fac. Cei care trăiesc o viață de mâna a doua, fără revoltă, fără rost. Nașul ne privește cu teamă: suntem mulți și arătăm periculos. Se plimbă printre noi ca o fantomă în costum de in, evitând privirile, prefăcându-se că nu ne vede. Dar noi suntem Rockeri — călcăm în picioare valorile comuniștilor, nu pe cele ale omeniei. Așa că scoatem la lumină rezervele noastre de mâncare și îi pregătim un pachet alimentar. Pentru România acelor zile, un asemenea cadou valora cât două lingouri de aur. El pleacă cu hrană pentru o săptămână întreagă și ne privește îndelung și mulțumit, întrebându-se poate, în tăcere, dacă nu ar trebui să se convertească el însuși la Metal.

Capturați!

Pe o căldură uscată care topește nu doar asfaltul, ci și ultimele urme de rațiune, coborâm într-o gară prăfuită, pierdută undeva între nicăieri și uitare. Două bănci contorsionate, trei muște plictisite, un câine care abia mai respiră și o tablă ruginită pe care scrie, cu un optimism tragic, 'Gară' – totul reprezintă o caricatură a României comuniste târzii, versiunea Ceaușescu. Când ușile trenului se deschid, o mulțime de Rockeri din toate colțurile țării se revarsă din vagoane. Toţi în 'ţinuta de gală', cu blugi rupți, jachete cu ținte, tricouri, cămăși si veste cu Metallica și Slayer, lanțuri, piele și priviri aprinse. Ne salutăm gălăgios, ca niște soldați care se recunosc pe front, strigând numele formațiilor, râzând, schimbând glume și zâmbete conspirative. Împărțiți în grupuri mici, pornim pe jos spre orașul aflat la câțiva kilometri distanță – desigur, nici urmă de autobuze sau alte mijloace de transport. Potrivit 'directivei' lui Ceaușescu, ar fi trebuit să fim pe vreun șantier, cărând saci cu ciment 'voluntari' pentru gloria nației. Numai că, în loc de lopată, noi purtăm casetofoane, și în loc de salopetă, haine cu nume de formaţii rock. Cu puțin înainte de a ajunge în oraș, ne oprim lângă o clădire dărăpănată care își spune pompos 'hotel'. Vise, taică! În spatele ei, printre buruieni și umbre, ne întindem la un prânz improvizat. Liniștea nu durează însă prea mult: un strigăt spart sfâșie aerul – 'Uite-i, pe ei, pe mama lor!' – și o ceată de bătăuși se reped spre noi. Reflexele formate în ani de antrenamente se activează instantaneu: ne punem în poziții de luptă, hotărâți să nu cedăm. Văzându-ne, atacatorii se opresc brusc, ca și cum nimeriseră din greșeală în alt film. După o secundă de ezitare, ne întorc spatele și 0 rup la fugă. Euforici după această 'victorie', lăsăm garda jos şi dăm cu nasul într-o ambuscadă adevărată: o alee îngustă, blocată la ambele capete de miliţieni. Avem doar câteva secunde să decidem: să atacăm frontal și să încercăm să-i străpungem? Ar fi fost poate cea mai logică alegere. Dar Victor, unul dintre camarazii noștrii din tren, are altă idee: se aruncă teatral la pământ, zbătându-se și strigând: 'Vă rog, nu-mi faceți rău, sunt bolnav!', simulând o criză de epilepsie. Tactica aceasta chiar îi derutează pe miliţieni. Înțelegând-o, George și cu mine o repetăm pe partea cealaltă a aleii, timp suficient cât să le dăm celorlalți ocazia să se strecoare prin tufișurile din lateral și să dispară.

