MOLDOVA ȘI ABSURDITATEA 'DREPTULUI MILENAR' AL RUSIEI
Actualizată în: 1 iun.
Acesta este un articol despre Republica Moldova, fosta Basarabie, un teritoriu locuit dintotdeauna de români și strămoșii lor. El are scopul de a demonta pretențiile Rusiei și visurile sale fără sfârșit de un „Marele Imperiu” incluzând acest teritoriu; acelea răspândite de propaganda rusească de azi și de poveștile imperiale sovietice (unde „sovietic” înseamnă „rus comunist”) de ieri. Informațiile prezentate aici sunt istorie reală, așa cum este ea consemnată în documente și surse istorice și nu rezultatul unei pasiuni sau al unei retorici anti-ruse. Iar ea, Istoria aia adevărată, are prostul obicei de a strica poveștile rusești despre „gloria eternă a Rusiei”, acelea pe care rușii le-au inventat din nimic pentru a-și atinge scopurile imperiale.
Povestirile false ale rușilor
Legendele răspândite de Kremlin prezintă Rusia drept „eliberatorul etern” și „protectorul natural” al acestei regiuni. Identitatea românească a poporului care trăiește între Prut și Nistru a fost contestată sistematic de Rusia, de la Imperiul țarist până la Uniunea Sovietică (același Imperiu, dar roșu, comunist, adică), printr-o serie de construcții ideologice lipsite de orice fundament științific. De la inventarea artificială a unei „limbi moldovenești” distincte de limba română până la impunerea unei identități naționale „moldovenești”, aceste inițiative au avut ca scop legitimarea dominației imperiale ruse asupra acestei regiuni. Aceste teorii „moldovenești” au fost susținute de mecanisme de propagandă și de un dispreț evident față de adevărul istoric și lingvistic; ele ignoră cu desăvârșire consensul filologic și documentar atestând unitatea românilor până la malul Nistrului. Istoria a fost rescrisă de ruși în totalitate, fiind utilizată ca instrument politic, transformând identitatea națională într-un obiect de manipulare ideologică. În realitate, sursele medievale și cercetările moderne confirmă caracterul românesc al voievodatului Moldovei (1359-1859) și continuitatea acestuia în procesul de formare a poporului român. Concluzie: construcțiile artificiale legate de o pretinsă „identitate moldovenească” sunt expresia unui proiect imperial rus și nu au niciun fundament în istoria reală a Moldovei.
Moldova ȋn timpul lui Alexandru cel Bun: o continuitate romȃnească
Domnia lui Alexandru cel Bun (1400–1432) reprezintă o etapă de consolidare a statalității medievale a Moldovei. Sursele contemporane și istoriografia modernă atestă dezvoltarea unei structuri instituționale bine definite: organizarea dregătoriilor, emiterea unei monede proprii, întărirea ierarhiei bisericești și stabilirea unor alianțe externe, în special cu Polonia și Lituania. O probă extrem de solidă: tratatul de alianță dintre Alexandru cel Bun și Lituania pentru protecția granițelor împotriva incursiunilor tătare menționează populația și organizarea socială a Moldovei ca entitate politică coerentă, cu tradiții proprii. Continuitatea lingvistică și culturală oferă baza pentru identificarea locuitorilor Moldovei medievale ca parte a comunității românești, aspect confirmat de cronici autohtone (Grigore Ureche, Miron Costin) cât și de mărturiile externe. Papa Martin V menționează moldovenii ca „români” sau „vlahi”, recunoscându-i ca populație românizată. Cronici polone și maghiare fac referiri la „Vlachia Minor” sau „Valahia de Nord”, descriind realitățile etnico-lingvistice fără revendicări teritoriale sau ideologice.
