Aceasta este o poveste de sclavie modernă combinată cu munca forțată a copiilor. Aşa se întâmplă astăzi în țările comuniste şi așa a fost şi în România, pe vremea dictatorului Ceaușescu. Noi doi, Angelo și George, am trăit-o pe viu și i-am făcut opoziție în timpul când eram elevi la liceul Mihai Viteazul din București, între 1985 și 1989. Aceasta este povestea noastră.
Practică și stagii
În țările democratice, rostul perioadei de practică este să le permită copiilor să dobândească cunoștințele necesare pentru a-și alege profesia, pentru a învăța o meserie. În țările comuniste, acestea sunt folosite ca să mărească producția industrială, iar copiii sunt puși să muncească ca oricare alt muncitor; dar fără plată şi fără nici un drept (nu că muncitorii obișnuiți ar avea prea multe). Așa s-a întâmplat în România în timpul regimului comunist; inclusiv pe timpul lui Ceaușescu, care stabilea în fiecare an cât să fie producția realizată de către elevii de liceu în timpul orelor de 'practică industrială' (prescurtat 'practică'). Pe lângă aceasta, copiii trebuiau să lucreze şi în agricultură (așa numita 'practică agricola', subiectul unui articol viitor).
Teoria sine praxis sicut rota sine axis
Pe tot timpul liceului, a trebuit să studiem o materie numită 'Utilajele şi Tehnologia Lucrărilor Mecanice' (UTLM), care cuprindea procesele și procedeele tehnice pentru lucrul la strung, uneltele folosite, piesele care puteau fi realizate şi multe altele. Făceam foarte multe ore, aproape că mai mult decât la orice altă materie. Notele obținute erau foarte importante, căci determinau unde vom lucra la terminarea liceului; căci statul, adică Partidul Comunist, decidea unde vom fi angajați, nu noi şi nici întreprinderile în cauză. Evident, asta punea o presiune enormă pe elevi: trebuia să ai note mari ca să primești 'repartiție' (așa se numea dispoziția pe baza căreia se făceau angajările) pe un post mai bun. Iar cei care predau aceasta materie nu erau profesori adevărați; erau doar niște ingineri sau maiștri atât de incompetenți, încât nu puteau lucra în fabrică; de asta erau trimiși să predea UTLM în şcoli. Ceea ce, însă, ne-a ajutat pe noi, căci am putut obține mai ușor medii bune, copiind şi trişând, desigur.
Copiatul, ca forma de... studiu
Ne pregăteam special pentru când aveam lucrări (numite extemporale), teze sau urma să fim ascultați la oral; ședințele noastre de pregătire ar fi putut rivaliza cu cele pentru lansarea ChatGPT sau iPhone 16. Cantitatea de 'inteligență' implicată o depășea cu mult pe cea pentru pregătirea unei dezbateri în alegerea președintelui Franței sau SUA. Am făcut analize atât de strălucite pentru a determina când urma să ne dăm o lucrare sau să fim ascultați la oral si pe ce subiecte, încât puteau rivaliza cu cele mai bune analize ale evoluției prețurilor acțiunilor la bursele din New York sau Paris. Am inventat mii de strategii briliante cum să folosim 'copiuţele' fără a fi văzuți, cum să le facem să circule între noi, cum să dăm la lucrări texte scrise în prealabil, cum să îi distragem sau deturnăm atenția 'profesorului' pentru a putea copia fără să fim prinși. Realizarea 'copiuţelor' era o muncă de artizanat, George fiind expertul nostru numărul unu. Probabil că el știa oricum totul pe dinafară, deoarece numai organizarea, scrierea și recitirea însemnau peste 80% din materie reținută. Colegele noastre Delia, Narcisa si Magda au scris nenumărate foi cu subiectele cele mai susceptibile de a face obiectul unei lucrări sau extemporal; așa că nu o dată, 'profesorii' de UTLM s-au trezit cu jumătate din clasă dând foile cu același text și același scris. Din fericire, inteligența nefiind punctul lor forte, acceptau explicațiile noastre întortocheate fără să clipească. Iar atunci când, totuși, nu vroiau să 'închidă ochii', o mită discretă rezolva problema.
Practica în timpul școlii
În general, fiecare liceu avea cel puțin două 'Ateliere' amenajate ca și hala de producție a unei fabrici, cu tot echipamentul necesar. Pentru ca liceul să producă numărul de piese stabilit de eșaloanele superioare ale Partidului Comunist, erau programate două săptămâni de 'practică' la fiecare patru săptămâni de școală. Dacă prima săptămână de vacanță coincidea cu ultima săptămână de 'practică', aceasta din urmă înlocuia o săptămână de școală. Pe hârtie, maiștri experimentați, specializați în îndrumarea muncitorilor începători lucrau cu elevii; în realitate, aceștia erau fie cei mai prost pregătiți, fie cei care ar fi trebuit dați afară (ceea ce nu se putea, însă, căci în comunism toată lumea trebuia să muncească). Iar Negulescu aparținea de una din cele două categorii.
