Rusia a fost o nenorocire pentru România și poporul român încă din momentul în care și-a extins dominația până la frontierele teritoriilor locuite de români. Relațiile dintre cele două popoare au evoluat constant către tot mai rău. Apogeul este atins cu răul suprem: instaurarea dictaturii comuniste. Am fi putut spera că înlăturarea lui Ceaușescu și a regimului comunist avea să pună capăt acestei relații toxice. Din păcate, realitatea a fost alta: Rusia nu a renunțat niciodată la ambiția de a-și păstra influența asupra României, continuând să caute modalități de control chiar și după Revoluție. Un exemplu recent este amestecul în alegerile din 2024, când aproape a reușit să impună alegerea candidatului său ca președinte al României. Citiți mai jos pentru a înțelege cum și cât de mult rău a făcut Rusia României de-a lungul istoriei. Notă: acest articol este împărţit în trei părţi, fiecare parte putând fi citită separat.
PARTEA I CONTEMPORANĂ - DE LA 23 AUGUST 1944 ȘI PÂNĂ ÎN PREZENT
Uniunea Sovietică Egal Rusia
Să fie clar: Uniunea Sovietică nu reprezintă altceva decât o continuare a Imperiului Rus sub un alt nume. Oficial, a luat ființă la 30 decembrie 1922, fiind prezentată drept o ‘uniune’ între Rusia și diverse alte state și națiuni. În realitate, această ‘uniune’ era o simplă fațadă care ascundea o dominație brutală și nemiloasă exercitată de Rusia asupra celorlalți membrii. Aceeași tendință se regăsește și în alte structuri utilizate de-a lungul timpului, precum Komintern, Kominform sau Pactul de la Varșovia. Fiecare dintre ele era, în realitate, un instrument prin care Rusia își impunea controlul hegemonic sub aparența unei cooperări internaționale. Prin urmare, vom utiliza termenul ‘rus’ în loc de ‘sovietic’, pentru a reflecta mai fidel realitatea istorică a acestei dominații.
Pactul Ribbentrop-Molotov
Semnat pe 23 August 1939 la Moscova, în prezența lui Stalin, acest pact a fost prezentat public ca un acord de neagresiune între Germania și Rusia. În realitate, însă, el reprezenta o înțelegere colonial-imperialistă clasică, prin care cele două puteri își împărțeau Europa. Acest fapt rămâne incontestabil, indiferent de justificările celor implicați sau de interpretările unor istorici. Rusia a fost principalul beneficiar al acestui pact. Pe lângă o parte semnificativă din Polonia, ea a obținut Basarabia și Bucovina de Nord, teritorii pe care le revendica încă din 1918, când le pierduse. Este posibil ca această expansiune să fi contribuit la decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică în 1941, percepând acțiunile lui Stalin ca fiind înșelătoare, o 'țeapă' rusească tipică. Pentru a asigura sprijinul României în campania împotriva Uniunii Sovietice, Hitler i-a promis retrocedarea teritoriilor pierdute.
Consecință: Ion Antonescu, liderul României, a acceptat, fapt care a condus la celebrul ordin: "Soldați, vă ordon: treceți Prutul!", o chemare la eliberarea Basarabiei cu sprijinul singurei mari puteri occidentale a momentului respectiv.
23 August 1944 – Întoarcerea Armelor
Lovitura de stat din 23 august 1944, condusă de Regele Mihai și sprijinită de partidele politice, a reprezentat un moment decisiv în Al Doilea Război Mondial. Această acțiune a scurtat conflictul cu câteva luni, salvând viețile a sute de mii de oameni și grăbind eliberarea României de sub ocupația germană. Totuși, ea a facilitat și înaintarea Armatei Roșii pe teritoriul României, înlocuind dominația germană cu cea sovietică. Până la semnarea armistițiului cu Aliații, sovieticii au tratat soldații români drept inamici, capturându-i pe toţi cei care nu se băteau contra nemţilor. Aproximativ 160.000 de militari români au fost luați prizonieri și trimiși în marșuri forțate spre lagărele sovietice, unde o treime dintre ei și-au pierdut viața. Actul de la 23 august a fost conceput ca un gest de sacrificiu național pentru a salva România de la dispariție. Din păcate, consecințele imediate au fost: pierderi grele în rândul soldaților români în luptele împotriva Germaniei naziste și începutul timpurilor de suferință sub ocupația sovietică.