Călătorii occidentali, precum Johann Schiltberger, evidențiază limba, obiceiurile și organizarea socială a Moldovei, oferind o perspectivă neutră asupra acesteia ca parte a românismului. Aceste surse, independente și credibile, reflectă realități obiective recunoscute în epocă și consolidează argumentul continuității românești în Moldova medievală. Concluzie: lunga domnie a lui Alexandru cel Bun este esențială pentru afirmarea voievodatului Moldovei ca stat de sine stătător, precum și a identității românești în spațiul Carpaților Orientali până la Prut și Nistru.
Rusia ȋn timpul lui Alexandru cel Bun
În acea perioadă, „Marea Rusie eternă”, atât de lăudată astăzi, exista sub forma unui „Mare Principat al Moscovei” sau „Moscovia” pe o bucată de teritoriu din jurul Moscovei; o garnizoană obscură sub tutela Hoardei de Aur (un imperiu mongol care se întindea pe o mare parte din Rusia, Ucraina, o parte din nordul Bulgariei, Kazakhstan, Uzbekistan și Turkmenistan de azi). Secole mai târziu, a fost inventat „Imperiul milenar rus”, o ficțiune creată de la zero pentru a rescrie istoria vecinilor săi.
Moldova lui Ștefan cel Mare şi identitatea romȃnă a moldovenilor săi
Domnia lui Ștefan cel Mare (1457–1504) reprezintă apogeul afirmării politice și culturale a Moldovei medievale. Sursele interne și externe confirmă nu doar forța militară și diplomația voievodului, ci și identitatea românească a populației asupra căreia acesta domnea.
Cronicarii autohtoni (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei; Miron Costin, De neamul moldovenilor) subliniază originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor, care trăiau „toți de un neam și de o limbă românească”. Această percepție este confirmată și de documente externe. Cronicarul polon Jan Długosz îl numea pe Ștefan „dux Valachorum” („conducătorul valahilor”), confirmând că, în ochii vecinilor, moldovenii erau percepuți ca parte a aceleiași comunități latine orientale. De asemenea, în corespondența diplomatică venețiană și papală, Ștefan și supușii săi apar sub denumirea de „Valachi”, termen care făcea trimitere la latinitatea lor, nu la o identitate separată. Papa Sixt al IV-lea (1476) îl numea pe voievod „Athleta Christi”, apărător al creștinătății, ceea ce întărea prestigiul său european, dar în același timp arăta că Moldova era văzută ca parte integrantă a lumii latine și creștine orientale. Orientarea diplomatică a lui Ștefan cel Mare era spre Polonia, Ungaria, Veneția și Papalitate; acestea erau puterile dominante ale epocii și ele recunoșteau și întăreau identitatea română, latină, a Moldovei. Aceste legături externe confirmă poziționarea Moldovei în cadrul Europei Centrale și al lumii creștine latine, nu sub influența slavă răsăriteană. Concluzie: domnia lui Ștefan cel Mare vine să întărească teza conform căreia moldovenii sunt de origine românească, atât prin mărturii interne (cronicile românești), cât și prin recunoașteri externe (diplomați, papi, cronicari europeni). El apare atât ca un conducător militar și politic de excepție, cât și ca un garant al continuității române în Europa de Est.
Relaţiile cu Rusia ȋn timpul lui Ştefan cel Mare
În această perioadă nu putem vorbi despre relații directe și consolidate cu Rusia Imperială, întrucât Imperiul Țarist nu exista încă în forma sa ulterioară. Moscovia se află în plin proces de consolidare sub Ivan al III-lea (1462–1505). Totuși, există informații privind unele contacte indirecte, mai ales prin prisma politicilor anti-otomane și a alianțelor creștine. Cronicile rusești pomenesc în treacăt luptele lui Ștefan împotriva turcilor, dar asta-i tot.
Petru Rareș și relațiile cu Moscovia
Domniile lui Petru Rareș de la 1527 la 1538 și de la 1541 la 1546 se înscriu într-o perioadă de intensă recalibrare a politicii externe a Principatului Moldovei. Această perioadă este marcată de colapsul Regatului Ungar (1526), consolidarea dominației otomane în regiune și ambițiile Austriei Habsburgice și ale Regatului Polono-Lituanian.
Strategia externă a lui Petru Rareș includea proiecte anti-otomane de amploare (visul „eliberării Constantinopolului”). El căuta sprijin extern pentru eventuale acțiuni împotriva Imperiului Otoman, dar legăturile directe militare sau politice cu Moscovia în această perioadă rămân limitate; Moscovia era, la rândul său, preocupată de consolidarea internă și de vecinii săi imediat. Canale de cooperare militară consistente între Iași și Moscova nu sunt documentate ca fiind operaționale în timpul domniei lui Rareș. Interesul practic al Moldovei pentru relațiile cu Moscova se limita la comerțul cu blănuri și produse de lux, mărfuri esențiale în fluxurile economice din Europa de Est, precum și la accesul la piețele din nord-est pentru negocierea anumitor cadouri diplomatice specifice. Cronicile epocii, precum și studiile moderne arată că, încă de la urcarea pe tron în 1527, Petru Rareș s-a străduit să obțină pentru reprezentanții săi dreptul de a tranzita spre Moscovia pentru a se aproviziona cu blanuri. Dar orice contacte diplomatice sau comerciale între Moldova și Moscovia trebuia să fie negociate cu polonezii și lituanienii care controlau teritoriul cuprins între Moldova și Moscovia. Concluzie: Petru Rareș a căutat să obțină resurse și aliați pentru a-și susține ambițiile anti-otomane și pentru a-și legitima dominația. Cu toate acestea, constrângerile geopolitice și geografice au făcut ca relațiile cu Moscovia să vizeze mai degrabă oportunități comerciale punctuale decât un parteneriat strategic, chiar și unul minim.
Bătălia de la Stănilești (1711), moment fondator al relațiilor oficiale moldo-ruse
La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Moldova se afla prinsă între presiunile Imperiului Otoman, interesul expansionist al Poloniei și influența crescândă a Rusiei țariste. După înfrângerile otomane din războiul austro-turc (1683–1699) și semnarea Păcii de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman a căutat să-și refacă prestigiul militar, iar Moldova devenea un spațiu tampon și câmp de bătălie între marile puteri.
Țarul Petru I urmărea în același timp accesul la Marea Neagră și consolidarea influenței ruse în Balcani. Domnitorul Dimitrie Cantemir (1710–1711), erudit și politician abil, a mizat pe o alianță cu Rusia pentru a elibera Moldova de sub dominația otomană. În aprilie 1711, la Luțk, Cantemir a semnat un tratat secret cu Petru I: Moldova intra sub „protecția eternă” a Rusiei, domnul urma să fie ales din familia Cantemireștilor, iar autonomia politică și religioasă a țării era garantată. Această alianță reprezintă primul act oficial prin care Rusia își asumă explicit un rol protector asupra Moldovei. Și Rusia a eșuat cu brio: în bătălia care a urmat, armata ruso-moldovenească a fost zdrobită din cauza erorilor strategice ale lui Petru cel Mare. A urmat o pace rușinoasă, încheiată pe loc, cu consecințe dezastruoase pentru Moldova: Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moartea sa, în 1723; suzeranitatea otomană asupra Moldovei a fost consolidată, iar conducătorii țării au fost de atunci numiți dintre grecii din cartierul Fanar, din Constantinopol, fanarioții. Relațiile ulterioare între Moldova și Rusia au fost sporadice, mai ales comerciale și diplomatice, și indirecte prin intermediul Poloniei și al cazacilor zaporojeni. După Stănilești, Rusia a încarnat pentru elitele moldovenești speranța de a se elibera de suzeranitatea otomană grație unui aliat de aceeași religie ortodoxă. Exilul lui Cantemir la Petersburg a creat o punte culturală și politică: fiul său, Antioh Cantemir, devine figură centrală a iluminismului rus. Ulterior, în timpul războaielor ruso-turce (1735–1739, 1768–1774), Moldova va fi din nou teatru de război. Bine de știut: Rusia va folosi ideea „protecției ortodoxe” pentru a-și justifica intervențiile pe teritoriul României și pentru a atinge scopul de a cuceri și anexa teritoriile locuite dintotdeauna de români.
1812: împărțirea Moldovei și consecințele sale istorice
Războiul ruso-turc din 1806-1812 s-a încheiat odată cu Tratatul de la București, semnat în 1812. Ceea ce Rusia nu reușise să obțină prin forța armelor, a câștigat prin mituirea negociatorilor otomani: partea din voivodatul Moldova situată între Prut și Nistru, numită de atunci Basarabia. Furios, sultanul a ordonat execuția negociatorilor săi, dar răul era deja făcut. Acest teritoriu a fost astfel încorporat în Imperiul Țarist Rus și a rămas sub controlul său până în 1918. Cealaltă parte a Moldovei a rămas un voievodat sub suzeranitatea otomană până în 1859, dată la care s-a unit cu Țara Românească. Rusia, care voia toată Moldova pentru sine, a trebuit să accepte această unire susținută de Franța și Anglia, învingătorii Războiului din Crimeea (1853-1856). Noul stat astfel creat a primit numele de România; existența sa a fost esențială pentru românii din Basarabia, care au putut astfel să-și păstreze și să-și dezvolte identitatea națională. Și, mai ales, să reziste eforturilor de rusificare.
Rusificarea Basarabiei între 1812 și 1918
Bine de știut: rusificarea depășește cu mult limitele de la „colonizare”. Ea constă în provocarea unei schimbări extrem de radicale a culturii, civilizației și populației locale, pentru a putea afirma ulterior că acest teritoriu a aparținut dintotdeauna Rusiei, că era „rus” încă de la începutul umanității. În Basarabia, rușii au instituit o administrație centralizată și militarizată, apoi au demarat un proces de rusificare în ritm accelerat. Limba română, vorbită de locuitori, a fost rebotezată „moldovenească” pentru a o distinge de cea vorbită în celelalte teritorii românești. Limba rusă a înlocuit limba română în administrație în 1829, apoi în slujbele Bisericii începând cu 1833 și apoi în tot învățământul începând cu 1842. În cele din urmă, din 1871 limba română a fost pur și simplu interzisă a fi vorbită în public; scopul era să fie complet ștearsă și să nu mai fie folosită vreodată de locuitorii acestui teritoriu. Represiunea contra limbii române a fost însoțită de restricții din ce în ce mai severe îndreptate împotriva drepturilor elitelor și simplilor locuitori. Majoritatea proprietăților boierești au fost confiscate pentru a fi date coloniștilor, în principal ruși, dar și ucraineni, germani, gagauzi, bulgari și evrei; colonizarea a fost puternic încurajată, fiind folosită pentru a modifica compoziția populației și a consolida controlul rus. Coloniștii se bucurau de numeroase avantaje de care localnicii erau privați: Imperiul le acorda terenuri, ajutoare financiare, scutiri de impozite și libertate religioasă (cu excepția musulmanilor). Iobăgia, abolită în Imperiul Rus în 1861, îi viza doar pe români, nu și pe coloniști, care erau oameni liberi din momentul instalării în Basarabia. Între 1812 și 1900, după datele oficiale, populația română a scăzut de la aproape 80% la aproximativ 47%. Această politică a dus la alienarea elitei române și la exacerbarea tensiunilor culturale, dar și a celor religioase, din cauza controlului exercitat de Biserica Ortodoxă Rusă. De fapt, chiar dacă românii din Basarabia erau de aceeași religie, Biserica Ortodoxă Rusă îi trata foarte rău, fiind un instrument al rusificării și nu o Biserică soră. Consecință: foarte repede, oamenii au început să regrete epoca suzeranității otomane, înțelegând că așa-zișii eliberatori ruși erau, de fapt, opresori mai răi decât fuseseră turcii.