Cine era Negulescu?
Era unul dintre maiștrii angajați de liceul nostru, responsabil de Atelierul numărul 1 de la subsolul instituției noastre de învățământ. Lui i-a fost încredințată sarcina de a ne transforma în strungari ('prelucrători prin așchiere' potrivit denumirii oficiale) de înaltă calificare; iar el a eșuat în totalitate. Nu a fost vina lui, mai ales că avea o inteligență destul de limitată chiar si prin raportare la ceilalți profesorii ai liceului nostru, angajați pe 'pile' sau pe șpagă şi nu pentru cunoștințele sau competența lor (ceea ce era o practica curentă în România comunistă). Era scund, slab, avea un vocabular limitat și făcea grimase; dacă ar fi trăit în Marea Britanie, am fi crezut că Rowan Atkinson l-a creat pe Mr. Bean luându-l ca model, pentru că semănau ca două picături de apă.
Primele zile de practică
Negulescu a început prin a ne prezenta atelierul, strungurile, operațiunile pe care le efectuau și uneltele pe care le foloseau, numite 'cuțite'. Apoi ne-a cerut să facem ordine în atelier, ceea ce nu ne-a deranjat prea tare; oricum urma să ne prefacem, nu să muncim serios la asta. Totuși, spre sfârșitul primului semestru, relațiile cu el au început să se deterioreze; ajunsese să ne enerveze cu pretențiile sale de ordine și curățenie. Și dacă colegii noștri încercau totuși să facă ceva cât de cât corect, noi o făceam în bătaie de joc; oricum, la sfȃrşitul trimestrului, atelierul era într-o stare mai jalnică decât fusese decât fusese la început.
Recuperarea pieselor stricate
În al doilea trimestru, Negulescu ne-a dus în depozitul cu piesele deja realizate; era acolo o cantitate enormă, dar toate erau defecte. Ne-a anunțat că va trebui să le 'recuperăm', adică să lucrăm pe ele ca să le transformăm din piese defecte in piese de calitate. Această cerință ne-a lăsat perplecși, iar la început am crezut că glumește cu noi. Cu toate acestea, el era serios; deci, noi ne-am petrecut primele două săptămâni învățând cum să pilim, să folosim șublerul și ciocanul. Și apoi, 'inarmaţi' cu asemenea cunoștințe foarte folositoare(!), a trebuit să începem să lucrăm la 'rebuturi'. Era o muncă repetitivă, obositoare și inutilă; chiar și cei mai entuziaști și mai îndemânatici dintre noi nu au reușit să repare măcar o piesă. Cu timpul, plictiseala şi înțelegerea faptului că munceam degeaba s-au instalat în rândurile noastre și colegii noștri au devenit tot mai nemulțumiți. Starea noastă de spirit a fost cel mai bine exprimată de Cristina care a zis, la un moment dat: 'Ultima perioadă de practică mi-a ucis jumătate din neuroni'.
'Rebuté' în loc de 'rebuturi'
Când vorbea despre piesele defecte, Negulescu nu spunea 'rebuturi' cum ar fi fost corect, ci 'rebute', folosind inconștient participiul trecut al verbului francez 'rebuter'. Ceea ce ne provoca de fiecare dată hohote interminabile de râs. El nu înțelegea de ce noi ne amuzam atât de tare, așa că ne întreba 'de ce râdem'; iar noi îi răspundeam cu niște explicații întortocheate pe care el nu le putea înțelege. Când vedeam ce grimase făcea încercând să își dea seama despre ce vorbeam, noi râdeam și mai tare. Mai târziu, am creat chiar și un cântec despre 'rebute', un adevărat imn. În fotografie pot fi văzuți Magda (în stânga), Narcisa (în dreapta ei), apoi Aurelia, Tom și Alice (in brațele sale).
Imnul aplatizării
După trecerea timpului, am uitat versurile; astăzi ne mai amintim doar refrenul, care era: 'Din rebute piese noi'. Îmi mai amintesc şi disputele noastre cu privire la ritmul muzical al cântecului; noi îl vroiam rock, în timp ce colegii noștri preferau muzica grupului disco Modern Talking, foarte popular în acei ani. Fiind în majoritate, ei au câștigat. Așa că noi a trebuit să continuăm să muncim în zadar pentru a-i recupera 'rebute', cântând în același timp imnul pe aceasta muzică până în momentul când ne-a venit idea. Informație: piesele aveau forma literei H, iar defectul consta in lungimea diferită a celor două linii paralele, ceea ce făcea piesele să fie când un pic prea lungi, când un pic prea scurte, când curbate către exterior. Pentru a le 'recupera', lungimea excesivă trebuia eliminată prin pilire, iar partea curbată trebuia netezită cu ciocanul. Băieții pileau, iar fetele dădeau cu ciocanul, căci piesa trebuia să fie lovită cu delicatețe, fiind fragilă. Dar, la un moment dat, Cristina s-a săturat să tot bată piesa cu ciocanul și i-a cerut ajutorul prietenului ei Bălășescu (poreclit 'Bălă'). Cum el era un băiat solid și forțos, din două-trei lovituri, a aplatizat piesa fără să vrea. Cine a avut ideea să facem la fel cu toate, nu ne mai aducem aminte. Dar idea a fost primită cu mare entuziasm, ca şi urmarea ei: organizarea concursului de aplatizare a pieselor. În fotografie sunt Cristina și Bălă, în sala noastră de clasă.
