Să fie limpede: abundența de opțiuni și diversitatea produselor, fie ele alimentare sau nu, sunt privilegii ale economiei de piață, ale capitalismului. Într-un regim comunist, libertatea de alegere devine o iluzie: câteva sortimente standardizate, adesea de calitate îndoielnică, și asta în cele mai bune zile. De cele mai multe ori, realitatea este alta—un paradox grotesc în care lipsa devine singura constantă. Așa arăta și „Epoca de Aur” a României lui Ceaușescu, unde foamea nu era doar o senzație, ci o stare de fapt. Cum reușeai (sau nu) să te hrănești în astfel de vremuri? Detalii mai jos. Pe scurt, desigur—o relatare completă ar umple biblioteci întregi.
Totul aparține Partidului: iluzia proprietății în comunism
Trebuie să știți: într-un regim comunist, proprietatea privată este doar un mit. Totul aparține statului—adică Partidului Comunist, care, în esență, este statul. Teoretic, un individ poate deține o casă, o mașină, haine. În realitate, însă, și acestea rămân la discreția Partidului. Dacă un membru mai bine plasat își dorește un bun al tău, îl vei pierde. Poate vei primi o despăgubire—dar doar dacă ai noroc. Și chiar și atunci, suma primită va fi o batjocură față de valoarea reală a proprietății tale. Pentru că statul controlează totul, promovările nu au legătură cu competența, ci cu cine și ce cunoști. Nu întâmplător, inițialele P.C.R. (Partidul Comunist Român) erau reinterpretate ironic drept „Pile, Cunoștințe și Relații.” În acest sistem, companiile nu au nevoie să atragă clienți și nu riscă falimentul, indiferent de calitatea produselor sau serviciilor oferite. Sau, mai precis, de lipsa lor.
Întreprinderile: fără piață, fără faliment, fără calitate
Într-un regim comunist, întreprinderile apar și dispar nu în funcție de performanță sau necesitate economică, ci după bunul plac al unui nomenclaturist—un membru al conducerii Partidului Comunist—sau chiar direct al dictatorului. Statul și Partidul sunt unul și același, iar nimeni altcineva nu are putere de decizie. În acest sistem, întreprinderile nu pot pierde clienți și nu dau faliment, indiferent cât de prost funcționează. De fapt, performanța nici nu contează, pentru că toate aspectele—producția, prețurile, clienții—sunt dictate de sus. Piața? Inexistentă. Cererea și oferta? Iluzii. Calitatea? Un detaliu neglijabil. O întreprindere nemulțumită de furnizorii săi nu îi poate schimba, iar dacă nu este plătită, nu poate lua măsuri pentru a-și recupera banii. Chiar și o simplă acțiune în instanță împotriva unui client rău-platnic depinde de Partid. Consecințele sunt previzibile: calitatea se prăbușește, rebuturile se înmulțesc, mărfurile sunt respinse la export, iar pierderile devin parte din peisaj. Dar, într-un sistem unde nimeni nu dă socoteală, ce mai contează pierderile?
Pierderi ascunse și producție iluzorie
Deși pierderile se acumulau, eșaloanele inferioare ale Partidului și directorii de întreprinderi le ascundeau cu grijă, raportând în schimb cifre triumfale. Pe hârtie, fabricile depășeau planurile cincinale, dar în realitate, produceau tot mai puțin. Și, chiar și atunci când ieșea ceva pe porțile uzinelor, era adesea altceva decât ceea ce era cu adevărat necesar. Nevoile populației? Un detaliu ignorat, niciodată o prioritate. Așa se explica decalajul cronic dintre cerere și ofertă, trăsătură definitorie a economiilor comuniste. În România lui Ceaușescu, acest dezechilibru a fost agravat de obsesia dictatorului pentru industria „grea”, centrată pe producția de utilaje și echipamente industriale. Resursele s-au dus acolo, în timp ce agricultura și industria alimentară au fost neglijate—cu efecte previzibile și dezastruoase asupra aprovizionării populației. Pe scurt, fabricile produceau tone de mașinării inutile, în timp ce oamenii stăteau la cozi pentru pâine.
Deconectarea de la realitate
Politicile economice ale regimului comunist au creat o ruptură totală față de realitățile pieței. România ajunsese să producă mașini industriale de mari dimensiuni, dar nu și utilaje esențiale pentru agricultură sau bunuri de strictă necesitate. În anii ’70, Ceaușescu a decis că România trebuie să-și ramburseze integral datoria externă—un obiectiv megalomanic, fără precedent. Pentru a-l atinge, a impus restricții drastice asupra importurilor, permițând doar achizițiile necesare „industriei grele”, sectorul său de suflet. În paralel, a ordonat exporturi masive, vânzând tot ce putea aduce valută, inclusiv alimente—luând, la propriu, mâncarea de la gura propriului popor. Rezultatul? O criză alimentară severă, pe care regimul nu doar că nu o recunoștea, ci pretindea că o poate rezolva prin „alimentarea științifică” a populației. Două cuvinte reci pentru a explica foametea raționalizată.
