ROMÂNIA ȘI IDEOLOGIILE OTRAVĂ: ANTISEMITISMUL ȘI LEGIONARISMUL

Pe 24 noiembrie 2024, România a trecut printr-un prim tur de scrutin prezidențial care a surprins opinia publică. Călin Georgescu, un candidat aproape necunoscut, a obținut un rezultat neașteptat, marcat însă de acuzații de fraudă. În urma verificărilor, Curtea Constituțională a invalidat alegerile și a dispus reluarea întregului proces electoral. Georgescu s-a dovedit a fi un admirator declarat al lui Vladimir Putin, un opozant al NATO și al Uniunii Europene, precum și un antisemit vehement. Retorica sa evocă spectrul ideologic al Mișcării Legionare, inspirându-se din figura lui Corneliu Zelea Codreanu și a lui Horia Sima, cu accente ce rezonează cu politicile naziste. În ceea ce privește rolul femeilor, acesta promovează celebra triadă nazistă „Kinder, Küche, Kirche” („copii, bucătărie, biserică”), reducând drepturile acestora la sfera domestică. Reîntoarcerea la astfel de ideologii toxice reprezintă un pericol grav și trebuie întâmpinată cu o respingere fermă de către o societate care a învățat din lecțiile trecutului.

Călin Georgescu, candidat la alegerile prezidențiale din România, clasat pe întâia poziție după primul tur de scrutin.

Turul al doilea a fost anulat de către Curtea Constituțională, în urma dezvăluirilor făcute de CSAT (Consiliul Suprem de Apărare al Țării), care au invocat ingerințe externe și susținere din partea Rusiei prin intermediul platformei TikTok. Această decizie reprezintă o lovitură fatală pentru candidatura lui Călin Georgescu, marcând sfârșitul ascensiunii sale neașteptate. Odată în plus, istoria ne arată că revenirea la ideologii toxice nu poate genera altceva decât o respingere categorică din partea unei societăți ce și-a însușit lecțiile trecutului.

Antisemitismul: O Istorie Neagră, de la Origini la Holocaust

Antisemitismul, definit ca ura împotriva poporului evreu, a marcat profund istoria omenirii, culminând cu tragedia incomensurabilă a Holocaustului. Eu, George, profesor de istorie și pasionat de această disciplină, predau cursul „Antisemitism și Holocaust” la unul dintre cele mai prestigioase licee din Noua Zeelandă. De-a lungul anilor, m-am întrebat frecvent: ce anume a alimentat această ostilitate constantă față de evrei, de-a lungul secolelor? Răspunsul meu – unul care provoacă reflecție – este invidia, o trăsătură adânc înrădăcinată în natura umană. În multe perioade istorice, evreii erau percepuți ca fiind prosperi și influenți. Casele frumoase, profesiile liberale, afacerile de succes și rolul lor în economia vremii, inclusiv ca bancheri și creditori, i-au făcut indispensabili în comunitățile în care trăiau. Cu toate acestea, respectul și aprecierea pe care ar fi trebuit să le primească s-au transformat adesea în dispreț și ură. Acest amestec toxic de invidie și resentiment a devenit motorul principal al antisemitismului, perpetuându-se secole la rând și continuând să afecteze societățile contemporane. Rădăcinile sale, adânc înfipte în stereotipuri și prejudecăți, au fost transformate în ideologii care au justificat excluderea, persecuțiile și, în cele din urmă, genocidul evreilor. Antisemitismul nu este doar o relicvă a trecutului, ci o lecție dureroasă despre pericolul prejudecăților neîngrădite. Studierea acestui fenomen este esențială pentru a preveni repetarea greșelilor istoriei și pentru a promova o societate mai justă și mai incluzivă.

Argumente „Biblice”

Originea antisemitismului poate fi urmărită până în vremurile biblice, în epoca lui Isus. Îmi amintesc că, pe când eram copil de cinci ani în România, am întrebat o persoană în vârstă din preajma mea: „De ce îi urâți pe evrei?” Răspunsul primit m-a marcat: „Pentru că evreii L-au omorât pe Domnul nostru Isus.” Această explicație reflecta o prejudecată transmisă din generație în generație, fără a fi confruntată cu faptele istorice. În realitate, Isus a fost condamnat și crucificat de autoritățile romane, nu de evrei. Singura „vină” atribuită evreilor a fost refuzul lor de a-L recunoaște drept Mesia. Totuși, acest mit fals a fost folosit timp de secole pentru a justifica ura împotriva lor. În România, ca și în întreaga Europă, antisemitismul a devenit o moștenire istorică perpetuată prin dezinformare, superstiții și manipulări religioase.

Iisus Hristos jucat de Robert Powell în secvența "Drumul Golgotei", din faimosul film "Isus din Nazareth", regizat de Franco Zeffirelli în 1977.

Perioada Evului Mediu

Evul Mediu a fost o epocă marcată de persecuții constante împotriva evreilor, care au devenit frecvent ținte ale violenței și discriminării. Conducătorii și nobilii îi prezentau adesea ca fiind responsabili pentru toate nenorocirile vremii, mai ales când doreau să scape de obligația de a restitui banii împrumutați de la ei. Biserica, la rândul său, alimenta aceste prejudecăți, etichetându-i pe evrei drept „ucigașii lui Isus,” o acuzație care i-a stigmatizat profund. Populația, influențată de aceste narative, îi considera pe evrei responsabili pentru orice catastrofă: epidemii, secete, inundații sau războaie.