Competiția
Au fost mai multe echipe, fiecare formată din doi băieți: unul care ținea piesa cu un clește și celălalt care să dea în ea cu ciocanul. Scopul era să se producă cât mai multe piese extraplate într-un timp limită, de câteva minute. Premiul? Probabil că admirația fetelor. Din păcate, s-a văzut repede că echipa 'Bălă-Iulică', cea mai puternică din clasa noastră, câștiga în fața tuturor. Atunci noi am avut ideea de a ne fenta ghinionul. Așa că am propus să înlocuim cronometrul cu un cântec, imnul nostru; adică durata concursului să fie egală cu durata interpretării imnului. Şi am încercat să trișăm cântând mai lent decât ceilalți; degeaba, pentru că echipa Bălă-Iulian (zis Gheghe) a făcut la fel și au câștigat din nou! Însă la sfârșit, am fost cu toții câștigători!
Lunga detenție
Când Negulescu și-a dat seama ce făcusem, a făcut o criză de nervi și a refuzat să mai aibă de-a face cu noi. Dar nu mai era nici un alt maistru disponibil să ne preia pentru ultimele câteva săptămâni de 'practică'. Prin urmare, conducerea școlii ne-a pus în 'detenție' până la sfârșitul anului. Cu toate acestea, profesorul care ar fi trebuit să ne supravegheze avea nevoie să își acopere şi orele sale de curs; așa că, de fapt, eram lăsați pe cont propriu. În consecință, în fiecare zi, după ce ne verifica prezența, el pleca la orele sale; imediat după el, plecam și noi. Era iunie, era frumos afară, iar noi voiam să ne plimbăm prin parcuri, să mergem la cinema sau să jucăm fotbal. Și nu am fost singurii câștigători; au mai fost și alții, cei care ne-au urmat și nu au mai putut fi obligați să muncească să recupereze 'rebute'. Pentru simplul motiv că ele nu mai existau, ca urmare a concursurilor noastre.
Întoarcerea fiilor risipitori
La sfârșitul primului an de 'practică', Negulescu fusese convins că nu o să ne mai vadă vreodată în atelierul său. Din păcate pentru el, colegul său a reușit să obțină, în schimbul unei șpăgi consistente, să nu îi fie încredințată 'clasa problemă' a liceului. Și astfel, la începutul anului doi de liceu, Negulescu s-a trezit cu noi în atelierul său, fiind însărcinat din nou cu 'nobila misiune de a ne transforma în strungari capabili să facă piese perfecte pentru patria-mamă' (extras dintr-un discurs al tovarășului dictator Ceaușescu). Șocat, stupefiat, el s-a uitat la noi de parcă am fi fost morți-vii; și noi, îmbrăcați în salopete, am intrat în atelierul său declarând sus și tare că suntem gata să învățăm să lucrăm la strung. Dar el ne-a trimis să măturăm strada din fața liceului și împrejurimile acestuia (o poveste care va fi relatată în curând în articolul despre 'Practica agricolă'). Noi am comentat, amuzați, că el spera să ne țină la mătură pentru totdeauna, ca să nu fie nevoit să ne învețe să lucrăm pe strunguri. Dar el a trebuit să renunțe la acest plan repede; prea repede după părerea lui, caredorea să ne vadă măturând până la Crăciun. Deci a început să ne pună să lucrăm pe strunguri, chiar dacă nu aveam echipament de protecție adecvat.
Muncitori 'de mâna a doua'
Lucrul la strung era o muncă dificilă, repetitivă, obositoare și care necesita o anumită dexteritate. Era și periculos; iar noi eram complet neprotejați. În România lui Ceaușescu, nu se găsea de niciunele, și nici echipamente de protecție, bineînțeles. Accidentele se puteau întâmpla oricând, cum a mai fost cazul în trecut. Dar totul era mușamalizat și nimănui, în afară familiei, bineînțeles, nu îi păsa. Autoritățile, inclusiv conducerea liceului, erau interesate numai de producție, adică să producem numărul de piese cerut de Partid; nu se interesau deloc ca noi să lucrăm protejați. Cu atât mai mult cu cât noi nu eram muncitori calificați, ci 'de mâna a doua', de o valoare redusă. Totuși, am avut noroc şi nu s-a înregistrat nici un accident în clasa noastră; poate că a fost din cauza zgomotului de... 'metal'.