Armistițiul și Tratatul de Pace
Armistițiul între România și Aliați a fost semnat pe 12 septembrie 1944 la Moscova. Deși prevedea plasarea țării sub administrarea unei comisii aliate formate din reprezentanți ai Rusia, SUA și Marii Britanii, controlul efectiv a fost exercitat exclusiv de ruşi. Situația era marcată de un paradox evident: pe front, trupele române erau considerate ‘aliate’ și luptau împotriva Germaniei. În țară, însă, ruşii s-au comportat ca într-un teritoriu inamic cucerit, impunând propriile condiții și instalând un guvern obedient, condus de Petru Groza la 6 martie 1945. Tratatul de pace, semnat în 1947 la Paris, a fost extrem de nefavorabil României. Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de Rusia, iar aceasta a primit dreptul de a menține trupe pe teritoriul românesc, consolidându-și astfel dominația politică și militară în regiune.
Formalizarea Ocupației Basarabiei și Bucovinei de Nord
În 1947, la Paris, a fost semnat Tratatul de Pace între Aliați, cei care au triumfat în război, și țările care au fost alături de Germania la un moment sau altul al conflictului. Ceilalți Aliați s-au arătat dispuși să acorde României statutul de ‘aliat’ datorită contribuției sale începând cu 23 august 1944. Însă, Rusia s-a opus cu furie și a impus, cu brutalitate, ca România să facă parte din tabăra ‘învinşilor”. Delegaţia română a fost de acord cu această poziţie; absolut logic: nu era ‘română’ decâtt cu numele.
Explicația: Rusia avea un interes strategic esențial în a obţine acest tratatement pentru România: justificarea ocupaţiei Basarabiei și Bucovinei de Nord. Dacă România ar fi fost recunoscută ca ‘aliat’, Rusia ar fi fost obligată să returneze aceste teritorii, pe care le anexase în urma unui pactului cu Germania lui Hitler.
Ocupația Rusă
Trupele ruseşti au rămas pe teritoriul României până în 1958, marcând o perioadă de profundă influență politică și militară. După semnarea armistițiului din 1944, acestea au ocupat întregul teritoriu al țării, instaurând o prezență copleșitoare care a determinat direcția evoluției postbelice a României. Această prezență militară a fost esențială pentru instaurarea comunismului, care nu ar fi fost posibil fără sprijinul direct și controlul asigurat de Armata Roșie, armata rusă. Structura politică și socială a României în perioada postbelică a fost modelată, aşa cum au vrut-o ruşii.
Restructurarea și Rusificarea Armatei Române
Ocupația rusească a României a transformat Armata Română într-o umbră a ceea ce fusese. Procesul a început cu înființarea diviziilor ‘Tudor Vladimirescu’ și ‘Horia, Cloșca și Crișan’, care imitau fidel modelul Armatei Roșii. Acestea au devenit nucleul unei armate supuse, o pepinieră de cadre loiale Moscovei. În paralel, ofițeri ruşi au fost infiltrați în structurile militare românești, supraveghind reorganizarea și impunând doctrina militară rusească. Militarii rămași din vechea armată, apți de luptă și suspectați de patriotism, au fost eliminați – unii alungați din armată, alții închiși, în timp ce primele serii de ofițeri și subofițeri români erau formate în școlile militare ruseşti. Astfel, Armata Română a fost dezbrăcată de identitatea sa națională şi a fost total deprofesionalizată. Aşa încât să fie incapabilă să mai apere ţara şi pe români dacă şi când ruşi ar fi vrut să invadeze România din nou. Să fie clar: aşa se explică ceea ce s-a întâmplat la Revoluţie. Cauzele comportamentului Armatei, ofiţeri şi soldaţi, înainte şi după 22 Decembrie 1989 se trag de aici.
Înființarea Securității Statului
Modelul comunist rus nu putea supraviețui decât prin teroare. Oamenii trebuiau subjugati, până la temeri primitive, pentru a nu îndrăzni să se asocieze, să protesteze sau să-și exprime vreodată opoziția față de regimul monstruos. După ce a preluat puterea, Lenin a creat CEKA, care s-a transformat în NKVD, apoi KGB și astăzi FSB. Același mecanism de teroare s-a replicat în România, odată cu ocupația rusă. Primul pas: infiltrarea brutală a agenților Rusiei în Ministerul de Interne și în serviciile de informații. La 30 august 1948, a fost creată oficial Direcția Generală pentru Securitatea Poporului, cunoscută sub denumirea sinistră de Securitatea Statului sau, pe scurt, Securitatea. Născută din NKVD, aceasta a primit, la început, misiunea de a eroda și distruge serviciile de informații existente, înlocuindu-le cu structuri loiale Moscovei. Odată îndeplinită această misiune, rolul său exclusiv a devenit apărarea ‘cuceririlor democrației populare’ și a ‘siguranței’ Republicii Populare Române, în fața ‘dușmanilor interni și externi.’ Însă, prioritatea absolută era, de fapt, eliminarea opozanților ‘interni’. Prima echipă de conducere a Securității a fost formată din colonelul NKVD Alexandru Nicolschi și generalul NKVD Panteleimon Bondarenko.