În Sediul Miliției

Capcana Miliției funcționase, dar captura era slabă: eu și George, Victor și încă doi rămași blocați în vegetație. Suntem repartizați ca niște trofee de război. Eu și George – într-un Aro obosit, vopsit cu pensula, care scârțâia ca un animal bolnav, dar hotărât să-și ducă sarcina de opresiune până la capăt. Victor și ceilalți – fiecare în câte o Dacie în care milițienii stăteau înghesuiți ca într-o conservă 'Made in Communism'. Toată desfășurarea de forțe pentru a fi transportați… câteva sute de metri. Destinația? Sediul Miliției – o clădire mică, scorojită, cu ferestre murdare și un aer atât de stins, încât părea abandonată sau, mai probabil, posedată de extratereștri leniniști în ședință de Partid. În curte, o masă de polițiști bătea pământul cu cizmele grele, ca niște rinoceri în halate albastre. Avem si secțiunea VIP, tip «Comisie de anchetă parlamentară»: un căpitan cu aspect de jandarm bolșevic și un maior cu o burtă care ține loc de autoritate. Când iși dau seama că suntem doar cinci în loc de cei 25-30 cât asteptau, nemulțumirea lor se manifestă printr-o ploaie de «sfinţi», «dumnezei», «cristoşi» si «morminte» la adresa polițiștilor vinovați. Ȋnăuntru, cei doi fac spectacol la vederea ținutele noastre, data fiind amenințarea ce o reprezentau la adresa moralității muncitorești și a bunei dispoziții ideologice de pe litoral. 'Sunteți fasciști!', urlă la noi căpitanul arătând numele trupei rock Twisted Sister scris cu majuscule pe vestele noastre. 'Sunteți naziști!', strigă maiorul arătând tricourile cu coperta albumului 'Master of Puppets' (1986) al trupei Metallica, precum și versuri din 'Welcome home (Sanitarium)', favorita noastră. Și în tot acest timp, ei ne privesc cu un aer de superioritate dobândită din «Manualul pentru idioţii care vor să arate inteligenţi». Ei își termină numărul sub ochii subordonaţilor ţintuiţi în poziţie de 'Drepţi' cu mâna la vipușcă și pleacă, dar nu înainte de a ordona: mai întâi Procesul Verbal de amendă şi apoi, bătaia.

Mai Bine Bastoane Decât Consoane

E greu de crezut că acești bieți executanți în uniformă sunt capabili de un asemenea act de rafinament birocratic precum completarea unui proces verbal de contravenție. Cei mai mulți par să fi dus, toată viața lor, bătălii pierdute dinainte cu adversari redutabili precum propozițiile compuse sau gândirea logică de bază. Unul dintre ei, probabil șeful echipei, poartă o șapcă disproporționată față de propriul craniu și o mustață stufoasă care ar putea găzdui, fără probleme, o reuniune anuală de molii. Ne întreabă, cu voce nesigură, ce avem de declarat — o voce de conservă expirată, lovită de melancolie. La a treia tentativă de a rosti cuvântul 'declarație' fără să se împiedice în propriile silabe, ridică din umeri și pasează sarcina colegului 'activist de partid'. Acesta este considerat cel mai 'instruit' dintre ei toţi, fiindcă absolvise la faimoasa Academie de Partid 'Ștefan Gheorghiu', un bastion recunoscut al propagandei comuniste deșănțate. El își scoate solemn stiloul și deschide formularul standard ca pe un pergament antic. Cu limba între dinți, citește rar, apăsat, ca și cum ar descifra un mesaj secret transmis de extratereștrii din Calea Lactee. Transpiră abundent, cu fruntea încordată, iar degetul său murdar urmărește sfințit fiecare rând, de parcă s-ar teme că o literă greșită ar putea declanșa un conflict ideologic. Când dă peste cuvântul 'circumstanțe', se oprește, privind suspicios pagina — convins că a fost victima unei farse. Adevărul e simplu, dar devastator: 'Viața e grea, tovarăși. Mai ales când dușmanul poporului se numește... gramatica.' În cele din urmă, își dă seama că se pricepe mai bine la bastoane decât la consoane.