1918: Unirea Basarabiei cu Romȃnia
Procesul de rusificare nu a reușit să șteargă identitatea națională, comunitatea de limbă, cultură, tradiții și valori împărtășite cu românii de pe malul stâng al Prutului. Nașterea României, în urma unirii din 1859 dintre Moldova de pe malul stâng al Prutului și Țara Românească, le-a consolidat chiar și mai mult; mișcări naționaliste române au apărut și s-au dezvoltat din ce în ce mai mult. La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul țarist rus s-a prăbușit în urma revoluției din 1917, urmată de războiul civil (1917-1922). Basarabia a profitat de acest vid de putere și, în 1917, a fost constituit „Sfatul Țării”, un organ legislativ reprezentativ, pentru a gestiona criza politică și militară locală. La 27 martie 1918, membrii săi au votat unirea Basarabiei cu România, invocând necesitatea de a proteja populația română împotriva amenințărilor bolșevice, continuitatea istorică și culturală cu România, precum și necesitatea de a asigura stabilitatea politică și economică într-o regiune instabilă. Această decizie a fost ratificată prin Tratatul de la Versailles din 1920 și recunoscută la nivel internațional. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică, Imperiul Rus Comunist, nu a recunoscut-o niciodată, considerând Basarabia ca făcând parte din teritoriul său.
RSSA Moldovenească
Spre imensul regret al vecinilor săi, Imperiul Rus renaște la sfârșitul războiului civil sub numele de Uniunea Sovietică: un imperiu roșu, comunist, adică mai periculos, mai amenințător și mai parşiv decât Imperiul țarist de odinioară. În ceea ce privește Basarabia, acest lucru se manifestă nu numai prin refuzul de a recunoaște unirea cu România, ci și prin crearea unui stat marionetă: Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (sau RSSA Moldovenească). Creată pe un teritoriu smuls Ucrainei (numită atunci Republica Sovietică Socialistă Ucraineană), aceasta se ȋntinde ȋntre Nistru și Bugul de Sud, corespunzând în mare parte Transnistriei de azi. La început, populația RSSA Moldavia era un amestec de ucraineni (46%) și români (32%); apoi, autoritățile ruse au organizat o migrație importantă de personal provenind din alte republici sovietice, în special ruși și ucraineni. Conform versiunii oficiale ruse, acolo traia o populație „moldovenească” liberă, iar moldovenii din Basarabia, aflați sub jugul român, ar aștepta să fie eliberați de Uniunea Sovietică (pe dracu!). Capitala oficială este „Chișinău aflat sub ocupație temporară românească”, dar capitalele efective sunt mai întâi Bălți până în 1929, apoi Tiraspol până în 1940. Această „republică” servea, de fapt, la legitimarea pretențiilor teritoriale ruse asupra Basarabiei. Pentru a-și susține pretențiile, rușii creează un „alfabet moldovenesc” scris cu caractere chirilice, diferit de alfabetul latin al vechiului voievodat al Moldovei. Peste noapte, această scriere devine singura scriere oficială în RSSA Moldovenească, iar orice mențiune a României, alta decât ca „putere imperialistă care ocupă în mod nejustificat un teritoriu sovietic”, este asimilată cu trădarea (pasibilă de pedeapsa cu moartea). Aceasta devine de acum înainte poziția oficială a Rusiei și va fi „recunoscută” (!) prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Concluzie: de atunci, rușii, la ordinul lui Stalin, consideră că Basarabia, actuala Republică Moldova, a aparținut dintotdeauna Rusiei.
Pactul Ribbentrop-Molotov
La 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică (denumirea pe care o purta la acea vreme Imperiul Rus comunist) au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune care includea un protocol secret prin care Basarabia era atribuită rușilor. Această decizie a avut consecințe dramatice: în iunie 1940, Uniunea Sovietică a lansat un ultimatum României, care a fost obligată să cedeze teritoriul fără luptă; pentru a-l recupera, România a intrat în război alături de Germania nazistă. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, URSS a ocupat din nou Basarabia și a instaurat comunismul în România, un flagel care a durat 45 de ani (citiți „Mâncare pe sponci: ghid de supraviețuire în comunism”). Au urmat, de asemenea, consecințe extrem de negative pentru Basarabia: deportări în masă, persecuții politice și religioase și alte forme de represiune împotriva populației române.