Metale grele și foarte grele
George și cu mine am început să ascultăm muzică rock la începutul liceului (un articol elaborat despre aventurile noastre metalice, în curând pe acest blog). Totul a început de la dorința noastră de a ne opune, în felul nostru, regimului. De la dorința de a fi altfel, de a fi rebeli. Atenție, nu vrem să spunem că eram dizidenți, căci acest lucru nu era posibil în epocă. Era doar felul nostru de a ne proteja în fața asaltului propagandei, de a trăi într-o lume imaginară, dar liberă. Iar colegul nostru Cristin, care ulterior a devenit unul dintre cei mai cunoscuți DJ din România la Uni-Fan Radio, ne-a ajutat decisiv. Punându-ne la casetofon prima piesă rock adevărată. Ne-a spus: dacă vreți rock, ascultați asta și ne-a pus piesa 'The Final Countdown', interpretată de Europe. Asta s-a întâmplat în anul apariției cântecului, în 1986, atunci când noi eram în primul an de liceu. În al doilea an am trecut la 'metale mai grele', migrând spre formații mai puternice ca Iron Maiden, Manowar, Judas Priest, Slayer și, puțin mai târziu, Metallica. Nouă ni se părea că zgomotul produs de strung sună exact ca riff-urile de chitară din muzica rock. Colegii noștri nu erau de acord cu noi, dar ce știau ei? Era evident pentru noi că ei nu aveau urechea muzicală necesară pentru a înțelege frumusețea 'metalelor'. Probabil că acesta era motivul pentru care noi lucram din greu la strung, producand 'rebute', în timp ce ei numai se prefăceau. Nu că ar fi fost vreo diferență dacă ei ar fi lucrat mai serios; oricum, cu toții produceam cu abnegație numai piese defecte. Și am continuat așa până când am trecut la solo-urile de chitară electrică.
Legătura intrinsecă între cuțitele de strung și Jason Newsted
Într-o zi, noi (eu sau George, nu mai știm exact cine) am reușit să spargem un cuțit de strung, chiar dacă era făcut dintr-un aliaj mai dur decât metalul pe care trebuia să-l lucrăm. Ni s-a părut chiar că zgomotul produs sună ca un solo de chitară electrică și am dezbătut care chitarist ar fi putut să îl producă, ajungând la concluzia că acest sunet era produs de noul basist al trupei Metallica, Jason Newsted. Colegii noștri erau convinși că era doar un sunet de metal stricat, fără sens. Dar ce știau ei despre muzica bună? Lor le plăcea muzica disco, pe care noi o părăsisem pentru metale. Pe de altă parte, am căzut cu toții de acord ce trebuie să facem în continuare: să spargem mai multe cuțite de strung, așa încât să nu mai putem lucra pe aceste 'mașini infernale', așa cum le-a numit Anca. Iar pentru a atinge acest obiectiv a trebuit să-l 'manevrăm' pe Negulescu. Dar cum?
Dezbină și stăpânește
Am fost vicleni pentru a-i deturna atenția lui Negulescu şi a-l împiedica să înțeleagă prea repede că numărul de cuțite de strung scade din vina noastră. Profitând de conflictul dintre el și colegul său, maistrul responsabil de celălalt atelier, l-am informat despre suspiciunile noastre că acesta îi fura din scule când el ieșea cu noi în pauză. Și că să fim și mai convingători, i-am ascuns și câteva pile, câteva bonfaiere și cuie de bolt, în afara cuţitelor de strung sparte de noi, astfel încât să lipsească și ele din inventar. După aceea, Negulescu își petrecea pauzele în atelier și ieșea numai în timpul orelor de curs. Cel mai bine era când ieșea să bea pe ascuns (fiind un mare amator al rachiului pe care colega noastră Delia i-l furniza cu regularitate că să îi motiveze absențele); căci atunci stătea mult afară. În acest fel, am rămas suficient timp fără supraveghere şi am putut testa diverse modalități prin care să spargem cuțitele de strung, astfel încât să nu ne rănim. Era și asta o artă! Nu era un lucru ușor de făcut și a trebuit să ne folosim atât mușchii, cât și creierul. Bineînțeles că, într-un târziu, Negulescu a descoperit adevărul, dar înainte de asta noi reușisem să scoatem din funcțiune câteva strunguri.