Reprezentare a modului în care au fost tratați evreii din acele vremuri.

Violență și Discriminare

Unul dintre cele mai violente episoade de antisemitism a avut loc în timpul epidemiei de ciumă bubonică (1346–1353), care a devastat Europa, ucigând peste jumătate din populație. În mijlocul acestui haos, evreii au fost acuzați, fără nici o bază reală, de otrăvirea fântânilor și răspândirea bolii. Aceste acuzații, deși complet nefondate, au prins rădăcini într-o societate dominată de ignoranță și frică, unde evreii deveniseră „vinovații de serviciu.” În consecință, comunitățile evreiești au fost supuse masacrelor, exilului și discriminării, o moștenire toxică ce avea să influențeze profund istoria europeană.

Reprezentare a Flagelanților din Țările de Jos care se biciuiesc în ispășire, crezând că "Moartea Neagră" este o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele lor, circa 1349. Ulterior, vina va fi preluată exclusiv de populația evreiască.

Martin Luther și Antisemitismul European

Martin Luther, celebrat drept părintele Reformei Protestante, nu a avut doar un impact religios și teologic, ci a contribuit și la răspândirea antisemitismului în Europa. În 1543, cu trei ani înainte de moarte, Luther a publicat tratatul „Despre evrei și minciunile lor”, o lucrare care se remarcă prin virulența extremă a limbajului și ideilor. Retorica sa antisemită avea să influențeze profund percepțiile ulterioare despre evrei, fiind comparabilă, în intensitate, cu cea prezentată în lucrări precum 'Mein Kampf' al lui Adolf Hitler. Deși Luther a întâlnit foarte rar evrei în timpul vieții sale, prejudecățile sale erau profund influențate de contextul cultural și teologic al epocii, în care evreii erau acuzați că „L-au ucis pe Isus Hristos.” În scrierile timpurii, însă, Luther a manifestat o atitudine mai conciliantă. În 1523, el le cerea creștinilor să arate bunăvoință față de evrei, amintindu-le că Isus însuși a fost evreu. Speranța sa era ca astfel să îi convertească la creștinism. Totuși, când aceste încercări au eșuat, Luther a devenit din ce în ce mai ostil.

"Poporul Ales" sau "Poporul Diavolului"?

Tratatul său din 1543, de aproximativ 60.000 de cuvinte, reprezintă apogeul retoricii sale antisemite. În această lucrare, Luther a proclamat că evreii nu mai sunt „poporul ales” al lui Dumnezeu, ci „poporul diavolului,” susținând utilizarea măsurilor violente împotriva lor. Această schimbare radicală în atitudinea lui Luther a avut consecințe devastatoare, deoarece ideile sale au alimentat prejudecățile antisemite din Europa timp de secole. Tratatul său a servit drept justificare teologică pentru persecuțiile ulterioare, contribuind la perpetuarea unei moșteniri întunecate de ură și intoleranță.

„Milostenia Ascuțită” și Chemarea la Violență

Martin Luther a invocat pasaje precum Deuteronomul 13, unde Moise poruncește pedepsirea idolatrilor, pentru a susține ceea ce numea „milostenia ascuțită” (în original, Scharfe Barmherzigkeit) împotriva evreilor. În viziunea lui Luther, astfel de măsuri ar fi fost un act de „compasiune dură,” menit să salveze sufletele evreilor de la damnare. Luther a pledat pentru o serie de acțiuni radicale. Astfel, a cerut incendierea sinagogilor, pe care le considera locuri de blasfemie, afirmând că „nu trebuie să mai existe niciodată”. S-a legat apoi de distrugerea textelor sacre evreiești, inclusiv a cărților de rugăciune, pentru a elimina ceea ce numea „minciuni și blasfemii”. Apoi a pledat pentru interzicerea predicilor rabinilor, pe motiv că aceștia ar răspândi erori și minciuni periculoase. De asemenea, Luther a cerut exproprierea proprietăților evreiești și reducerea lor la statutul de refugiați sau șerbi. Apoi, ca să fie foarte clar, a pledat pentru alungarea evreilor din comunități, declarând că aceștia nu ar trebui să aibă nici un loc în societate. Una dintre cele mai extreme afirmații ale sale – „Suntem de vină pentru că nu-i ucidem” – echivalează cu o chemare deschisă la violență. Luther considera că orice blândețe ar înrăutăți situația, pledând pentru măsuri drastice pentru a elimina evreii din societate. Impactul acestor idei s-a resimțit mult dincolo de epoca sa. Scrierile lui Luther au fost utilizate ca sursă de inspirație de regimul nazist, oferind o justificare pseudo-teologică pentru persecuțiile împotriva evreilor. Evenimente precum "Noaptea de Cristal" (9–10 noiembrie 1938), când naziștii au distrus sinagogi, case și afaceri evreiești, reflectă exact tipul de acțiuni pe care Luther le-a recomandat în tratatele sale. Deși Martin Luther a revoluționat creștinismul, antisemitismul său extrem rămâne o pată întunecată asupra moștenirii sale. Tratatul său din 1543 nu doar că a codificat prejudecățile epocii, ci a contribuit activ la perpetuarea urii față de evrei în Europa. Istoria ne arată cum ideile exprimate cu secole în urmă pot avea consecințe devastatoare, fiind instrumentalizate pentru a justifica genocidul și violența.