Represiunea limbii şi a identităţii naţionale romȃne
După anexarea Basarabiei, Uniunea Sovietică a procedat la o reorganizare administrativă: Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RSSA Moldovenească, care va deveni Transnistria în 1991) a fost alipită Basarabiei, iar entitatea rezultată a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Politica de de-românizare a fost extinsă la întreaga această nouă „republică”: limba română a fost redenumită „limba moldovenească”, iar alfabetul chirilic a fost impus în locul celui latin. Această schimbare lingvistică constituia, de asemenea, un instrument ideologic menit să creeze o identitate națională „moldovenească” distinctă de cea a românilor. În domeniul educației, școlile și universitățile au fost obligate să predea în „limba moldovenească”, iar literatura românească a fost puternic cenzurată și chiar înlocuită cu autori sovietici; manualele și programele școlare puneau accentul pe apartenența la Uniunea Sovietică și pe rusificarea istoriei. Se exercita un control strict asupra vieții cotidiene: sărbătorile românești erau descurajate și chiar interzise; apoi au fost înlocuite cu sărbători specifice Uniunii Sovietice, precum „Ziua Victoriei” împotriva Germaniei naziste, care a înlocuit „Ziua Independenței României” de sub suzeranitatea otomană. Tradițiile populare românești au fost înlocuite cu tradiții „moldovenești” create artificial pentru a construi o identitate „moldovenească”. Între 1940 și 1953, autoritățile sovietice au organizat mai multe valuri de deportări în masă în Basarabia; estimările variază, dar se crede că sute de mii de persoane au fost deportate în Siberia, în Kazakhstan și în alte regiuni îndepărtate. Aceste deportări vizau mai ales intelectualii, liderii politici, fermierii înstăriți și orice persoană considerată „dușman al poporului”; în general, cei care continuau să se considere „români” în loc de „moldoveni”, cum voiau autoritățile rusești comuniste. De asemenea, foametea din 1946-1947 a făcut ravagii, afectând grav populația locală. Biserica Ortodoxă Română a fost subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse, instrument al Imperiului Rus comunist; preoții români au fost persecutați, iar activitățile religioase au fost limitate sau chiar interzise. În paralel, regimul a promovat ateismul și cultul personalității liderilor sovietici. Concluzie: între 1945 și 1991, Imperiul Rus comunist a făcut tot posibilul pentru a crea de la zero o națiune „moldovenească” în Basarabia; aceasta trebuia să fie distinctă de națiunea română, dar să aparțină familiei popoarelor ruse. La fel cum procedează astăzi, în mai 2026, cu ucrainenii, pretinzând că și ei sunt tot ruși.
1991: destrămarea Uniunii Sovietice, Imperiul Rus comunist
La 8 decembrie 1991, Uniunea Sovietică se destramă, iar cele 15 „republici” care o alcătuiau se proclamă state independente; RSS Moldova devine astfel Republica Moldova. Din păcate, eforturile comuniștilor ruși de a șterge identitatea națională au dat roade, făcând populația puțin dispusă să repete mișcarea de reunificare cu România, așa cum s-a întâmplat în 1918. Pe de altă parte, nici România nu dorea să retrăiască acest moment istoric, fiind condusă de un președinte pro-rus, fidel lui Gorbaciov, datorită căruia ajunsese la putere (citiți „Manual de deturnare a revoluțiilor, ediția 1989”). În plus, o parte din noua Republică Moldova s-a separat imediat, proclamându-se „sovietică/rusă”; nicio surpriză, este vorba de Transnistria, fosta RSSA moldovenească din perioada interbelică. Ceea ce fusese cândva un laborator al creării unei identități „moldovenești” distincte de cea românească a devenit, după 1991, o „fortăreață” rusă, un adevărat „Kaliningrad”. O armată rusă a rămas staționată acolo și a asigurat victoria Transnistriei în timpul războiului de secesiune al Moldovei din 1992. Acest autoproclamat stat, recunoscut numai de Rusia, a profitat și de infrastructura industrială și militară densă a orașelor Tiraspol și Bender, dezvoltate în perioada sovietică în centre industriale și militare importante, cu scopul de a permite rușilor să controleze mai bine zona, inclusiv accesul strategic la Marea Neagră. Un adevărat „cap de pod” de unde rușii puteau lansa adevărate ofensive militare, cum a fost cazul în 1992. Mai târziu, operațiuni de influență pentru a menține Republica Moldova (și alte țări, de asemenea) sub controlul lor, al rușilor, prin intermediul politicienilor controlați sau manipulați de aceștia.
