România nu mai merită să poarte haina democratică. Probabil că s-a uzat de la atâta purtare, iar acum atârnă ca o zdreanță de care nimeni nu mai vrea să audă. În termeni mai puțin diplomatici, suntem pe un tobogan lung, alunecos și, după cum bine știm, toboganele nu au frâne—decât dacă sunt defecte, dar noi nici măcar norocul ăsta nu-l avem. Următoarea oprire? Un club deloc exclusivist, unde se adună statele cu eticheta "gunoi", acelea pe care investitorii le privesc cu aceeași afecțiune cu care te uiți la o cutie de iaurt expirat: te întrebi o secundă dacă mai merge, apoi o arunci cu scârbă. În acest decor grandios, investițiile externe vor deveni o specie pe cale de dispariție, precum dinozaurii sau bunul-simț în politică. Vom ajunge să le povestim nepoților, cu ochii umezi de nostalgie, despre vremurile de aur în care România mai conta pe harta intereselor financiare.
Acum? Ne rămâne să ne hrănim din promisiuni, amintiri și acea resemnare națională pe care o purtăm cu mândrie, ca pe un costum vechi și lălâu, spunându-ne unii altora, cu un zâmbet amar: "Ei, hai că se putea și mai rău!". În aceste condiții, ne lamentăm din gura de șarpe că un personaj absolut insignifiant, precum JD Vance, un ilustru breloc al stăpânului suprem, a avut două remarci ciudate despre noi. De parcă ar conta! De parcă am fi buricul pământului, un epicentru cosmic al relevanței geopolitice! Ne prefacem ultragiați, ridicăm sprâncenele și ne dăm ochii peste cap, exclamând dramatic că "noi nu am mâncat usturoi și nici gura nu ne pute", deși toată lumea din jur se ferește discret din raza noastră de respirație. Dar hai să fim serioși: în timp ce țara alunecă spre irelevanță cu grația unui hipopotam pe gheață, ne-am găsit să ne scandalizăm fix de fleacuri. Exact! În esență, Vance ne aruncă în față apă din pistolul cu apă călâie, ne udă superficial, iar noi ne prăbușim teatral, ca niște mari victime ale agresiunii imperialiste. Îl demolăm cu o indignare demnă de cauze mai bune, scrâșnind din dinți și clamând, cu pieptul umflat de mândrie națională, că "așa ceva nu se face!" În același timp, The Economist ne aplică un tratament intens, din toate pozițiile posibile, fără menajamente, fără lubrifiant diplomatic, iar noi, în loc să protestăm, executăm o elegantă plecăciune și ne grăbim să-i pupăm în fund cu devotament și recunoștință. Pentru că, nu-i așa, când vine vorba de recunoaștere internațională, nimic nu ne încântă mai tare decât să fim făcuți praf de cineva cu prestigiu. Hai că ne-am emancipat! Cu stil, cu grație și, evident, cu o inegalabilă abilitate de a ne revolta selectiv, exact atunci când nu contează.
Komentarji