Viziunea artistului Nate Ripp, care a ilustrat o narațiune inspirată de Holocaust, cu trimitere directă la "Noaptea de Cristal".

Intelectualii și Antisemitismul în Europa Modernă

În secolele XVIII și XIX, unii dintre cei mai renumiți intelectuali ai epocii au contribuit, direct sau indirect, la răspândirea ideilor antisemite, influențând atât societatea germană și austriacă, cât și formarea gândirii lui Adolf Hitler. Această linie de gândire s-a dezvoltat dintr-o combinație toxică de filosofii culturale, naționalism exacerbat și prejudecăți istorice, devenind o bază intelectuală pe care naziștii au clădit ideologia care a justificat Holocaustul. Printre figurile marcante ale acestui curent se numără si Bernhard Förster. Acesta a fost un pedagog german fanatic și cunoscut antisemit, a fost conectat cu Friedrich Nietzsche prin intermediul surorii acestuia, Elisabeth Förster-Nietzsche, o susținătoare ferventă a naționalismului german. Martin Heidegger a fost si el un filosof german de renume, ale cărui legături cu regimul nazist rămân controversate. Deși opera sa filozofică nu conține explicit antisemitism, sprijinul său declarat pentru partidul nazist l-a asociat cu ideologia acestuia. Friedrich Nietzsche a propovaduit idei despre supraoamenii arieni și a criticat dur egalitarismul, nefiind însă de acord cu antisemitismul. Ideile sale au fost reinterpretate și deturnate de naziști, în mare parte prin influența surorii sale, tocmai pentru a susține mitul arian.

Friedrich Nietzsche și mama sa.

Ford și Wagner: Mașini, Muzică și Antisemitism

Henry Ford, celebrul magnat american al industriei auto, a publicat o serie de articole de un antisemitism virulent denumite "Evreul internațional: cea mai importantă problemă a lumii” (in original "The International Jew: The World’s Foremost Problem"). Incheind lista, care este mult mai lungă, trebuie să fie amintit și Richard Wagner, celebrul compozitor german, cunoscut pentru operele sale patriotice și pentru eseurile antisemite, precum „Iudaismul în muzică” (in original "Das Judenthum in der Musik"), în care critica influența evreiască asupra culturii germane. Wagner a devenit un simbol cultural al naționalismului german și o sursă de inspirație pentru Hitler, care îl venera. Această moștenire întunecată arată cum ideile promovate de figuri intelectuale pot fi deturnate pentru a susține ideologii violente, culminând cu unul dintre cele mai mari genociduri din istorie.

Caricatură despre „Iudaismul în muzică, așa cum îi place lui Richard Wagner – când plătește 25 de guldeni pentru un fotoliu”, în revista Kikeriki, 1872.

Hitler și Retorica Antisemită

Adolf Hitler a transformat antisemitismul într-un pilon central al ideologiei naziste, reinterpretând evenimentele majore ale istoriei contemporane a Germaniei prin prisma urii față de evrei. Retorica sa a fost folosită pentru a mobiliza susținerea populară, consolidând mituri și teorii conspiraționiste care au alimentat politica regimului său. Armistițiul din 1918 – Hitler i-a denumit pe semnatarii acestuia „Criminalii din Noiembrie,” acuzându-i de trădarea națiunii germane. El a susținut că Germania nu a fost învinsă pe câmpul de luptă, ci „înjunghiată pe la spate” (Dolchstoßlegende) de evrei și socialiști, care ar fi subminat efortul de război. Această teorie, înrădăcinată în resentimentele postbelice, a devenit un element central al propagandei naziste, oferindu-le o justificare pentru a marginaliza grupurile acuzate.

Marea Depresiune și Evreii

In timpul Marii Depresiuni (1929–1933), evreii au fost portretizați ca orchestratori ai crizei economice globale și acuzați că ar fi exploatat colapsul financiar pentru a-și extinde influența și bogăția. Această retorică, construită pe stereotipuri economice, a amplificat resentimentele populației germane afectate de sărăcie și șomaj, oferindu-le naziștilor un țap ispășitor și o platformă politică eficientă. Prin aceste interpretări tendențioase, Hitler a creat o narațiune care justifica excluderea, persecuția și, în cele din urmă, genocidul evreilor. Retorica sa antisemită nu doar că a exploatat tensiunile economice și sociale ale epocii, dar a și transformat prejudecățile istorice într-o politică de stat.

Caricatură din ziarul de propagandă nazistă 'Der Stürmer'. Textul este următorul “Băncile evreiești și antreprenorul german”.