Strungurile, trase pe linia moartă
Informație: strungul are un sistem de prindere cu trei 'fălci' care se închid pe cuțit și îl ține ferm în poziție în timp ce bara de metal este transformată într-o piesă specifică. Strungurile au devenit o țintă predilectă pentru noi atunci când au mai rămas prea puține cuțite de spart. Totul a fost posibil cu ajutorul și colaborarea entuziastă a tuturor colegilor noștri; unii se ocupau să îi distragă atenția lui Negulescu, precum Delia cu 'poțiunea' ei magică. Alții se gândeau cum să rupă 'fălcile' strungurilor, veriga lor slabă; și, desigur, restul lucrau neobosit alături de noi pentru a ne atinge scopul final: să le facem inutilizabile. Dar păstrând în același timp aparența că totul se întâmplă din cauza nepriceperii noastre.
Sabotarea sistemului comunist din interior
Evident că un mare scandal a izbucnit atunci când Negulescu a descoperit strungurile stricate. Și, bineînțeles că noi am fost imediat arătați cu degetul că fiind vinovații de serviciu. Ceea ce, de fapt, era cam adevărat! Ne-am apărat cu tărie susținând că Negulescu era de vină, pentru că ne-a obligat să lucrăm la strung, încă înainte ca noi să fi dobândit competențele necesare. Cum contrariul nu a putut fi dovedit, nu s-a putut opera nici o sancțiune împotriva noastră; oricum, noi aveam să fim sancționați foarte puternic pentru comportamentul nostru de la manifestația de 1 Mai (citiţi articolul 'Marea evadare de la defilare', pe blogul nostru). Desigur, am fi putut fi obligați să plătim despăgubiri liceului; dar ce ar fi putut face liceul cu banii părinților noștri? În România lui Ceaușescu, oamenii aveau bani suficienți; în schimb, nu aveau pe ce să îi cheltuiască, pentru că totul lipsea, nu se găsea practic nimic. De exemplu, pentru a înlocui strungurile stricate, liceul nostru a fost pus pe o listă care se întindea până în anul 2001! În condițiile în care comunismul a căzut în decembrie 1989! O urmare firească a fost decizia de a trimite clasa noastră către un alt atelier pentru a face acolo 'practica' pe timpul celui de-al treilea an de liceu. Și uite așa, am contribuit și noi, cu modestele noastre posibilități, la sabotarea economiei comuniste centralizate!
Atelierul 'ascuns'
De fapt, liceul nostru avea un al treilea atelier situat într-o clădire închiriată la o școală aflată la câțiva kilometri distanță. L-am numit 'atelierul ascuns', deoarece numai conducerea liceului știa de existența sa şi nimeni altcineva. De ce, am aflat de la maiștrii care lucrau acolo; ei făceau numărul de piese care, conform planului cerut de Partidul Comunist, ar fi trebuit să fie realizat de elevii liceului. Datorită acestei șmecherii, liceul nostru putea să susțină în fiecare an că a făcut 'planul' de producție și a îndeplinit misiunea dată de tovarășul Ceaușescu (ceea ce, în general, nici o altă școală nu era în stare să facă!). În fotografie, de la stânga la dreapta: Alice, Aurelia, Tom și Magda, pe un teren viran din spatele Atelierului 3.
Flaubert și eșecul sistemului
Maiștrii erau doi, unul avea cam 30 de ani, iar celălalt 40 de ani; amândoi erau specializați în prelucrarea prin așchiere, sau strungărie. Primul pretindea că era un 'intelectual' și citea clasici francezi, precum Flaubert. Dar urmărea textul cu degetul şi avea lângă el un dicționar explicativ pe care îl consulta adesea, probabil pentru a află sensul cuvintelor. Pe colega noastră Cristina o bufnea mereu râsul când îl vedea citind. Un adevărat auto-didact! Celălalt era o enciclopedie sportivă ambulantă, cu vaste cunoștințe despre nenumăratele sporturi. Pe care însă le practica doar din gură, sau de pe canapea! Împreună formau un duo prietenos cu care am dezvoltat o relație bună încă de la început. Când ne-au cerut să nu atingem nimic din ce se găsea acolo. Consemnul a fost: 'nu atingeți nimic!'. Bineînțeles, ei știau foarte bine ce făcusem înainte; cu atât mai mult cu cât fusesem trimiși acolo de conducerea liceului în speranța că duo-ul de aici ne va face să fim mai 'responsabili', 'cetățeni de nădejde ai patriei noastre comuniste'. Și, desigur, pentru a învăța să facem de-acum celebra 'prelucrare prin așchiere'. Mai ales că ei aveau reputația de a fi nişte duri. În schimb, ei erau exact pe dos, de 'pus la rană'. Au fost suficient de versați ca să își dea seama cu cine aveau de a face, așa că au decis să ne trateze diferit: cu prietenie și cerându-ne 'să nu atingem nimic'. Pe scurt, ne-au spus că nu vom face nimic în atelierul lor și că se vor ocupă ei înșiși de tot; vor fabrica ei toate piesele zicând că le-am făcut noi. De asemenea, ei vor întocmi și documentele care să dovedească faptul că noi am dobândit toate competențele necesare. Iar când am întrebat: 'Dar noi ce vom face?', cel mai în vârstă a zâmbit și a răspuns: 'Sport'. Reflectând, la atâția ani dupa derularea evenimentelor, putem spune că acesta este motivul pentru care comunismul a eșuat. Era un sistem bazat pe propagandă și manipulare, pe minciună și pe lipsa recompenselor reale, un sistem care ne-a ajutat să devenim cameleonici, să ne descurcăm în orice situație, tocmai pentru a supraviețui. Succes vouă, Karl Marx și Friederich Engels, atunci când încercați să vă răsuciți în mormânt!