Comunismul Ne Vrea Rupţi în Două

În lipsa unor instrucțiuni clare, ne lovesc metodic, în acele locuri unde urmele nu se văd, iar rănile nu se cer pansate. Tehnică fină, rafinată de ani de practică în spatele ușilor închise. Loviturile sunt, probabil, dureroase pentru cei trei camarazi ai noștri – pentru noi, mai puțin. În timp ce pumnii plouă ca în verile uscate de august, în urechi ne răsuna obsesiv vocea senseiului: 'Durerea e temporară, onoarea e eternă.' La un moment dat, un George vizibil iritat, după câteva tentative stângace de a strecura o lacrimă de decor, scapă printre dinți o insultă și, reflex, eschivează următorul pumn. Deci lovitura, prevăzută pentru abdomen, nimerește în umăr — același umăr care încasa cu demnitate loviturile mele în sparring. Impactul e sec. Milițianul se oprește, își privește mâna ca și cum ar fi izbit o bară de metal. Se uită nedumerit la degete, probabil făcând inventarul oaselor intacte. Apoi îl fixează pe George, care îi răspunde cu o privire rece, metalică. Atunci se produce ceva în atmosferă — o infimă schimbare de percepție. Din niște puști rebeli, în ochii lor devenim brusc niște fiare sălbatice capabile să le sară la beregată. Loviturile încetează şi totul se oprește, ca un aparat de radio scos brusc din priză. Pentru a salva aparențele, ne jefuiesc cu gesturi teatrale: ne smulg jachetele, cămășile, lanțurile, casetofoanele. Fiecare obiect e înregistrat ca 'probă' – un cuvânt care, în jargonul milițienesc, înseamnă de fapt: 'De-acum e al nostru, fraierilor.' Rămânem în tricouri, tremurând nu de frică, ci de absurdul pur al momentului. Adio, casete. Adio, Metallica. Adio, libertate cu baterii de mărimea unui pumn de copil. Costinești, stațiunea veselă a verilor noastre, devine peste noapte decorul unui film de groază cu buget redus, regizat de Kafka și sponsorizat cu entuziasm de Partidul Comunist Român.

Iertarea Tăcută

Drumul spre casă nu are istoric. E mut, cenușiu, golit de sens, ca o peliculă suprascrisă de prea multe ori, până când imaginea se șterge și nu mai rămâne decât tremurul fantomatic al unei amintiri. Suntem escortați spre gară ca niște contrabandiști de libertate, păziți de un pluton de milițieni rigizi, parcă sculptați în beton ideologic. Așteptăm aproape o oră trenul nostru alături de o adunare tăcută de alți Rockeri. Galele de anul acesta sunt anulate: trupele mari refuză să mai cânte, în semn de protest față de invazia milițienească și față de interdicțiile absurde dictate de autorități la adresa fanilor. Muzica, pentru o clipă, se oprește. Nașul trenului, un domn firav, cu un chip încremenit într-o umilință postbelică sedimentată, ne privește lung. Ne scrutează cu ochi care, poate, au cunoscut și alte tăceri, alte bătăi, alte înfrângeri. Nu spune nimic. Nu cere nimic. Ne lasă 'în plata noastră' — o expresie care, în acel moment, capătă o gravitate aproape liturgică, ca o iertare tăcută. Poate știa. Poate fusese și el, cândva, parte dintr-o altă rezistență minusculă. Pentru unii, o astfel de poveste — reală, brută, fără machiaj — ar fi fost suficientă să le frângă voința, să-i facă să creadă că statul e un monolit de neclintit, că pumnul bate cuvântul. Dar pe noi ne-a înverșunat. Ne-a înrădăcinat și mai adânc convingerea că nu trebuie să cedăm. Că libertatea, oricât de firavă sau stângace, merită fiecare suferință. Ne-a întărit în piept flacăra aceea Metalică pe care nici un baston n-o putea stinge. Când ne-am întors, nu mai eram doar niște băieți în maieu. Eram simboluri. Legende vii în tribul Rockerilor. Cei care înfruntaseră Miliția în inima sistemului și scăpaseră. Intangibili. Transformați. Dar nu știam încă, nu ne dădeam seama cât de repede avea să treacă timpul. Că povești ca ale noastre vor deveni curând obișnuință. Nu excepția, ci norma. Nu ecou, ci scânteie. Una dintre multele care aveau să aprindă, în cele din urmă, focul Revoluției din Decembrie ’89.