PAȘTELE ROMÂNESC ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC

În Maramureșul istoric, Paștele nu este doar o sărbătoare, ci o taină vie trăită cu sufletul curat și inima deschisă. Aici, primăvara vine cu miros de cozonaci, clinchet de clopote și straie cusute cu fir de dor. Femeile încondeiază ouă cu migala moștenită din veac, iar bărbații îmbracă cu mândrie costumele populare, unice prin frumusețea și simbolistica lor. În Maramureș, încondeierea ouălor de Paște este o adevărată artă sacră, transmisă din generație în generație, cu respect profund pentru simboluri, culoare și rânduială. Nu este doar o tradiție decorativă, ci un act de credință, un ritual al frumuseții și al purificării, care împletește simbolistica creștină cu straturi străvechi de mitologie și înțelepciune populară.

Meșteșug și răbdare

Femeile care încondeiază ouă în Maramureș lucrează cu o migală aproape meditativă. Folosesc instrumente tradiționale precum „chișița” – un bețișor din lemn sau metal cu vârful subțire, în care se toarnă ceară topită. Cu acest instrument, desenează pe coaja albă a oului motive complexe, apoi oul este scufundat, pe rând, în băi de culoare – de la galben și roșu până la negru intens. După fiecare baie, se aplică noi detalii în ceară, iar la final, ceara este topită și ștearsă cu grijă, lăsând la vedere desenul final, plin de contrast și profunzime.

Simboluri vechi și culori vii

Desenele nu sunt alese la întâmplare. În ouăle maramureșene trăiesc simboluri străvechi – soarele, steaua, spirala, calea vieții, crucea, pomul vieții, colacul – fiecare cu sensul său, adesea legat de fertilitate, protecție, ciclicitate și Înviere. Culorile sunt vibrante: roșul, simbol al sângelui lui Hristos și al vieții; galbenul – lumină și speranță; verdele – reînnoire; negrul – eternitate și taină.

Ritual, nu este un simplu decor

În satele maramureșene, încondeierea ouălor se făcea în liniște, uneori în post, cu rugăciune în suflet și gând curat. Erau ouă „cu rost”, nu doar „frumoase”. Unele se puneau pe masă, altele se dăruiau ca semn de iubire și iertare, iar unele se păstrau ani de zile, în cufere, ca talisman. Chiar și astăzi, în multe gospodării maramureșene, ouăle nu se cumpără din magazine, ci se încondeiază în casă, cu mâna, cu sufletul. În șezători sau ateliere de meșteșuguri, copiii învață de la bunici nu doar tehnica, ci și povestea din spatele fiecărui semn. Este o moștenire vie, care pulsează de identitate și credință, de frumos și sens.

În noaptea Învierii, satele maramureșene se trezesc în tăcerea solemnă a clopotelor, iar ulițele se umplu de pași curați, de lumini ce clipesc în mâini tremurânde. Sub cerul senin, presărat cu stele ca o icoană deschisă, oamenii merg spre biserică în șiruri tăcute, purtând lumina nu doar în candele, ci și din inimă în inimă. Tradițiile aici nu sunt decor sau folclor pentru priviri trecătoare. Sunt viață trăită în răgaz și rost, sunt legătură între cei de demult și cei de acum. Sunt dovada că timpul poate fi ținut în loc prin credință, că Învierea se poate simți nu doar în cuvinte, ci și în gesturi simple, cinstite și neclintite.

La masa de Paște, în Maramureșul cel statornic, nimic nu e întâmplător — totul are rost și rânduială, ca o liturghie a bucuriei trăite în tihnă. Oul roșu, spart cu un „Hristos a înviat!” și un zâmbet curat, deschide ospățul și inimile. Mielul fript, gătit după rânduieli vechi, aduce aminte de jertfă și renaștere. Pasca, cu brânză dulce și arome blânde, e bucuria împărtășită, iar vinul curat din struguri crescuți sub soarele dealurilor e semn de binecuvântare și rod. Masa nu e doar hrană, e adunare. În jurul ei se strâng familia, amintirile, liniștea și nădejdea. E clipa în care timpul tace și sărbătoarea vorbește.

Paștele în Maramureș nu este doar o sărbătoare — este o taină vie, care se trăiește cu toate simțurile: în mirosul de lemn ars și cozonac proaspăt, în clinchetul clopotelor ce răsună peste dealuri, în lumina caldă ce curge din candele ținute cu evlavie, în straiele populare care spun povești tăcute despre neam, răbdare și suflet românesc.

Este întâlnirea dintre Cer și Pământ, dintre vechi și nou, dintre rădăcini adânci și speranță renăscută. Aici, Învierea nu se vestește doar în cuvinte, ci în priviri blânde, în gesturi împăcate, în rânduiala lumii păstrate cu grijă. E o sărbătoare care nu se uită, ci se simte. Din România și din toate colțurile lumii unde bat inimi românești, vă spunem cu bucurie și credință: Hristos a înviat!