Ah, da, nimic mai clasic decât să fii nepotul bucătarului lui Lenin și Stalin, în universul sovietic, unde fiecare detaliu al vieții cotidiene putea avea o semnificație istorică profundă. Fie că îți gătea cineva borșul, fie că nu, totul se leagă într-un fel misterios în această epocă. Începuturile lui Vladimir Putin – născut în Leningrad (acum Sankt Petersburg, desigur, căci schimbarea numelui orașului e o formă de progres) – reflectă perfect această combinație de mică viață cotidiană. Desigur, mama lui era muncitoare într-o fabrică, iar tatăl, fost marinar pe submarine, amândoi "rotițe" anonime ale uriașului mecanism sovietic, aduc aminte de acea imaginație colectivistă tipică epocii. Nimic nu spune mai mult despre disciplina sovietică decât faptul că între borș și rachete, între frig și foame, cam toți făceau parte din acest grandios spectacol al sacrificiului. Totul cu un zâmbet pe buze, desigur.

Ironia sorții, cu siguranță: fiul unei muncitoare sovietice și al unui marinar, crescut în sărăcia și disciplina sovietică, ajunge să fie nu doar liderul Rusiei, ci și arhitectul unui regim care redefinește nostalgia, dar cu o tentă personală, cum altfel? Căci nu se poate să fi fost vorba de vreun talent remarcabil în spatele ascensiunii sale într-ale spionajului – mai degrabă o serie de "coincidențe" sovietice perfect orchestrate. Școala i-a dat un program de limba germană, ca pe o simplă formalitate administrativă, iar asta avea să-i fie pasaportul spre viitorul său profesional. Cu toate că nu s-ar fi spus că ar avea vreun dar deosebit, Putin s-a dovedit a fi acel elev model – totul în numele unei loialități fără margini față de doctrina comunistă. Dacă Marx, Engels și Lenin nu ar fi fost suficienți pentru a-l transforma într-un soldat al regimului, fetișul său pentru structurile opresive de stat a dat cu siguranță un plus de originalitate în pregătirea sa. Desigur, cum altfel ar fi putut să ajungă "cadru disciplinat" dacă nu printr-o dorință febrilă de a se integra în acea mașinărie gigantică și rigidă? KGB-ul! Acea iubire veșnică și necondiționată, un fel de dragoste de-o viață, mai ales când te ajută să ajungi acolo unde ți-ai dorit, chiar dacă acest drum presupune o călătorie pe un teren minat de manipulare, teroare și supraveghere. Putin, cu o inimă de piatră și o privire de oțel, a devenit un maestru al jocurilor politice, folosind toate lecțiile învățate în perioada sovietică pentru a construi un regim în care statul se amestecă aproape imperceptibil în viața fiecărui cetățean, iar manipularea devine o știință. Evident, nu a fost nevoie de un piolet pentru a-și elimina adversarii, căci, spre deosebire de Stalin, Putin nu mai trăia în vremuri în care brutalitatea revoluționară era la modă. A preferat să joace în culise, răbdător, camuflându-și intențiile sub aparența unui lider de stat, pentru ca în cele din urmă să ajungă „la fruntea bucatelor.” Iar dacă Troțki ar putea să privească dincolo de mormânt, probabil ar înțelege că, deși nu a fost lovit cu pioletul, Putin a jucat exact aceleași jocuri viclene, dar cu un final diferit – nu de exil, ci de preluare a puterii. Comparația cu Elțîn – acel „țar decăzut al vodcii” care, într-un moment de „claritate alcoolică”, a lăsat Rusia pe mâinile unui fost agent KGB – ar stârni, poate, o ironie amară, dar o recunoaștere tacită a faptului că soarta unei națiuni poate fi ghidată de umbre, fără ca mâinile celui care ține frâiele să fie murdare vreodată. Un început de carieră de judoka la 12 ani – desigur, ce altceva ar fi putut să-l pregătească pentru o viață dedicată nu doar doborârii adversarilor pe tatami, dar și pe scena politică? Abilitatea de a răsturna rivalii a fost esențială, căci, evident, în politica rusă nu e suficient să ai doar tehnici de negociere, trebuie să știi și cum să îți pui în aplicare „proiectarea”. Un simplu sport de contact? Mult prea puțin pentru un caracter atât de complex. Așadar, a trebuit să devină o fantezie de propagandă vie, o versiune modernă a unui