Primele Măsuri

După consolidarea puterii, Hitler a inițiat o serie de măsuri pentru a persecuta și marginaliza evreii, transformându-i într-o țintă sistematică a regimului său. Printre primele măsuri implementate se numără si Legile de la Nürnberg din 1935. Aceste legi, cunoscute ca "Legile pentru Păstrarea Purității Sângelui German", au instituit o segregare rasială oficială între germanii „arieni” și evrei. Legea interzicea căsătoriile și relațiile intime între evrei și germani, îi priva pe evrei de cetățenia germană și le restricționa accesul la educație, proprietăți și profesii liberale. Prin aceste reglementări, naziștii au consolidat statutul de „alien” al evreilor, marginalizându-i complet din viața socială și economică a Germaniei. Un alt moment definitoriu a fost derularea evenimentelor Kristallnacht (9–10 noiembrie 1938) și efectele acestora. Denumită „Noaptea de cristal”, acest pogrom organizat de regimul nazist a vizat distrugerea sinagogilor, afacerilor și locuințelor evreiești. În plus, evreii au fost obligați să plătească despăgubiri pentru pagubele provocate de violențele îndreptate împotriva lor. Evenimentul a marcat o escaladare semnificativă a violenței antisemitismului în Germania, semnalând începutul excluderii totale a evreilor din viața economică și socială a țării. A fost, de asemenea, un punct de cotitură în implementarea politicii antisemite naziste, avându-și rădăcinile în ceea ce va deveni ulterior Holocaustul.

Poster cu o schiță a „Legilor de la Nürnberg”, imediat după 15 septembrie 1935.

Holocaustul

Începând din 1938, regimul nazist a accelerat marginalizarea evreilor printr-o serie de măsuri represive. Prima a fost expulzarea evreilor din profesii. Ei au fost excluși din toate domeniile profesionale, fiind forțați să își părăsească locurile de muncă și să renunțe la proprietăți. Această excludere sistematică din viața economică a fost o etapă importantă în procesul de izolare socială a acestei etnii. Următorul pas a fost ghetoizarea, atunci când evreii au fost forțați să locuiască în cartiere supraaglomerate și insalubre, ca o etapă preliminară a deportărilor ce urmau să aibă loc. Începând cu 1941, naziștii au pus în aplicare „Soluția Finală a Problemei Evreiești” (in original "Endlösung der Judenfrage"), o politică de exterminare sistematică a evreilor din Europa. În ianuarie 1942, 15 oficiali de rang înalt ai regimului nazist s-au întâlnit la conferința de la Wannsee, unde au stabilit că exterminarea în masă era soluția „mai simplă” și eficientă pentru a „rezolva” problema evreiască. În discuțiile anterioare, se propusese deportarea tuturor evreilor europeni în Madagascar, dar acest plan a fost abandonat din cauza războiului și a costurilor uriașe implicate. Astfel, s-a decis extinderea lagărelor de concentrare existente, iar unele dintre acestea au fost transformate în facilități de exterminare. Cel mai notoriu dintre aceste lagăre a fost Auschwitz, care a devenit un complex vast de exterminare cunoscut sub denumirea Auschwitz-Birkenau. Alte lagăre, precum Treblinka, Sobibor și Belzec, au fost, de asemenea, utilizate pentru implementarea acestui program sistematic de ucidere a populației evreiești din Europa. Obiectivul declarat al naziștilor era exterminarea a aproximativ 11 milioane de evrei, conform estimărilor bazate pe recensămintele populației evreiești din Europa. Deși nu și-au atins complet acest scop monstruos, regimul nazist a reușit să ucidă peste 6 milioane de evrei, alături de alte grupuri persecutate, precum romi, persoane cu dizabilități, prizonieri politici și homosexuali. Detaliile oribile și inumane ale procesului de exterminare sunt bine documentate și cunoscute, fiind poate, cel mai sumbru capitol din istoria umanității.

Grup de copii supraviețuitori din lagărul de exterminare Birkenau-Auschwitz, 1945.

Apel la Memorie și Reflecție

Din păcate, antisemitismul nu a dispărut după cel de-al Doilea Război Mondial. El continuă să persiste și să se manifeste și astăzi, chiar dacă manifestările sale sunt pedepsite de lege. De aceea, nu trebuie să uităm că Holocaustul reprezintă punctul culminant al acestei patologii sociale. Această ură sistematică, alimentată de invidie, ignoranță și prejudecăți, a fost folosită de regimul nazist ca un instrument politic și ideologic pentru a manipula masele și a-și justifica crimele. Examinând aceste episoade de o brutalitate inimaginabilă, devine evident că antisemitismul nu a fost rezultatul unor evenimente izolate; el a fost o constantă a istoriei umane, un mecanism prin care vina pentru neajunsuri și eșecuri a fost proiectată asupra unui grup vulnerabil și la îndemână. Acest apel la memorie este esențial pentru a înțelege și demonta miturile care au stat la baza unor asemenea atrocități. Pentru noi este clar că antisemitismul nu are loc într-o lume justă și umană. Doar prin educație, reflecție și promovarea unei societăți bazate pe toleranță și respect reciproc putem preveni ca asemenea evenimente să se mai repete. Iar acest articol are exact acest scop.