CAPITOLUL 1: HRĂNIREA POPULAȚIEI
Hranirea populației în perioada comunistă a fost o adevărată lecție de supraviețuire – dar nu în sensul clasic al cuvântului. În loc să se vorbească despre progres, eficiență și abundență, cetățenii aveau parte de un spectacol continuu de umilință și foame. De fapt, în perioada comunistă, „răsfățul” era când găseai o bucată de carne care nu avea gust de umplutură de cartofi sau orez. Era aproape un miracol să ajungi să pui pe masă mai mult decât câteva felii de pâine.
Foamea planificată: programul științific de nutriție
Pentru a gestiona criza alimentară, la sfârșitul anilor ’70, Ceaușescu a impus raționalizarea consumului de alimente. Inițial, măsura s-a aplicat prin dispoziții verbale și „instrucțiuni” de reorganizare a unor sectoare economice. Ulterior, în decembrie 1980, raționalizarea a fost oficializată prin lege. O decizie deosebit de dură a vizat țăranii, cărora li s-au impus restricții și mai severe, sub pretextul că își pot crește propriile animale și cultiva legume. În realitate, însă, cantitățile distribuite erau mult sub necesarul zilnic, adesea la limita supraviețuirii. Pentru a justifica această politică, regimul a creat așa-numitul „Program Științific de Nutriție al Populației”, elaborat de „specialiști” aprobați de Partid. Conform acestuia, românii ar fi avut nevoie de doar 2.700–2.800 de calorii pe zi, iar consumul fiecărui aliment a fost reglementat cu precizie. Rațiile oficiale anuale prevedeau, de exemplu, 36 kg de carne, 210 litri de lapte și 260 de ouă per persoană. Pentru a împiedica populația să depășească aceste cantități, distribuția alimentelor a fost strict controlată (detalii în capitolul dedicat sistemului de raționalizare). În practică, însă, accesul la aceste produse era și mai redus decât normele oficiale, iar penuria devenea tot mai severă. Planificarea hranei se transformase în planificarea foamei.
Statistica mincinoasă: Cifrele regimului vs. golul din frigider
Chiar dacă rațiile oficiale, oricum insuficiente, ar fi fost respectate la începutul anilor ’80, foarte repede au devenit o iluzie—o Fata Morgana, un puț secat în mijlocul deșertului. Pe hârtie, cifrele arătau generozitate, dar în realitate, frigiderul rămânea gol. Coșul alimentar zilnic se reducea la o jumătate de pâine, câteva ouă, câteva kilograme de cartofi, lapte și produse lactate, ceva legume și fructe, un kilogram de zahăr și ulei pe lună și, în cele mai bune cazuri, 2-3 kilograme de carne și pește. Dar asta doar dacă aveai noroc să le găsești. De cele mai multe ori, lipsurile erau atât de mari încât nici măcar aceste cantități minime nu erau disponibile. Rezultatul? Oamenii mâncau din ce în ce mai puțin, iar foamea devenise o realitate cotidiană. Cu un umor amar, mulți spuneau că țara întreagă urmează o dietă forțată—cea mai strictă posibilă.
Fitness comunist: foame, cozi și exerciții obligatorii
În anii ’80, românii au devenit experți în calcule de supraviețuire: dacă mănânci azi, mai ai pentru mâine? De ce să consumi o pâine întreagă când poți trăi cu un colț? De ce să visezi la carne când poți deveni maestru în preparate pe bază de soia și imaginație? Așa s-a transformat comunismul într-o dietă forțată la scară națională: fără zahăr, fără grăsimi, fără proteine. Dar, vai, ce sănătoși eram! N-aveam obezitate, n-aveam diabet. Toți aveam siluete subțiri, ca niște fotomodele hrănite cu aer și supraviețuire. E un miracol că nu am ajuns națiune de manechine. În concluzie, regimul Ceaușescu ne-a oferit un stil de viață „sănătos”: foarte puțină carne, porții minuscule, exerciții fizice intense (căratul sacoșelor grele cu alimente rare) și, bonus, o viață socială extrem de activă. Căci dacă azi „networking-ul” se face pe rețelele sociale, atunci se făcea la coadă - locul unde strategiile de supraviețuire și alianțele se formau la fiecare livrare de pâine.
CAPITOLUL 2: SFÂNTA COADĂ
Coada era un fenomen social deosebit. Nici măcar nu conta ce se vindea – nu trebuia să te întrebi dacă ai nevoie de acel lucru, important era să te afli într-o coadă cât mai lungă, căci nu aveai cum să știi dacă produsul respectiv va mai ajunge vreodată pe rafturile magazinelor. Era ca un joc de noroc, dar cu șanse mici de câștig.
Coada, ca instituție națională
Coada la alimente a devenit, în România comunistă, mai mult decât un simplu fenomen—era un simbol al regimului, o instituție națională, un loc în care se întâlneau oameni și destine, o școală a răbdării și, uneori, un sport extrem. Era un ritual colectiv, o comuniune a foamei, o practică care transcendea simpla așteptare pentru produse alimentare. Oamenii se adunau în cozi interminabile pentru cele mai de bază produse: lactate, ulei, zahăr, ouă, cartofi, și, desigur, carne. Când foamea devenea prea mare, nu existau alternative decât să aștepți. La coadă. Într-un fel, coada nu era doar o manifestare a crizei alimentare, ci un mod de viață în sine. În acei ani, cozile deveniseră un fel de reality-show cotidian, unde întrebarea nu era dacă aveai răbdare, ci: „Cine rămâne în picioare după 12 ore de stat în frig și foame?” Acestea erau adevărate teste de rezistență, unde nu doar corpul, ci și nervii trebuiau să fie de oțel. Se stătea la coadă ore întregi, de multe ori fără a ști exact ce urma să se distribuie. Cozile erau, în esență, hărți ale penuriei—se știa că, unde era o mulțime, acolo se forma o coadă, iar instinctul te împingea să te alături. „Detectivi ai penuriei” ar fi fost, poate, cel mai potrivit nume pentru noi, supraviețuitorii acelor vremuri.
Limbajul cozii
În jurul cozii, s-a născut un limbaj propriu, un cod care reflecta realitatea dificilă a acelei perioade. Marfa nu mai era livrată la magazin, ci „se băga”; în magazin, produsele nu se vindeau, ci „se dădeau”, iar noi nu mai cumpăram, ci „luam”. Când un camion trecea pe stradă, strigătul de alarmă „vine mașina!” provoca o panică colectivă, iar oamenii porneau într-o cursă frenetică către magazinul cel mai apropiat. Și ce „se băga”? „Ceva” putea însemna orice, de la alimente la produse nealimentare—un concept relativ, în funcție de ce mai rămânea disponibil. În acele vremuri, penuria devenise atât de adânc înrădăcinată încât orice produs apărut pe rafturi era considerat o mică minune. Nimeni nu știa când va mai apărea același produs—poate peste zile sau chiar luni. „Alimentara” devenise un fel de „supermarket” comunist—în ghilimele, pentru că rațiile de astăzi ar râde de această noțiune—unde belșugul consta, de fapt, în... praf. Iar rafturile goale simbolizau mai mult austeritatea decât bogăția.
Aventurile unui supraviețuitor urban
Când zvonurile despre o livrare de marfuri se răspândeau prin cartier, eram gata să mă lansez într-un sprint nebun pentru a prinde un loc într-o coadă care se forma mai repede decât un flashmob la un concert de rock. De multe ori mă trezeam alături de bătrâni și copii—adevărații „veterani” ai acestei loterii a supraviețuirii. Îmi amintesc cum, în iernile geroase, stăteam înghesuiți ca pinguinii în Antarctica—da, un „Winter Survival Challenge” veritabil. Ne sprijineam unii pe alții pentru a ne încălzi, iar timpul părea că se dilata în frigul acela implacabil. Mă văd stând la coadă la „Magazinul General” (un fel de supermarket al acelei perioade), la colțul dintre strada Dristor și bulevardul Mihai Bravu din București, în cartierul meu. Era un loc de pelerinaj obligatoriu pentru supraviețuire, un fel de „destinație turistică” fără voie. Uneori, lipseam de la școală, dar nu vă îngrijorați—nu eram considerat chiulangiu. Profesorii știau că eram plecat „pentru a colecta rația”. Un adevărat program extracurricular, la care nu aveai de ales decât să participi.
Hârtii și amintiri din vremuri de restriște
O cunoștință lucra într-un birou de proiectare construcții, unde desena tehnic pe hârtie, urmând cu meticulozitate instrucțiunile arhitecților. Biroul era situat în zona Pieței Romane, aproape de un „Magazin General”. La locul de muncă, se desfășura un adevărat „serviciu de gardă”: la intervale regulate, cineva pleca în recunoaștere pentru a verifica dacă s-a „băgat” ceva. Dacă răspunsul era afirmativ, revenea în grabă pentru a da alarma, iar birourile se goleau cu o viteză uimitoare. Uneori, foarte rar, ajungeau la coadă mai repede decât pensionarii, „titularii de drept” ai statului la coadă. Aceștia, însă, nu își ascundeau nemulțumirea și, folosind un limbaj... interzis celor sub 18 ani, își exprimau furia. Cel mai adesea, însă, cei din birou ajungeau după ce coada era deja bine formată și se vedeau nevoiți să stea ore întregi la rând, cu speranța că vor ajunge la produsul dorit. Uneori, marfa atât de prețioasă se termina chiar înainte să ajungă la ei. Și, nu de puține ori, deși mai rămâneau cantități de marfă, vânzătorii le puneau deoparte pentru „aranjamentele” lor. Cu un cinism de neimaginat, le spuneau, pe un ton batjocoritor: „Hârtii faceți, hârtii să mâncați.”
CAPITOLUL 3: RAȚIA
Și totuși, în ciuda acestor peripeții pline de semnificație, nu reușeam niciodată să mă simt pe deplin satisfăcut de „frumoasa noastră rație pentru o viață sănătoasă”. Acesta era numele oficial al listei de alimente și al cantităților pe care Partidul Comunist, sub conducerea lui Ceaușescu, le considera suficiente și necesare pentru a asigura traiul românilor.
Rația: trăind în cantități prestabilite
Foarte rapid, termenul „rație” a căpătat o conotație mult mai largă, fiind folosit frecvent pentru a desemna aproape orice produs, nu doar alimentele. Astfel, în vocabularul cotidian, au apărut expresii precum „rația de ulei”, „rația de pâine” sau „rația de lemne de foc” (pentru cei care locuiau la casă și aveau nevoie de astfel de provizii). Rația devenea, în esență, cantitatea prestabilită a unui anumit produs pe care aveai dreptul să o consumi—o măsură impusă, un control asupra resurselor ce devenea imperativ. Și așa, cu timpul, „rația” a ajuns să capete o dimensiune simbolică. În zilele Revoluției, oamenii scandau: „Am venit să ne luăm rația de libertate.” Acest termen, odată asociat cu restricțiile alimentare, s-a transformat într-o metaforă a dorinței de emancipare—un simbol al cerinței de a ieși din rigorile unui sistem ce controla nu doar resursele fizice, ci și aspirațiile individuale.
Rația: propagandă și țapi ispășitori
Plafonul impus asupra cantităților de hrană avea alt scop decât simpla raționalizare: adâncea prăpastia dintre viața la oraș și viața la țară. Oamenii din oraș beneficiau de mai multe resurse, în timp ce cei din sate erau limitați la cantități mult mai mici. Această diferențiere nu era doar o chestiune economică, ci și un instrument strategic al regimului Ceaușescu, care folosea raționalizarea pentru a manipula opinia publică și pentru a adânci diviziunile sociale. Pe principiul „divide et impera”, Partidul Comunist încuraja o ură subversivă între orășeni și țărani, ridicându-i pe aceștia din urmă într-o poziție de „dușmani” ai statului. Pentru a justifica impunerea „rației de pâine”, regimul a recurs la un mecanism propagandistic eficient. Țăranii erau acuzați că veneau la oraș, unde cumpărau pâine în cantități mari pentru a o transporta înapoi la țară, folosind-o la hrana porcului. Acuzațiile propagandistice erau răspândite prin toate canalele media ale regimului, iar țăranul devenea „țapul ispășitor” al deficiențelor regimului, un individ mereu „vinovat” pentru neajunsurile economice ale țării. Începând din 1982, ca parte a acestui proces, locuitorii orașelor erau informați prin ziare și televiziune că vor fi obligați să cumpere pâine pe „cartelă”. Aceasta însemna o restricționare oficială a accesului la pâine pentru toți cei care nu făceau parte din categoria celor „autorizati”. Cartelele de pâine aveau culori diferite în funcție de regiune—o modalitate suplimentară de a marca și distinge statutul orășenilor de cel al țăranilor.
Cartela: reglementând fiecare înghițitură
„Cartela” a apărut din necesitate, ca un instrument prin care regimul Ceaușescu și Partidul Comunist controlau consumul de alimente al populației, asigurându-se că aceasta nu depășea cantitățile prescrise de „Programul Științific de Nutriție al populației”. Era o metodă de a impune limitări și de a controla strict cât și ce consumau oamenii. Prin cartela, statul împiedica populația să mănânce mai mult decât i se permitea, conform „rației” stabilite. Cartela era, de obicei, o bucată de carton sau un caiet mic, care conținea un tabel cu 30-31 de coloane pentru zilele lunii, în cazul pâinii, și 12 coloane pentru alte produse, precum zahărul și uleiul, care erau distribuite lunar. Nu exista o formă standardizată a cartelei; aceasta varia de la un oraș la altul sau de la un județ la altul. În general, fiecare familie primea o cartelă pentru fiecare produs. Pierderea unei cartele era considerată o tragedie, deoarece însemna pierderea „rației” respective pentru întreaga lună. Sa obții un duplicat dura mult timp, ceea ce ducea adesea la lipsa respectivelor produse pentru o perioadă. Scopul cartelei era să recupereze produsele prin control strict, însă, în practică, acest lucru nu se întâmpla niciodată, iar produsele ajungeau pe „piața neagră”.
Dreptul perforat la supraviețuire
Tatăl meu, capul familiei, trebuia să fie prezent pentru a revendica dreptul nostru la alimentele care „se dădeau” pe „cartelă”. Cum el lucra, greul de a sta la coadă, ore în șir, îmi revenea mie, de la 10-11 ani. Stăteam la cozi interminabile, cu cartelele strânse în mână, ca pe niște hârtii de valoare, așteptând ca tovarășa sau tovarășul de la „Alimentara” să ne „perforeze” dreptul la supraviețuire. Ajuns în fața tejghelei, începea inevitabilul interogatoriu, pentru că persoana din spatele tejghelei era, de fapt, un mic comunist al alimentației socialiste:"- Pentru câți membri ai familiei cumperi? - Pentru patru. - Ai cartele pentru toți? - Da, tovarășă. - Aveți chiriași? - Nu, nu avem". Orice greșeală în răspuns putea fi fatală – nu pentru viață, dar desigur pentru „rația” de zahăr, ulei, pâine etc. Îmi era mereu teamă că nu voi primi alimentele din motive complet arbitrare: poate că nu-i plăcea fața mea, poate că aveam o voce prea veselă pentru standardele acelei epoci. După acest veritabil test psihologic, începea distribuirea „rației”. Totul se vindea vrac – uleiul turnat direct în sticlele aduse de acasă (fără urme de motorină). Turnarea se producea cu o pâlnie și un polonic. Apoi zahărul se ținea în saci mari de rafie, în care se gaseau diferite bucăți de sfoară si alte obiecte neidentificabile. Apoi făina, cernută cu speranță și cu o dexteritate aproape divină. Norocul meu? Locuiam aproape. Ghinionul? Trebuia să car 4 litri de ulei, 4 kilograme de zahăr și 4 kilograme de făină. Astfel, ziua mea de stat la cozi echivala cu un antrenament de haltere. Dar ziua de aprovizionare nu se termina aici, căci urma coada la carne – dacă aveai noroc să existe așa ceva.
CAPITOLUL 4: PIAȚA NEAGRĂ - TROCUL
În comunism, românii au dezvoltat un al șaselea simț pentru supraviețuire, iar acesta era o abilitate desăvârșită de a negocia și schimba bunuri într-un univers paralel unde coada pentru lapte nu se termina niciodată, iar rafturile magazinelor aveau o viață proprie – pline dimineața, goale la prânz. Relațiile și trocul erau noua monedă de schimb, pentru că, evident, hârtia igienică nu avea nici un preț pe piața liberă a resurselor necesare. Așa că, dacă voiai ceva mai mult decât ce îți oferea statul, trebuia să ai ceva „cunoștințe” care știau „pe cineva” care „te putea ajuta”. Nu conta că aveai deja o diplomă de inginer sau un job de birou, dacă nu aveai relațiile potrivite, erai condamnat la a mânca „cartofi cu gogoși” – adică nimic.
Relațiile
Sistemul social și economic era caracterizat de inegalități și abuzuri. Relațiile dintre diferitele categorii de oameni, cum ar fi angajații magazinelor, fabricilor și cei din sistemul de securitate, erau complexe și pline de compromisuri. Cei cu acces la marfă erau angajații magazinelor, centralelor de achiziții, fabricilor de alimente, cantinelor și restaurantelor. Aceștia anunțau „băgarea” mărfii și puneau deoparte produse pentru rude, prieteni sau contra unor servicii. Furtul devenise o practică des întâlnită, iar cei prinși fără protecție ajungeau la închisoare. Membrii sistemului erau milițienii, securiștii și nomenclaturiștii. Ei aveau puterea de a distruge vieți sau de a favoriza aprovizionarea „selectivă”. Cei mai sus-puși aveau acces la magazine speciale, unde găseau tot ce lipsea „muritorilor de rând”. În concluzie, aveai un prieten la Alimentara? Erai norocos. Aveai o rudă în sistem? Erai un rege. Dar exista și un risc: proviziile dincolo de rație erau considerate speculă și pedepsite cu închisoarea. Astfel, dacă voiai să nu mori de foame, riscai să ajungi la pușcărie.
Trocul din noapte: tranzacții între cei care nu aveau nimic
Tata, eroul nostru neînțeles, își petrecea nopțile în piețele obscure ale Bucureștiului, acolo unde trocul era mai aproape de religie decât de comerțul propriu-zis. Într-o lume în care banii existau doar ca o glumă sinistră, totul se tranzacționa pe baza unui mercurial invizibil, dar perfect cunoscut de toată lumea. Țăranii veneau cu pui, legume, făină și mălai de la moară, iar tata se implica în tranzacții ca un magician al supraviețuirii, dând la schimb „bucuriile orașului”: pâine, hamsii marinate și alte delicatesuri care, în acele vremuri, erau la fel de rare în sate precum unicornul în Scoția. În timp ce țăranii erau mai interesați de pâine și hamsii, tata învăța lecția nescrisă a economiei de subzistență. Aducea puiul de țară, pe care îl obținea la prețul a 20 de pâini. Mama, ca o vrăjitoare a bucătăriei, transforma acel pui într-un regal culinar ce ar fi făcut invidioși chiar și pe cei mai bogați burghezi. Cu un pui, mama reușea să producă o săptămână întreagă de mese. Tot din aceleași piețe obscure, tata aducea saci de făină, mălai, orez și – desigur – portbagaje pline de mere „ionatene”, acele fructe care deveniseră aproape legendare.
La umbra sacului sacru
Cei care aveau rude sau prieteni la „țară” nu mai erau obligați să meargă la „trocul de noapte”; pur și simplu plecau să îi „viziteze”. Astfel, întreținând relațiile și, incidental, întorcându-se cu o mulțime de „bunătăți”. De fiecare dată când tata aducea sacul de făină – sacul acela, sacru de fapt! – îl ascundeam sub pat, pentru că niciodată nu știai când „ar putea să vină vremea cea rea”. Într-o țară unde nimic nu era sigur, nici măcar sacul ăla de făină nu putea sta în văzul lumii. Pentru țărani, cei de la „oraș” erau o sursă prețioasă de produse alimentare, în special pâine, dar și alte bunuri nealimentare. Acestea se găseau foarte rar în singurul „Magazin General” din comună sau sat, care strălucea prin... goliciunea sa. Iar țăranii aveau propriile metode de a disimula păsări, legume, chiar și animale, evitând ochiul vigilent al perceptorilor Partidului, pentru a le comercializa pe ascuns.
CAPITOLUL 5: CALITATEA MÂNCĂRII
Calitatea mâncării în comunism era un concept atât de abstract încât ai fi crezut că a fost interzis prin decret. Gustul, prospețimea sau varietatea erau noțiuni burgheze, inutile în marea luptă pentru economia socialistă. Important era să existe ceva pe hârtie – că există producție, că sunt îndeplinite planurile cincinale, că exportăm carne, lapte și ouă pentru gloria țării. Că poporul rămânea cu resturile? Detalii nesemnificative.
Comoara noastră: adidașii și piftiile
La începutul epocii lui Ceaușescu, încă mai găseai carne, dar treptat aceasta a devenit tot mai rară, până a dispărut aproape complet. În ultimii ani, carnea se „dădea” în pungi pline cu capete și gheare de pui; dacă aveai noroc, prindeai și un rinichi de porc rătăcit prin tranșele destinului socialist. Uneori, găseai „adidași” – copitele de porc, adevărate comori, căci din ele se puteau face piftii, un deliciu rar și prețios în acele vremuri.
Puiul și „Frații Petreuș”
Dar vedeta supremă era puiul. În varianta sa de pui alb-translucid de 800 de grame, din care jumătate era gheață, adică aproximativ greutatea unui porumbel bine antrenat pentru zbor lung. Unii cumpărători chiar jurau că îi auzeau gângurind în sacoșă, după ce se dezghețau, bineînțeles. Exista însă și varianta „delux”, numită „Frații Petreuș” – o punga care conținea doi pui de 750 de grame fiecare, gheața inclusă. Aceștia erau numiți astfel în cinstea celor doi celebri frați cântăreți de muzică populară românească.
Făina, uleiul și compania: delicatesele unei epoci de penurie
Când aveai noroc, prindeai conserve de pește, de fasole cu cârnați (care existau doar în imaginea de pe conservă) sau de pateu. De multe ori, conserva era atacată de rugină și trebuia deschisă cu un ritual ezoteric, ca să nu-ți tai degetele și să „câștigi” un tetanos. Uleiul? Vâscos și de un colorit care oscila între „zeamă de motor” și „mâl de baltă”, turnat cu polonicul în sticle aduse de acasă. Zahărul? Scos din saci, împărțit cu șobolanii și măsurat cu lopata, pentru o „precizie” absolută. Iar făina… ah, făina! Un paradis pentru gândaci și gângănii de toate mărimile, că trebuia cernută cu lupa, să nu ai surprize în plăcintă. Mă simțeam cel mai minunat când curățam pietricelele din fasole sau neghina din orez. Aveam sentimentul sublim că cineva, undeva, avea un job plătit să le strecoare acolo, pentru ca noi să nu pierdem antrenamentul.
Imbatabila Banană
Un concept imbatabil, cu valoare culturală ce depășea granițele înțelegerii comune, instituția bananei devenise un simbol al regimului comunist. În acele vremuri, o banană verde nu era doar un fruct – era aproape o ficțiune, o speranță deșartă, un cult. Pentru noi, copii ai acelei perioade, bananele aveau statutul unei binecuvântări divine. Le priveam ca pe niște sfinte relicve, pe care nu mai aveam răbdare să le așteptăm să se coacă. Ritualul decojirii coajei tari și gustul amar de început erau aproape sacre, iar noi înghițeam fiecare felie ca într-o transă religioasă. Bananele, deși verzi, erau „mâncarea zeilor”. Le mâncam pe nerăsuflate, ca pe ultima masă. Era vorba, în realitate, de prețul pe care îl plăteai pentru a trăi încă o zi.
La cofetărie: gustul dulce-amărui al iluziei
Cofetăriile comuniste erau „micul nostru colț de rai”. Însă în loc de prăjituri fine, găseai „cartofi de biscuiți” – o combinație enigmatică de făină, un soi de cacao, și zahăr, dar în realitate niște înlocuitori de proastă calitate. De băut, infamul Quik Cola – o caricatură grotescă a faimoasei Coca-Cola, cu gustul unui amestec de pâine arsă și praf, și un miros de balegă uscată. Dacă aveai un stomac de oțel, o puteai numi chiar „răsfăț”. În mod excepțional, mai găseai o amandină sau o savarină – o „prăjitură” care se dizolva pe limbă într-un „festin” ce părea să dureze o eternitate, doar pentru a se transforma într-o senzație de „ce dracu’ am mâncat?”. Și sucuri precum Cico, cu o vagă aromă de lămâie, sau Brifcor, preparat din muguri de brad...scheletici.
CAPITOLUL 6: PREGĂTITUL MÂNCĂRII
Gătitul în comunism nu era doar o simplă activitate domestică, ci un adevărat test de strategie, răbdare și adaptabilitate. Nu era suficient să ai o rețetă bună – trebuia să îți pui câteva întrebări existențiale înainte să aprinzi aragazul: Am toate ingredientele? Am gaz? Am curent? Dacă răspunsul la toate era „da”, probabil era 23 August sau o vizită oficială și ai fost binecuvântat cu o fărâmă de normalitate. În mod obișnuit, însă, scenariul era cu totul altul. Poate că reușiseși să faci rost de niște carne de la un „tovarăș binevoitor” sau te întorseseși victorio(a)s dintr-o coadă de trei ore cu niște cartofi și o varză. Doar că, surpriză! Gazul era oprit, căci economia socialistă impunea „raționalizări”. Bine, merge și pe reșou, dar ai curent? Nu prea, că și ăla venea și pleca după un program la fel de secret ca directivele partidului. Atunci, planul de rezervă: poate reușești să improvizezi ceva care să nu necesite prea multă gătire – o salată de cartofi, o mâncare de legume, orice se putea mânca fără prea multă procesare termică. Sau poate doar pâine cu margarină și zahăr, desertul copilăriei pentru multe generații. Iar cina? Se lua la lumina lumânării – nu din romantism, ci pentru că electricitatea era o resursă de lux. Totul în timp ce ascultai la radio cum țara merge „din bine în mai bine”, în timp ce tu mestecai metodic o tocăniță în care carnea era mai mult un concept decât o realitate.
Ciorba ca simbol al supraviețuirii
Micul dejun era invariabil compus din pâine și ceai de mentă, tei sau mușețel, plante culese de noi cu un entuziasm demn de mari exploratori, iar ceaiul devenea o licoare magică. La școală, aveam un sandwich cu brânză – o feliuță de pâine cu un strat de brânză mai subțire decât un fir de păr. Când nu aveam sandwich, merele ne scoteau din impas, salvându-ne de la înfometare. Iar când aveam „noroc” – adică atunci când reușeam să le cumpărăm după ore întregi de stat la coadă – mai aveam biscuiți, eugenii sau napolitane. Masa de seară era un adevărat „festin”: ciorbă sau supă românească, cu tot ce aveam prin casă – un morcov, o felie de cartof, poate o bucățică de carne. Orice, orice era inclus în acea „ciorbă” era perfect pentru noi. Apoi venea felul doi, mâncarea principală pregătită cu „dragoste” de mama – o masă care te făcea să te întrebi dacă nu cumva, în secret, ea era chef la un restaurant cu stele Michelin.