erou mitologic. Și iată-l, Putin, înotând printre ghețuri polare cu urși – desigur, cu totul imposibil de verificat, dar perfect pentru un reportaj „real”, adus pe un platou de film. Iar dacă scena nu era suficient de evocatoare, mai adăuga câteva imagini de călărie pe calul sălbatic al stepei ruse, îmbinând în mod glorios estetica unui împărat roman cu vibrațiile unui videoclip pop din anii '90. Și dacă aceste scene nu sunt suficiente pentru a întări narativul, iată-l și la volanul unui avion sau în căutare de amfore, într-o mare „descoperită întâmplător”. Ca un apogeu al acestui cult al masculinității brute, vânarea de tigri siberieni cu tranchilizante este absolut perfectă – o combinație de forță primitivă și strategii de marketing politic care ar face orice regim de tipul „vedetă globală” invidios. Totul, desigur, sub umbrela unei culturi de lider suprem, neînfricat și atotputernic, care se confirmă pe sine cu fiecare fotografie regizată și clip de propagandă perfect sincronizat. Așadar, nu-i deloc surprinzător că un alt „macho planetar” precum Elon Musk, acest mare fan al provocărilor spectaculoase și al declarațiilor de impact, l-a invitat pe Putin la o luptă bărbătească – o relicvă din vremurile când conflictele nu erau rezolvate prin sancțiuni și diplomație, ci prin pumni și tehnici de luptă demne de un film de acțiune de serie B. Din păcate, totul a rămas la nivelul unei discuții de cafenea – un duel imaginar între doi masculi alfa care își construiesc propria mitologie pe fantezii de gladiatori moderni, gata să se „ciocnească” în mod spectaculos, dar fără să pună vreodată în practică acest teatru al forței. Realitatea, însă, este o altă poveste: o colecție de gogorițe menite să hrănească iluzia unei puteri invincibile, în timp ce, în esență, nu sunt decât niște tinichele care fac mult zgomot în colțurile lor de lume. Putin își etalează virilitatea călărind prin Siberia, Musk visează la colonizarea lui Marte, dar niciunul nu pare dispus să facă altceva decât să se ascundă în spatele unui PR bine gândit și al declarațiilor care încing internetul. Căci, dacă ar fi să vorbim sincer, Putin nu este nici un geniu strategic, nici un orator impresionant, iar carisma sa este mai mult o iluzie creată pentru a păstra un anumit tip de fascinație publică. Amândoi sunt jucători într-un spectacol global, iar mizele reale rămân ascunse dincolo de promisiunile grandioase. Putin, în afacerea asta cu istoria, este exact tipul de figură pe lângă care, într-un univers alternativ, ai fi trecut fără să-l remarci, fără să-i dai prea multă atenție. Fără acea combinație de conjunctură, loialitate birocratică și, desigur, nostalgia sovietică care l-a propulsat, nu doar că n-ar fi ajuns să ocupe fruntea Rusiei, dar ar fi avut dificultăți serioase în a-și găsi un loc de muncă. Într-o lume „normală”, cu interviuri și CV-uri, ar fi fost probabil o umbră în spatele unor birouri anonime, un funcționar fără mare entuziasm, poate un administrator mediocru, sau cel mult un agent de securitate posac, inspectând pașapoarte într-un colț uitat de lume. Dar istoria, cu toată ironia și capriciile ei, l-a așezat în vârful Rusiei, o țară unde absența unei carisme deosebite și a unei viziuni clare poate fi compensată cu o mână de fier și o rețea de oameni potriviți la locurile potrivite. Totul se joacă pe teme de putere, frică și manipulare – ingrediente care, la urma urmei, sunt mult mai eficace decât orice competență reală într-o lume guvernată de jocuri politice. Și astfel ajungem la cele două mari momente ale vieții sale, cele care l-au consacrat nu doar în memoria Rusiei, ci și în imaginea pe care și-a creat-o pentru întreaga lume. Primul moment crucial din cariera lui Putin – și poate cel mai definitoriu – este, fără îndoială, războiul devastator pe care l-a declanșat, un măcel absurd în care milioane de vieți tinere au fost sacrificate pentru un scop iluzoriu: teritoriile și victoria cu orice preț. O iluzie sinistră, pentru că, chiar dacă ar reuși să anexeze