Mișcarea Legionară din România

Pentru a preveni repetarea unor astfel de evenimente în istoria României, este esențial să înțelegem pericolele reprezentate de mișcările extremiste din trecut, cum ar fi Mișcarea Legionară. Aceasta a fost echivalentul românesc al fascismului italian și al nazismului german, îmbrățișând o ideologie radicală, naționalistă și antisemită, care a promovat ura și intoleranța în perioada interbelică. Aceasta a devenit un simbol al extremismului naționalist românesc. Similar cu mișcările fasciste din Europa, legionarii promiteau „purificarea” națiunii române de influențele „străine” și considerau evreii o amenințare directă la adresa identității naționale. În acest context, nu doar că ideologia legionară adera la principiile fascismului și ale nazismului, dar le aplica și pe plan local, printr-un mix periculos de naționalism, religiozitate ortodoxă și răspândirea ideii unei „națiuni pure”. Astfel, pentru a înțelege cum o mișcare similară ar putea renaște sau să influențeze prezentul, este esențial să examinăm ideologiile și acțiunile Gărzii de Fier. Acestea au avut un impact devastator asupra societății românești, prin violențele și persecuțiile împotriva evreilor și altor minorități, culminând cu pogromul de la Iași din 1941. Mai mult decât atât, Mișcarea Legionară s-a alăturat regimului Antonescu în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, colaborând cu naziștii pentru implementarea unor politici antisemite și rasiste. Prin urmare, studierea Mișcării Legionare nu este doar un exercițiu istoric, ci și un avertisment crucial pentru prezent.

Legionarii români defilând prin centrul Bucureștiului, în 1940, în timpul unei manifestații menită să arate forța miscării.

Impactul legionarilor

Mișcările extremiste din România secolului XX au lăsat o amprentă adâncă asupra istoriei țării, iar între acestea, Mișcarea Legionară și regimul comunist au jucat roluri fundamentale. Comuniștii au deținut controlul absolut asupra României timp de 42 de ani, din 1947 până în 1989, transformând țara într-un stat totalitar. În contrast, Mișcarea Legionară a avut o perioadă scurtă de guvernare, de doar cinci luni, între septembrie 1940 și ianuarie 1941, dar impactul său asupra societății românești a fost mult mai durabil decât ar sugera această cronologie. Ideologia legionară, alimentată de naționalism extrem, antisemitism și cultul violenței politice, a lăsat o amprentă adâncă asupra mentalității colective a perioadei interbelice și a continuat să influențeze profund contextul politic și social al decadelor următoare. Mitologia construită în jurul Mișcării Legionare, în special în ceea ce privește sacrificiul și „misiunea națională” a legionarilor, a fost folosită pentru a justifica violența și persecuțiile împotriva celor considerați dușmani ai statului, în special evreii și opozanții politici. Deși Mișcarea a fost înlăturată rapid de la putere, urmările s-au resimțit mult timp după al Doilea Război Mondial, iar ideile sale continuă să genereze controverse și pasiuni, în ciuda faptului că au fost condamnate de majoritatea regimurilor postbelice. Astfel, chiar dacă durata sa de influență politică a fost limitată, impactul Mișcării Legionare asupra societății românești a fost profund și de durată, iar legăturile ideologice și simbolice ale acesteia continuă să fie o sursă de tensiune și divizare în prezent.

Câțiva dintre fondatorii mișcarii: Ion Moța, Ion Zelea Codreanu si Corneliu Zelea Codreanu.

Legiunea Arhanghelul Mihail: Contextul Istoric și Ideologic

Mișcarea Legionară, cunoscută și sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail, a fost înființată în 1927 sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu, având rapid o atracție semnificativă în rândul diverselor segmente ale societății românești, de la studenți și țărani la muncitori, intelectuali și clerici. Mișcarea a fost caracterizată printr-o combinație unică de misticism religios și naționalism radical, iar obiectivul său principal era „salvarea neamului românesc”. Această salvare era văzută ca necesară din trei perspective principale. Prima era corupția endemică a clasei politice, considerată a fi un cancer al națiunii. Cea de-a doua era, desigur, prezența evreiască, percepută ca o amenințare economică și culturală. În fine, a treia perspectivă era ideologia comunistă rusă (vezi articolul in pregatire pe blogul nostru, "Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus!"), denumită „bolșevism”, văzută ca un pericol care submina „valorile tradiționale” ale societății românești. Această viziune se baza pe deviza „Dumnezeu și Patria”, care sublinia atașamentul față de valorile creștin-ortodoxe și ideea de „puritate” morală și spirituală a națiunii. În această combinație de naționalism extrem, religie și violență politică, Mișcarea Legionară s-a impus ca un fenomen aparte în contextul extremismului european interbelic. Violența era justificată și considerată necesară pentru îndeplinirea scopului de „salvare națională”, iar această abordare a contribuit la radicalizarea mișcării și la influența sa asupra evenimentelor politice din perioada respectivă.

Fotografie document: Corneliu Zelea Codreanu și Văcăreștenii. În picioare de la stânga la dreapta: Corneliu Georgescu, Tudosie Popescu și Ion I. Moța. Așezați: Radu Mironovici, Corneliu Zelea Codreanu și Ilie Gârneață.

Caracterul Mistic, Religios, al Mișcării Legionare

Mișcarea Legionară se caracteriza printr-un profund element mistic și religios, o trăsătură ce o diferențiază semnificativ de alte mișcări extremiste sau fasciste din Europa interbelică. Ideologia sa depășea granițele politicului, fiind mai degrabă o viziune spirituală și morală asupra lumii, în care lupta politică era transformată într-o misiune sacră, dedicată regenerării naționale și purificării morale a societății românești. Numele sub care s-a înființat Mișcarea, Legiunea Arhanghelul Mihail, reflecta în mod clar dimensiunea spirituală a acesteia. Arhanghelul Mihail era considerat protectorul divin al Mișcării și al națiunii române, simbolizând lupta împotriva răului – în special împotriva corupției, bolșevismului și influenței evreiești – și necesitatea unei purificări morale ca precondiție pentru renașterea națională. Simbolistica legionară era dominată de imagini și ritualuri cu adânci conotații religioase. Steagurile mișcării purtau crucea sau alte semne sacre, iar membrii se autointitulau „soldați ai lui Dumnezeu”, asumându-și un rol aproape mesianic în istoria națională. Jurământul depus de fiecare membru la intrarea în mișcare avea un caracter sacru, simbolizând un legământ spiritual, iar încălcarea acestuia era considerată o trădare nu doar politică, ci și o ofensă gravă la adresa divinității. Mai mult, Mișcarea promova un stil de viață austere, ghidat de principii morale stricte. Membrii erau încurajați să renunțe la alcool și tutun, adoptând un comportament aproape monahal, în vederea auto-purificării spirituale. Această etică severă era văzută ca un proces necesar pentru a forma o elită spirituală, capabilă să conducă România spre o nouă eră de glorie națională. Prin combinarea religiei cu naționalismul radical, glorificarea sacrificiului suprem și promovarea unui mod de viață moral riguros, Mișcarea Legionară a creat un etos unic, în care credința, sacrificiul și loialitatea absolută erau valorile fundamentale care mobilizau și consacrau adepții săi.

Corneliu Zelea Codreanu și membri ai Mișcării Legionare în 1937.

Sacrificiu si Loialitate

Sacrificiul și loialitatea erau valorificate în Mișcarea Legionară ca virtăți fundamentale, iar moartea pentru cauză era considerată actul suprem de devotament. În viziunea legionară, sacrificiul personal era văzut nu doar ca un gest de renunțare, ci ca o ofrandă sacră adusă regenerării morale și spirituale a națiunii române. Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării, a devenit figura centrală a acestui cult al sacrificiului. Asasinarea sa în 1938 a fost ridicată la statutul unui martiraj, iar mormântul său a fost transformat într-un loc sacru de pelerinaj, unde legionarii se adunau pentru a-i cinsti memoria. Codreanu era venerat ca un profet al renașterii naționale, un simbol al curajului, al loialității absolute și al sacrificiului suprem.Ceremoniile închinate celor căzuți pentru Mișcare aveau o încărcătură emoțională și solemnă, fiind menite să insufle adepților o devoțiune profundă și o loialitate neclintită față de idealurile legionarilor. Aceste rituri nu doar comemorau sacrificiul, ci și întăreau angajamentul față de cauza legionară, consolidând astfel legătura dintre viața personală a fiecărui membru și misiunea colectivă a Mișcării.

Funeraliile liderului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, și a celor 13 legionari, Nicadorii și Decemvirii, uciși în anul 1938, la ordinul regelui Carol al II-lea, București, 30 noiembrie 1940.

Credința și Violența în Politică

Biserica Ortodoxă Română a jucat un rol semnificativ în viața spirituală și politică a Mișcării Legionare. Rugăciunile colective, slujbele religioase și binecuvântările preoților erau practici zilnice în cadrul legionarilor, consolidând legătura între credință și ideologia naționalistă extremă. Deși Biserica Ortodoxă nu a oferit un sprijin oficial Mișcării, mulți preoți locali au susținut-o activ, considerându-i pe legionari apărători ai valorilor tradiționale și ai identității religioase românești. Misticismul religios a fost utilizat ca un instrument de propagandă extrem de eficient, legitimând acțiunile politice ale legionarilor și mobilizând masele. Cu lozinci precum "Dumnezeu și Patria" sau "Credință, Jertfă, Lumină", Mișcarea Legionară a reușit să creeze un discurs în care religia nu doar susținea idealurile politice, ci le dădea o dimensiune divină și morală. Astfel, membrii Mișcării se considerau atât activiști politici, cât și apărători ai unei tradiții naționale și religioase în pericol. Mai mult, violența politică a devenit un instrument frecvent în cadrul activităților Mișcării, exemplu fiind asasinarea prim-ministrului Ion Gheorghe Duca în decembrie 1933, un adversar declarat al legionarilor. Cu toate acestea, aceste acte de violență nu au împiedicat Mișcarea Legionară să devină o forță politică din ce în ce mai influentă în România interbelică.

Ilustrare a legăturii dintre credința ortodoxă și legionarism.