Spolierea României
România a fost obligată la plata unei despăgubiri de război de 300 milioane de dolari către Rusia, iar achitarea acesteia s-a făcut conform tuturor cerințelor impuse de ruşi. Ceea nu a împiedicat Rusia să jefuiască România, preluând în plus bunuri în valoare de aproximativ 2 miliarde de dolari fără a oferi vreo compensație. Fabrici întregi au fost demontate și transportate în Rusia; între ele, celebra Fabrica de Avioane din Brașov, care producea avionul de vânătoare-bombardament IAR, superior tuturor modelelor rusești de la acel moment. În plus, până în 1952, 85% din exporturile României erau destinate Rusiei, iar prețurile plătite erau derizorii, o altă formă de exploatare cruntă a economiei naționale.
SovRomurile
SovRomurile au fost societăți mixte înființate în 1945 sub pretextul transferului de tehnologie și know-how rusesc, pentru a ajuta România, considerată atunci mai puțin avansată. În realitate, însă, transferul a fost un proces unidirecțional: românii ofereau resurse, iar rușii se îmbogățeau. Aceste entități au fost instrumente perfide de exploatare masivă a resurselor României, prin care Rusia a achiziționat bunuri și resurse naturale la prețuri derizorii, aproape pe gratis, în timp ce economia locală suferea de penurie și inflație galopantă. În septembrie 1956, partea sovietică a SovRomurilor a fost cedată oficial României, încheind astfel o perioadă de exploatare economică intensă si fără scrupule. Ca să înțelegeți mai bine, imaginați-vă firmele–căpușă apărute după Revoluție, apoi multiplicați furtul realizat prin intermediul lor de 15-20 de ori și veți ajunge aproape de dimensiunea efectului SovRom. Acesta a fost un sistem de exploatare sistematică: resursele naționale au fost jefuite la o scară colosală, iar România a fost lăsată să se zbată în sărăcie și subdezvoltare.
Canalul Dunăre - Marea Neagră
Rusia obținuse Basarabia, dar vroia mai mult: Delta Dunării, o regiune de o frumusețe sălbatică, plină de bogății naturale, mai ales sturionii, care dădeau icrele negre (caviarul). Pentru a pune mâna pe această comoară, Stalin îl convoacă pe Gheorghe Dej, conducătorul României de atunci, și îi ordonă să construiască un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, traversând Dobrogea. Canalul urma să devină noua frontieră între România și Rusia. Iar pentru realizarea acestui proiect, Stalin a cerut să fie folosiți ‘inamicii poporului’. Adică toţi care manifestau cea mai mică fărâmă de patriotism, de iubire de țară. Într-un act de supunere completă față de interesele rusești, Dej s-a executat: lucrările au început, iar zeci de mii de români au murit în condiții inumane, plătind cu viața pentru un proiect care servea doar interesele Moscovei. Ironia sorţii: Stalin moare înainte ca acest canal să fie finalizat. Succesorul său, prea concentrat pe a-și întări puterea și a se distanța de moștenirea stalinistă, nu se mai interesează de proiect. Lucrările se opresc.
Colectivizarea Agriculturii
La 5 martie 1949, Rusia a impus ‘transformarea socialistă a agriculturii’ în toate țările pe care le-a ocupat după război. Concret, toate proprietățile individuale ale țăranilor și asociațiile de fermieri au fost confiscate și reorganizate în ferme colective, devenind proprietate a statului, după modelul kolhozurilor rusești. Politica de colectivizare a fost implementată cu o viteză teribilă, țăranilor fiindu-le impusă înrolarea forțată în fermele colective, sub supravegherea strictă a Securității. Conform reglementărilor rusești, autoritățile le-au confiscat tot ce aveau – terenuri, animale, utilaje, semințe – fără a oferi nici o compensație. Cei care își vânduseră anterior proprietățile au fost obligați să plătească valoarea acestora. Reacțiile țăranilor au fost de revoltă în majoritatea județelor țării. Reprimarea a fost extrem de dură, mult mai severă decât orice represalii din trecut, inclusiv cele pentru răscoala din 1907. Țăranii au fost transformați în simpli angajați ai statului, iar fermele erau conduse de activiști ai Partidului Comunist. