Nu încetează să mă uimească naivitatea aproape copilărească și siguranța de sine monumentală a celor care fac apologia Rusiei, a Chinei și, în general, a regimului comunist. Cu un entuziasm de-a dreptul înduioșător, acești admiratori ai dictaturilor roșii – mulți dintre ei trăind confortabil în Occident, unde drepturile omului nu sunt doar o glumă cinică – se lasă seduși de povestea „frumoasă” a comunismului, de parcă ar fi vorba de un basm Disney cu final fericit. Ce poate fi mai minunat, în viziunea acestor intelectuali de stânga, decât ideile utopice ale sistemului economic imaginat de Marx și Engels? Faptul că roşul comunist este mai degraba un roşu sângeriu? Micile „accidente” istorice – foametea organizată, epurările, lagărele de muncă și milioanele de morți – sunt doar niște detalii nesemnificative, așa, ca o ușoară imperfecțiune într-un covor persan. Căci nimic nu trebuie să stea în calea visului egalității absolute, unde toată lumea are aceleași drepturi, de a suferi la fel de groaznic. Și ce dacă URSS-ul s-a prăbușit sub greutatea propriei absurdități? Ce dacă în China, partidul veghează ca un Big Brother turboalimentat? Iar Coreea de Nord? Acela e deja paradisul comunist suprem, unde nu doar că nu ai dreptul la opinie, dar nici măcar la o coafură, la un gând sau o vorbă neaprobată de stat. Totul în numele binelui colectiv, desigur!
Neîndoios este faptul că niciunul dintre acești apologeți ai dreptății sociale (pe hârtie, desigur) nu a cunoscut nici măcar o zecime din ororile sistemelor totalitare la care visează cu o grație aproape poetică. Pentru ei, gulagul este doar un concept abstract, foamea generalizată un „experiment economic”, iar teroarea de stat o „măsură necesară” împotriva reacționarilor. Căci nimic nu trebuie să stea în calea progresului, mai ales când el vine însoțit de uniforme cenușii și parade militare în care poporul aplaudă la comandă, de frică să nu dispară peste noapte. În cercurile de extremă stânga din universitățile occidentale, ciuma roșie se extinde cu rapiditatea focului, alimentată de profesorii care privesc comunismul nu ca pe o tragedie istorică, ci ca pe un ideal nobil, stricat doar de „câțiva” lideri “deviaţionişti”. Faptul că acești gânditori revoluționari își expun teoriile de pe MacBook-uri, savurând un latte art într-o cafenea boemă, este doar un amănunt nesemnificativ.
Adevărați revoluționari 2.0, ei nu au nevoie să sufere în lagărele comuniste ca să înțeleagă “suferința” de a trăi în capitalism. După cum nici nu trebuie să renunțe la confortul occidental pentru a milita împotriva lui şi pentru sistemul comunist, având ca obiectiv final tocmai cucerirea întregii lumi, într-un efort concentrat al Internaționalei Socialiste. După ei, dacă stăm strâmb și judecăm drept, colectivizarea agriculturii a fost „bună” – doar că a lăsat câteva milioane de țărani fără viață. Industrializarea fără noimă a fost „necesară” – chit că a transformat orașele în niște distopii poluate și fără suflet. Iar reducerea drepturilor personale la minimum este „perfectă” – pentru că nimic nu îți oferă mai multă libertate decât frica de Securitate și încrederea că vecinul tău e primul care te va denunța. Dar, desigur, acestea sunt doar detalii istorice. Viitorul sună promițător: vom avea toți aceleași haine, aceleași opinii, aceleași gânduri. Și, dacă nu le avem, vom învăța rapid să le avem... ajutaţi de bâte şi, eventual, de gloanţe.
Commenti