Statul Național-Legionar

La alegerile din decembrie 1937, Mișcarea Legionară a obținut 15,6% din voturi, devenind astfel al treilea cel mai puternic partid din România. Ascensiunea rapidă a Mișcării a generat temeri în rândul autorităților, iar în 1938, regele Carol al II-lea, considerând Mișcarea o amenințare directă la adresa puterii sale, a ordonat asasinarea liderului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu. Moartea lui Codreanu a transformat legionarii în martiri ai cauzei lor, iar imaginea Mișcării a căpătat o aură de victimă politică. În septembrie 1940, regele Carol al II-lea abdică și îl numește pe generalul Ion Antonescu Conducător al țării. Acesta încheie o alianță cu Horia Sima, liderul Mișcării Legionare, și se stabilesc împărțirea puterii, iar România devine un Stat Național-Legionar. În acest context favorabil, legionarii au început să se răzbune pe adversarii politici, aplicând represalii brutale. Aproape 70 de demnitari, politicieni și intelectuali au fost asasinați, printre victime numărându-se personalități emblematice ale culturii și politicii românești, precum Nicolae Iorga, Virgil Madgearu și Gheorghe Argeșanu. Aceste crime au fost justificate de legionari prin „curățarea” societății de elementele corupte, însă efectul lor a fost dublu: distrugerea imaginii Mișcării și intensificarea tensiunilor cu generalul Antonescu. Acesta percepea Mișcarea Legionară ca fiind dezorganizată și periculoasă, iar colaborarea cu legionarii a fost marcată de incertitudini și conflicte politice.

Conducătorul statului Ion Antonescu împreună cu vicepremierul și liderul Gărzii de Fier, Horia Sima, la o manifestație în memoria fondatorului Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, 6 octombrie 1940. Pe fundal, în spatele lor se vede un portret al lui Codreanu.

Sfârșitul Statului Național-Legionar

Divergențele dintre Horia Sima și Ion Antonescu au devenit tot mai evidente încă din octombrie 1940. Într-o scrisoare memorabilă, Antonescu i-a transmis lui Sima un avertisment clar: „Nu se poate ca doi dirijori să conducă în același timp aceeași orchestră.” Aceasta reflecta tensiunile tot mai mari dintre cei doi lideri, fiecare dorind să-și impună controlul asupra puterii. În ianuarie 1941, conflictele latente au culminat cu izbucnirea unei revolte deschise, cunoscută ulterior drept Rebeliunea Legionară. Armata română, fidelă lui Antonescu, a reacționat rapid și a înăbușit rebeliunea cu severitate. În urma înfrângerii, Mișcarea Legionară a fost desființată oficial, iar mulți dintre liderii săi au fost arestați sau au fugit în exil. Un detaliu semnificativ este faptul că, după preluarea puterii de către comuniști în România, mulți dintre foștii membri ai Mișcării Legionare au devenit piloni ai noii puteri. Retorica naționalistă legionară a fost reluată și adaptată de regimul lui Nicolae Ceaușescu, care, deși a modificat formulările, a păstrat esența acesteia.

O fotografie memorabilă de la comemorarea lui Corneliu Zelea Codreanu. În prim-plan, în uniforme legionare, prim-ministrul Ion Antonescu și vice-prim-ministrul Horia Sima. Pe planul al II-lea Wilhelm Fabricius (primul din dreapta), ambasadorul Germaniei în România și gauleiter-ul Ernst Wilhelm Bohle (al III-lea din dreapta).

Moștenirea Mișcării Legionare

Deși guvernarea legionară a fost de scurtă durată, impactul acesteia asupra istoriei României a fost profund și de lungă durată. Ideologia legionară, caracterizată prin naționalism extrem, antisemitism și un amestec mistico-politic, a condus la evenimente tragice, inclusiv pogromul de la Iași din 1941. Legionarii au fost implicați în acte de violență și represiune care au erodat încrederea publicului în promisiunile lor de „salvare națională”. După război, regimul comunist a folosit Mișcarea Legionară ca un exemplu negativ, discreditând-o pentru a-și întări propria autoritate. Totuși, mitul legionarilor ca martiri ai națiunii a supraviețuit în anumite cercuri, alimentând și astăzi discursuri extremiste. Realitatea istorică este implacabilă: Mișcarea Legionară a ajuns la putere promițând renașterea națională, dar a lăsat în urmă haos, violență și crime. De la statutul de martiri ai unei cauze naționale în septembrie 1940, legionarii au devenit, în ianuarie 1941, simboluri ale destabilizării și ai criminalității politice. Rebeliunea legionară a marcat sfârșitul experimentului scurt al statului național-legionar, demonstrând că extremismul și violența nu pot aduce nici stabilitate, nici progres unei națiuni.

Simpatizanți al legiunii, la o întâlnire de vară.