România a ajutat cât a putut
Cu toate acestea, Rusia era departe, iar între ea și Basarabia, devenită Republica Moldova, se afla acum Ucraina. În schimb, România era aproape și democratică. În mod firesc, în Republica Moldova s-a declanșat un proces de demontare a construcției artificiale rusești a „identității moldovenești” și de revenire la origini, la românitatea istorică. Iar România a ajutat Moldova cât a putut; calitatea de „sora cea mare” este cât se poate de adevărată. Eu, George, am fost parte a unei asemenea expediții de întrajutorare, prin anul 2000, când am filmat o caravană a prieteniei care ducea fonduri și cărți în Republica Moldova. Cu emoție și mândrie am văzut cum această caravană a ajuns la Costești-Ialoveni, unde a oferit școlilor locale și Liceului Teoretic Costești o mulțime de cărți în limba română. Tineretul orașului le-a primit cu entuziasm, ca pe o comoară care le confirma identitatea și le deschidea orizonturi. Pentru mine, a fost o dovadă vie că legătura dintre frați nu se rupe, oricât ar încerca istoria rescrisă de ruși s-o frângă. Și nu întâmplător, orașul Costești, cu prima mențiune documentară din 1573, pe vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit, rămâne martor peste veacuri al acestei fraternități.
Lovitura de grație
În 2020, Maia Sandu, politician pro-european și pro-român, a câștigat alegerile prezidențiale; în anul următor, partidul său, PAS (Partidul Acțiune și Solidaritate), a câștigat alegerile parlamentare. Procesul de derusificare, de demontare a identității „moldovenești” și de revenire la identitatea adevărată, cea românească, începea să ia viteză. În 2024 și 2025, Maia Sandu și PAS își văd mandatele reînnoite cu o largă majoritate; este evident că populația aderă la politica lor pro-europeană și pro-română. Partidele pro-Kremlin au încercat să reînvie vechile discursuri ale Moscovei, punând accentul pe „limba moldovenească” și pe ideea continuității apartenentei la Rusia; cetățenii, prin votul lor, au respins aceste mesaje, afirmând că apartenența lor istorică și culturală este europeană și românească. Această victorie clară împotriva strategiei lui Putin și a „plicurilor roșii cu bani” arată că Moldova nu se lasă coruptă și că populația sa înțelege importanța suveranității, a identității și a valorilor democratice. Lecția învățată din două secole de conviețuire forțată cu Imperiul Rus s-a transformat într-o convingere clară: viitorul său este european, iar opțiunea pro-română nu este doar simbolică, ci o reafirmare a continuității istorice și culturale a țării. La începutul anului 2026, Maia Sandu a lansat tema unui referendum privind unificarea cu România. Ceva ce necesită timp și efort de acceptare, dar nu există dubiu cu privire la rezultatul final: mai devreme sau mai târziu, Basarabia, numită încă Republica Moldovă azi, își va regăsi locul istoric în sanul patriei-mamă, România. Iar Rusiei nu-i rămâne decât să-și împărtășească fanteziile imperiale despre „drepturile sale milenare” asupra Basarabiei, teritoriu românesc din vremuri imemoriale, cu cei care vor să o asculte și să o creadă. Cu alte cuvinte, din ce în ce mai puțini.
Bibliografie
1. Boia, L. (1997). Istorie și mit în conștiința românească. București: Humanitas.
2. Chelaru, R.-D. (2002). The Prince in Sixteenth Century Moldavia and Wallachia (Disertație). Central European University. http://etd.ceu.edu
3. Cantemir, D. (Ed.). Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (ediții critice).
4. Curta, F. (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500–1250. Cambridge: Cambridge University Press.
5. Deletant, D. (2006). Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–44. Palgrave Macmillan.
6. Długosz, J. (sec. XV). Annales seu cronicae incliti Regni Poloniae.
7. Documente papale. (1476). Corespondența Papei Sixt al IV-lea.
8. Documente polone din Cancelaria Regală de la Cracovia. (începutul sec. XV).
9. Encyclopaedia Britannica. (n.d.). Moldova; Treaty of Bucharest (1812).
10. Fletcher, G. the Elder. (1591). London.
11. Giovio, P. (Paulus Jovius). (1525). Commentario delle cose de’ Russi et del viaggio di Demetrio, ambasciator di Basileo. Veneția.
12. Hitchins, K. (1998). Românii. 1774–1866. București: Humanitas.
13. Hitchins, K. (2014). A Concise History of Romania. Cambridge: Cambridge University Press.
14. Hosking, G. (1997). Russia: People and Empire. Cambridge: Harvard University Press.
15. Iorga, N. (1904). Istoria lui Ștefan cel Mare. București: Tipografia „Cartea Românească”.
16. Iorga, N. (1920). Istoria lui Dimitrie Cantemir. București: Cultura Națională.
17. Iorga, N. (1925). Istoria Basarabiei. București: Tipografia „Cartea Românească”.
18. King, C. (2000). The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture. Stanford, CA: Hoover Institution Press.
19. Livezeanu, I. (1995). Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building & Ethnic Struggle, 1918–1930. Ithaca, NY: Cornell University Press.
20. Maciej Stryjkowski. (1582). Kronika Polska, Litewska, Żmódzka i wszystkiej Rusi. Königsberg.
21. Miron Costin. (1675). De neamul moldovenilor.
22. Nikonovskaia Letopis’. (1520–1558). Cronica lui Nikon.
23. Olearius, A. (1647). Beschreibung der moskauitischen und persischen Reise. Schleswig.
24. Papa Martin V. (1417–1431). Corespondență diplomatică.
25. Possevino, A. (1586). Moscovia. Roma.
26. Rădvan, L. (2011). Moldova medievală. Societate, economie, instituții. Iași: Polirom.
27. Rădvan, L. (2011). Moldova medievală și modernă. Societate, economie, instituții. Iași: Polirom.
28. Schiltberger, J. (1427–1436). Reisebuch.
29. Socor, V. (2015). Transnistria: Frozen Conflict in the Heart of Europe. Jamestown Foundation.
30. Stepennaya Kniga. (cca. 1560). Cartea treptelor. Moscova.
31. Ureche, G. (sec. XVII). Letopisețul Țării Moldovei.
32. Vásáry, I. (2002). The Prut Campaign and the Ottoman Policy towards the Romanian Principalities (1711–1716). Turcica, 34.
33. Veridica. (2020). 30 de ani de la războiul din Transnistria: Istoria enclavei controlate de Moscova. https://www.veridica.ro/opinii/30-de-ani-de-la-razboiul-din-transnistria-istoria-enclavei-controlate-de-moscova
Studii academice
1. „Fur trade, diplomatic gifts and Ottoman-Moldavian-Polish relations in the mid-sixteenth century.” Academia.edu.
2. Moldavian diplomatic correspondence. Brill Reference Works.
3. „Panorama comunismului în Moldova sovietică.” Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România. sinopsis.info.ro
4. „Sovietizarea vieții cotidiene în R.S.S. Moldovenească (1944–1953).” Academia.
5. „Antologia unei deportări.” ResearchGate.
Comentarii