Caietele 'Oracol'
Dar nu am facut doar sport, ci multe alte lucruri; scriam si citeam, între altele. Aproape fiecare avea un caiet numit 'Oracol', în care ceilalți colegi erau invitați să scrie ce credeau ei despre prietenie, dragoste, despre viitoarea lor profesie și o mie alte subiecte. De asemenea, eu (Angelo) scriam un roman ştiinţifico-fantastic numit 'Vulturul', care avea un un mare succes printre colegii mei; în fiecare zi, ei citeau ultimele pagini pe care le scrisesem. Bineînțeles că făceam și mult sport: fotbal, tenis de masă, șah; dar şi plimbări, deoarece existau două parcuri în apropiere. Ideale pentru plimbările în cuplu, pentru unii dintre colegii noştri, mai norocoşi. Și am mai făcut și alpinism. Da, ați citit bine, alpinism!
Fotbal și alpinism
De ce nu? Atelierul nostru era mai bine protejat decât Fort Knox sau Banque de France: avea o ușă metalică la intrare și un grilaj solid în fața ferestrelor. Fetele au avut ideea de a se cățăra pe el, în timp ce maiștrii jucau fotbal cu băieții, pentru o vizualizare perfectă a meciului, de la înălțime. Cei care nu jucau li se alăturau fetelor în aceste impresionante sesiuni de alpinism. Până în momentul în care grilajul s-a desprins din perete şi a căzut, din fericire fără ca să fie rănit cineva! L-am pus la loc fixându-l cu iederă; de la distanță, totul arăata la fel ca înainte. Cum eram cam la sfȃrşitul anului școlar, maiștrii nu au sesizat 'aranjamentul'. În schimb, noi ne amintim cu plăcere de momentele când ne cățăram pe el; tot așa cum ne aducem aminte şi de felul în care escaladam gardul ca să plecăm. Ne gândim cu groază doar la momentul în care grilajul, precar instalat, a colapsat. Dar asta nu mai era problema noastră, căci s-a întâmplat cu siguranță după plecarea în vacanță. Și parcă ii vedem pe maiștrii noștri dorindu-ne toate cele bune și adresându-ne urări prețioase nouă, mamelor noastre și, în general, familiilor care au adus pe Terra asemenea genii în devenire. În fotografie pot fi văzuți Andrei (singurul elev care se comportă rezonabil, nefiind agățat de grilaj, care își etalează uniforma perfect), Magda (în partea de jos a scării), Mihai (în vârful scării), Marius (în stânga) și Cosmin (în dreapta), cocoțați pe celebrul grilaj, în salopete de practică. Andrei ține și un profil de țeavă în mână, probabil un rebut!
Săriturile
Încă din primele zile, a fost evident că programul de 6-7 ore pe zi de 'practică' nu putea fi respectat nici de noi, care începeam să ne plictisim după un timp, nici de maiștrii care aveau piese de făcut în locul nostru. Așa că ei ne-au permis să plecăm pe ascuns după 3 sau 4 ore petrecute în atelier. Cum nu puteam să ieșim pe ușă principală, plecam pe cea din dos; adică, sărind peste zidul care împrejmuia școala. Era un loc unde lipsea partea de sus a acestuia și, în plus, fusese realizată și o movilă de pământ care să faciliteze săritura. Dar pe partea cealaltă, aterizarea se făcea de la o înălțime de peste un metru; deci trebuia să fim atenți să nu ne rănim. Dar era plăcut, mai ales pentru băieți, pentru că onorat-colegele noastre cereau să fie prinse în brațe la aterizare. Și astfel plecam mai devreme, e adevărat, dar respectând cu strictețe 'instrucțiunile'. În fotografie, de la stânga la dreapta: Vali, Laura, Magda, Aurelia și Cătălin.
'Instrucțiuni' de supraviețuire
Numărul unu: să nu vorbim despre ceea ce făceam în realitate acolo. Numărul doi: să nu trecem prin apropierea liceului, pentru a evita să fim văzuți la un moment al zilei când profesorii și directorul ne credeau muncind din greu în atelier. În consecință, la sfârșitul celui de-al treilea an, conducerea liceului era ferm convinsă că, în sfârșit, ne-am cumințit. Era o greșeală să creadă așa ceva; iar noi ne-am grăbit să rectificăm această opinie eronată încă de la începutul anului patru, care era și ultimul de liceu. Atunci când am făcut 'practică' în Întreprinderea de Mecanică Fină București, uzina în care noi ar fi trebuit să lucrăm la sfârșitul liceului. Înainte de sosirea noastră, o uzina comunistă înfloritoare; la plecarea noastră, o întreprindere cu o conducere nevrozată și o perspectiva clară de a intra într-un faliment meritat! Și totul a început în prima zi, când l-am întâlnit pe 'șeful cel mare'.
Prometeu și găinile în stare de ebrietate
Era înalt, burtos, îmbrăcat la costum și cravată. Cu ochelari de soare negri! Foarte sigur pe el, se uita la noi ca și cum am fi mai puțin decât pământul pe care îl călca. Ne-am întâlnit cu el în curtea întreprinderii; el trebuia să ne arate uzina, precum și hala unde se aflau strungurile pe care trebuia să lucrăm. În realitate, nici gând de așa ceva din partea lui; el venise ca să ne vorbească despre el, să ne spună că este Secretarul Organizației Partidului Comunist din fabrică. Adică, el este 'stăpȃnul', șeful cel mare, un Prometeu zburător în fața unui număr considerabil de găini dezorientate și neștiutoare. Adică noi. A continuat apoi să înşire avantajele unei relații 'privilegiate' cu el, în timp ce se uita cu nerușinare la sânii și picioarele fetelor. Când a încercat să atingă o colegă, noi ne-am pus în fața lui cu o atitudine care îi zicea în clar 'Dispari'! La mutra sa indignată și la privirile sale amenințătoare, am răspuns accentuând poziția noastră de atac; după ce înfruntasem peste vară greutățile și pericolele Retezatului (citiți pe blog 'Retezat 1988 – Atunci când a început totul'), unul ca el nu ne mai putea produce nici un fel de emoție. Iar tipul a înțeles repede cu cine avea de-a face și a plecat în graba mare, spunându-ne că un maistru o să se îngrijească de noi.
Maistrul vs. 'Bălă-Iulică'
În vârstă de aproape 40 de ani, scund și voinic şi cu aerul unui luptător, părea în permanență în căutarea cuiva asupra căruia să își impună autoritatea; iar noi eram ținta ideală în ochii lui. Ne-a arătat în grabă strungurile, cuțitele, ce piese trebuia să facem și magazia de unde să luăm ce aveam nevoie. Apoi a început să ne țină un discurs-fluviu, cam incoerent, despre așteptările Partidului Comunist și ale tovarășului Ceaușescu, bla, bla, bla. Evident că încetasem să îl ascultăm din secunda doi. Când a înțeles că vorbește la pereți şi nimeni nu îi mai dădea vreo atenție, a început să țipe la noi. Tocmai ce spusese că, dacă îi vom greși cu ceva, ne va pune el la punct fluturând pumnul în aer, că a venit șocul: duo-ul 'Bălă-Iulică', fiecare mai mare decât poarta fabricii, se postează în fața lui şi-l informează că ei sunt disponibili pentru o 'discuție în particular', și încă foarte rapid. Tipul se uită la ei stupefiat, iar după aceea ne vede și pe noi cum ne apropiem în viteză reproșându-le celor doi că nu e corect ce au făcut; adică, că s-au băgat în fața noastră. Înțelegând cam cu cine are de-a face, a făcut cel mai inteligent lucru cu putință: a plecat și el în mare viteză. Și din pragul ușii, ne-a anunțat că se va întoarce mai târziu pentru a ne evalua munca. Ce muncă să evalueze? Poate dezastrul ce a urmat.
Din nou performanță! La superlativ
Până la sfârșitul săptămânii, nimeni nu a venit să să ne supravegheze sau ne verifice, să vadă sau să evalueze ceea ce munceam noi. Iar noi am realizat o muncă de o calitate excepțională, după modelul celei realizate în al doilea an de liceu. Adică: o mulțime de cuțite de strung sparte, câteva strunguri scoase din funcțiune și o cantitate uriașă de piese numai bune de aruncat la gunoi. Îngroziți de 'performanțele' noastre, cei din conducerea fabricii au decis să ne țină într-o sală anume pentru tot restul anului și cu instrucțiuni precise să nu ieșim de acolo până la sfârșitul programului; şi mai ales, să nu cumva să ne calce piciorul nici un centimetru în interiorul fabricii. Noi le-am respectat fix până când am ajuns la poarta halei principale din uzină; după care am plecat și noi către locuri mai prietenoase: parcuri, terenuri de sport sau cinematografe. Și acesta a fost programul nostru până la sfârșitul anului școlar: ajungeam la timp să facem prezența și plecăm câteva minute mai târziu. Cu acordul tacit al conducerii întreprinderii, foarte fericită că scăpa de noi, pentru că se pare că noi îi deranjăm și pe muncitorii din uzină.