Corneliu Zelea Codreanu: Portret de... Candidat

Charismatic pentru unii, considerat criminal de alții, Corneliu Zelea Codreanu a fost fondatorul Mișcării Legionare și promotorul unui naționalism mistic, profund marcat de antisemitismul virulent și anticomunismul extrem. Născut la 13 septembrie 1899, la Huși, într-o familie profund legată de valorile creștinismului ortodox, Codreanu a fost puternic influențat de religia sa. De asemenea, încă din tinerețe, a manifestat o pasiune neclintită pentru naționalismul românesc. La doar 16 ani, a solicitat să se înroleze voluntar pe frontul Primului Război Mondial, dar a fost respins din cauza vârstei fragede. În locul unei cariere militare, a ales să urmeze studiile la Facultatea de Drept din Iași, unde a câștigat notorietate mai ales datorită activismului său decât pentru rezultatele academice. În această perioadă, Codreanu a devenit liderul studenților naționaliști, promovând un discurs extrem de violent împotriva evreilor și comunismului, iar această atitudine i-a adus exmatricularea din facultate.

Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, în costum popular și pe un cal alb.

Restabilirea „Purității Naționale”

Cu toate acestea, nu s-a abătut de la drumul său ideologic și a continuat să-și dezvolte convingerile naționaliste. După exmatriculare, Codreanu a plecat în Germania, unde a intrat în contact cu ideologiile fasciste și național-socialiste emergente. Acestea l-au influențat profund, întărind convingerea că România avea nevoie de o mișcare similară pentru a restabili „puritatea națională”. Revenit în România, Codreanu a aplicat acest model în constituirea Mișcării Legionare, însă a adăugat o dimensiune mistică și religioasă. Astfel, Mișcarea a devenit un fenomen ideologic unic, în care naționalismul extrem și violența politică se îmbinau cu un cult religios, transformându-l pe Codreanu într-o figură simbolică pentru mulți, dar extrem de controversată în ochii adversarilor săi.

Călin Georgescu, candidat la Președintia Romaniei în 2024, în costum popular și pe un cal alb, în clipurile sale de campanie de pe Tik-Tok.

Ascensiunea Politică: De la Crimă la Erou

La 25 octombrie 1924, Corneliu Zelea Codreanu a comis primul său act de violență politică, împușcându-l pe Constantin Manciu, prefectul poliției din Iași. Codreanu a justificat acest asasinat prin represaliile violente ale autorităților împotriva activităților studenților naționaliști, prezentându-l drept un act de legitimă apărare. Într-o Românie interbelică marcată de tensiuni politice și sentimente antisemite, procesul care a urmat a atras o atenție considerabilă din partea presei. Achitarea sa din primăvara anului 1925 l-a transformat într-un simbol al luptei pentru dreptate și independență națională, conferindu-i o statură politică națională. Această victorie juridică a fost un punct de cotitură, iar Codreanu a folosit-o pentru a înființa, în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail, consolidându-și astfel influența în politica românească. În continuare, a cultivat o imagine de lider providențial, prezentându-se ca un salvator al națiunii, un apărător al valorilor tradiționale și ai ortodoxiei. De multe ori, Codreanu apărea în public îmbrăcat în ie albă și călărind un cal alb, un simbol al purității și al misiunii divine pe care o considera ca fiind destinul său.

Codreanu sosea călare pe cal la diverse întruniri populare.

Apogeul și Declinul lui Codreanu

Popularitatea lui Corneliu Zelea Codreanu a atins apogeul în urma succesului Mișcării Legionare la alegerile din 1937, când aceasta a obținut 15,6% din voturi, devenind al treilea cel mai puternic partid din România. Această ascensiune rapidă i-a alarmat pe liderii politici și pe regele Carol al II-lea, care se temea de radicalizarea țării și de amenințarea legionarilor la adresa puterii sale. În aprilie 1938, Codreanu a fost arestat sub acuzația de trădare și conspirație împotriva statului, iar în noiembrie aceluiași an, el și alți 13 legionari au fost uciși de jandarmi în timpul unui transfer deținuți. Oficial, moartea sa a fost prezentată ca o tentativă de evadare, însă adevărul ascuns era că a fost un act premeditat al autorităților, menit să elimine definitiv liderul Mișcării Legionare. Codreanu a fost un personaj controversat, ale cărui acțiuni și idei au lăsat o amprentă adâncă în istoria României. Deși figura sa este idealizată în anumite cercuri naționaliste și extremiste, el rămâne un simbol al intoleranței și al fanatismului. Privit ca un erou de susținătorii extremismului de dreapta, Codreanu a fost, în realitate, arhetipul liderului autoritar și violent, a cărui ideologie și comportament au subminat grav stabilitatea politică și imaginea României interbelice pe plan internațional. Lansat în politică printr-o crimă, Codreanu a ajuns, într-un final ironic, să devină el însuși victima aceleași violențe pe care o promova. Moartea sa a confirmat, într-un mod tragic, avertismentul pe care îl rostea adesea: „Cine ridică sabia, de sabie va pieri”. Ironia istorică este evidentă în faptul că, deși își dorea cu ardoare să răstoarne ordinea politică, în cele din urmă, și-a găsit sfârșitul într-un act de violență similară celor pe care le propovăduia. Moartea sa nu doar că a însemnat sfârșitul unei perioade de ascensiune a Mișcării Legionare, dar a subliniat și limitările periculoase ale extremismului, care nu poate construi decât haos și distrugere.