Lostrițele: din lac în farfurie
Eram copil și, în spiritul aventurii, mergeam cu bunica la pescuit în parcul IOR. Aveam două undițe minuscule ca niște bețe de chibrit, pe care le foloseam pentru a prinde „monștrii” din lac: lostrițele. Erau niște pești mici, colorați și neajutorați, luptându-se pentru fiecare fir de iarbă, ca niște eroi înfrânți într-o luptă fără șanse. După ce prindeam „prada”, o aduceam acasă ca un pirat care a găsit o comoară după o furtună. Apoi, mamaie, cu o dexteritate pe care nu o înțeleg nici acum, îi eviscera – sau mai bine zis, îi transforma într-o masă demnă de un regal interdimensional. Îi dădea prin mălai, îi prăjea și, jur, erau mai buni decât orice. Mâncam inclusiv capetele și oasele – „delicii” pentru copilul care eram. Astăzi, ar părea că am pescuit pești dintr-un acvariu de jucărie și i-am transformat într-un prânz de poveste. Dar atunci, era doar o mică aventură, o escapadă în mijlocul penuriei.
Carnea de porc: o capodoperă culinară făcută să reziste
Carnea de porc era tăiată cu o precizie meșteșugărească și prăjită toată, alături de untura, care era mult mai prețioasă decât aurul. Borcanele erau umplute cu untură lichidă și bucăți de carne care se solidificau în frig, devenind o „rezervă” pentru zile grele. Nimic nu se irosa. Când tata simțea foamea, lua una-două felii de pâine, întindea untura solidificată din borcan și adăuga un cățel de usturoi, savurându-le ca pe o delicatesă rară. Noi, copiii, nu înțelegeam acest „lux” al pâinii cu untură, dar pentru părinți era mâncarea simplă care ținea greul zilelor de iarnă.
Salamul de soia și pâinea reîntinerită
Sub conducerea lui Ceaușescu, românii au inventat rețete de mâncare dietetică din necesitate. În absența cărnii de porc, tradiționalele „sarmale” erau umplute cu salam de soia, care devenise mai accesibil decât altceva. În lipsa puiului, românii făceau salam prăjit alături de cartofi prăjiți, însă și acesta dispărea din ce în ce mai des spre sfârșitul regimului. Rația de ouă nu permitea prăjituri de casă, așa că biscuiții tocați deveneau un substitut pentru torturi sau prăjituri. În plus, românii găsiseră și o metodă de „reîntinerire” a pâinii vechi: franzela era păstrată deasupra aburului până se înmuia, obținându-se o textură aproape proaspătă. Bananele și portocalele verzi, care apăreau doar de Crăciun, erau ținute învelite în ziar și plasate lângă o sursă de căldură sau în șifonier, pentru a se coace mai repede.
Sechele ale unui coșmar colectiv
Acum, toate acestea sunt doar amintiri – fragmente dintr-un coșmar colectiv născut din sărăcie și propagandă. A fost umilitor, obositor, revoltător, dar și satisfăcător... pentru că fiecare „rație” obținută era o victorie împotriva sistemului. Acum, cu toate obiceiurile acelea ciudate, impuse de acea „superbă” perioadă de troc și penurie, pot să râd și să spun că mama și tata erau „zei ai supraviețuirii”. Căci nu erau doar niște oameni care se străduiau să trăiască; erau niște artizani ai unei lumi care, deși sărăcăcioasă, avea propriile reguli și, pentru unii dintre noi, propriul gust al „binecuvântării”. Astăzi, 36 de ani mai târziu și locuind de 23 de ani în Noua Zeelandă, port în mine sechelele acelei perioade: din când în când, mă trezesc cumpărând cantități industriale enorme de conserve, făină, ulei și zahăr, așa, că nu se știe niciodată când se mai „bagă”. Uneori, mă trezesc fixând cu privire un camion ce trece pe lângă mine și am reflexul de a căuta magazinul unde se va „băga” marfa ce o transportă. Scot telefonul din buzunar să îl caut pe Google Maps și atunci, abia atunci, mă trezesc la realitate și răsuflu ușurat: coșmarul s-a sfârșit. Oare?
Comments