Sempaiul
Dar noi eram curioși să aflăm ce înseamnă munca în fabrică. Așa că, ignorând instrucțiunile conducerii, ne-am plimbat prin halele de producție și am vorbit cu muncitorii. Iar într-o zi, l-am întâlnit pe Sempai (asistentul lui Sensei, instructorul nostru de arte marțiale), care era maistru în fabrică. De atunci, ori de câte ori aveam 'practică', mergeam să îi vorbim; iar el ne povestea despre artele marțiale, despre fundamentele lor, despre procedeele și tehnicile specifice. De asemenea, ne vorbea despre valorile vehiculate de artele martiale, în directă opoziție cu cele ale Partidul Comunist; ceea ce și explică de ce practicarea artelor marțiale era interzisă în comunism. Încă și mai bine pentru noi, Sempaiul ne-a ajutat enorm la 'proba practică'.
Examenul practic
Informație: Ceaușescu și Partidul Comunist nu voiau ‘intelectuali’, ci muncitori, oameni simpli, mai ușor de mulțumit și de controlat. Chiar și de la un liceu ca al nostru, poate cel mai bun din țară, majoritatea elevilor ar fi trebuit să meargă la fabrică și nu la facultate. Prin urmare, o parte importantă din media generală de la bacalaureat era rezervată unei 'probe practice': prezentarea unei piese făcute de noi și explicarea modului în care am realizat-o. Și spre marea surpriză a conducerii liceului, noi, eu și George, am fost cei care am obținut cele mai bune note la această probă. Pentru că piesele noastre fuseseră făcute de Sempai, bineînțeles; iar noi dădusem explicațiile cele mai clare și mai profesioniste (că ne-a pus să învățăm totul pe de rost - mulțumim Sempai). Evident că, la final, în fața colegilor și triumfători pentru notă obținută (doar la proba practică, nu va speriați!) nu am uitat să le mulțumim celor doi factori importanți ai acestei răsunătoare victorii: Negulescului și Academiei!
Povestea lui Negulescu
Aceasta este o poveste spusă de maiștrii atelierului 'ascuns'. Noi nu putem fi siguri că s-a întâmplat cu adevărat, dar este relatarea a doi oameni care nu aveau motive să mintă. Dar abuzuri de acest fel au fost nenumărate în România când Partidul Comunist era la putere în România; și încă şi mai multe pe vremea lui Ceaușescu. Prin urmare, chiar dacă Negulescu nu ar fi suferit și astfel de abuzuri, au existat o mulțime de alte exemple. A fost cândva un student strălucit, dar i s-a refuzat titlul de şef de promoție din motive de 'rasă', pentru că era 'țigan'. Această minoritate era extrem de marginalizată în România la acea vreme, când comuniştii aplicau un rasism care depășea cu mult cele mai rele exemple din zilele noastre. După ce și-a terminat studiile, a fost trimis să lucreze într-o fabrică oarecare, într-o funcție care nu era pe măsura calificărilor sale. Între timp, a reuşit să ajungă, datorită aptitudinilor şi competenţei sale profesionale, director general al unei mari fabrici din capitala țării. Din păcate, într-o zi, Ioan Dincă, poreclit 'Dumnezeu' și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Ceaușescu, vine să viziteze fabrica şi îl întâlneşte. Face o criză de nervi şi ordonă să fie imediat dezbrăcat de haine și îmbrăcat într-o salopetă de lucru jegoasă şi trimis să lucreze pe cel mai prost strung din fabrică. Bineînțeles, ordinul său a fost imediat executat de gărzile sale de corp, care i-au dat şi un toc de bătaie din proprie inițiativă. Negulescu a suferit un șoc atât de puternic, încât a trebuit să fie internat într-un spital de psihiatrie timp de mai multe luni, înainte de a reuși să își recapete o parte din minte. Prieteni și foștii săi colegi l-au ajutat apoi găsindu-i slujbă de maistru la liceu Mihai Viteazul din Bucureşti, din respect pentru ceea ce fusese cândva.
Epilog
Procesul prin care noi trebuia să devenim prelucrători prin așchiere sau strungari de o înaltă calificare a eșuat lamentabil, atât pentru noi, cât și pentru colegii noștri. Cu toate acestea, am dobândit alte 'competențe', nebănuite de profesorii și maiștrii pe care i-am avut pe timpul liceului; numai că acestea erau exact pe dos, adică în totală opoziție cu cele de care spuneau ei că am fi avut nevoie! Dar care ne-au fost cu adevărat utile în viitoarele noastre cariere profesionale. Care ne-au reușit tuturor foarte bine, cu succese notabile. Deci, la final, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și să adresăm un enorm 'Vă mulțumim' tuturor profesorilor noștri de practică din liceu, în frunte cu Negulescu și cu toți cei care ne-au predat UTLM-ul, pentru tot ce ne-au învățat. Fără să vrea!
Comments