Ucraina și să câștige războiul, mai devreme sau mai târziu, Rusia însăși se va destrăma. La fel ca toate marile imperii înaintea sa, va sfârși prin a se prăbuși sub propriile contradicții, slăbiciuni economice și revolte mocnite. Rusia nu este un colos imbatabil, nu are acel „excepționalism” pe care Putin și alți lideri l-ar dori să-l creadă. Luați ca exemplu Marea Britanie – un imperiu uriaș, dominant pe toate continentele, care părea de neclintit în timpul Primului Război Mondial. Și totuși, în doar câteva decenii, a ajuns o insuliță fragilă, divizată și măcinată de crize interne. Istoria nu iartă, și Rusia nu va reuși să sfideze această lege. Cu o economie fragilă și o societate prinsă într-un regim autocratic, Putin poate câștiga teritorii, dar nu va putea opri inevitabilul: ruinele imperiale care se conturează deja în viitorul Rusiei, indiferent câte teritorii va smulge prin forță. Cu toate astea, Putin continuă să joace jocul, alimentând mituri de putere și grandoare pierdută. Însă, chiar și cei mai abili conducători nu pot înfrunta legea naturală a prăbușirii imperiilor, iar aceasta va fi, inevitabil, și soarta Rusiei, oricât de mult ar încerca să o amâne. Maica Rusia luptă, da, cu toată puterea ei rănită! Economia se sufocă, dar Putin mai luptă „puțin”! Apoi, încep amenințările cu degetul pe butonul roșu – o mare fantezie de putere, o ultimă resursă într-un moment de disperare. Și, evident, mai primește niște sancțiuni, pentru că ce altceva e de făcut când te afli într-o capcană din care nu mai există ieșire? Continuă să cucerească câțiva kilometri, dar în urmă lasă doar ruine și cadavre, iar „victoria” câștigată pe câmpul de luptă miroase mai mult a înfrângere decât a succes. Un marș funebru, împodobit de o iluzie de măreție demult pierdută. Și, într-un final, să zicem că „învinge” – ia teritoriul, îl proclamă drept „cucerit”, drept „eliberat”. Dar apoi, inevitabil, totul se destramă. Cui i-a folosit? Cui i-a folosit toată această jertfă, acest sacrificiu în zadar? Când cortina va cădea asupra acestui spectacol grotesc, istoria va trage linie, iar răspunsul va fi la fel de amar ca întrebarea. În viitor, copiii noștri vor învăța despre „Tratatul de la Moscova” la fel cum noi am învățat despre Tratatul de la Versailles – un document care nu a adus pace, ci a semnat condamnarea la moarte a unui imperiu muribund, obosit de propriile mituri și iluzii. Și Rusia, țara care visa la glorie, nu va mai fi mareață deloc. Va rămâne doar un fragment de istorie, un simbol al falimentului imperial, o avertizare pentru cei care încă mai cred că imperiile pot supraviețui forței timpului. Căci, așa cum învață orice imperiu pe cale de dispariție, nu există nicio putere care să reziste pentru totdeauna – nu cu armate, nu cu sancțiuni, nu cu iluzii de veșnicie. Și acum, la momentul final, ironia sorții își joacă ultima carte. Pieptul mumiei lui Lenin, acel simbol al revoluției care a „respirat” artificial sub lumina roșie a comunismului, va înceta, în sfârșit, să mai tresalte sub vitrina Mausoleului. Istoria nu va mai avea nevoie de el. Va fi evacuat discret, tratat ca un obiect de recuzită depășit, împachetat și dus în debaraua Kremlinului, acolo unde URSS își păstrează ultimele iluzii prăfuite, ca niște relicve uitate de timp. Dar, așa cum natura urăște vidul, vidul ideologic al Rusiei va cere o nouă relicvă. În locul lui Lenin, ca într-un film de groază absurd, ideologul de serviciu, Aleksandr Dughin – un fel de Rasputin modern, la fel de agramat, la fel de mistic, la fel de nespălat – va pune pe soclu noul său idol: marele țar de la Răsărit. Astfel, generațiile viitoare vor putea contempla o nouă mumie sinistră pe același soclu: umbra lui Putin în Piața Roșie, privind cu ochii goi imperiul sfărâmat pe care l-a lăsat în urma sa. Vae victis! – vai de cei învinși, dar și mai mare vai de cei care cred că au învins. Căci, în final, cei care cred că au cucerit istoria sunt cei care vor fi mângâiați doar de cenușa visurilor lor mărețe.
Comments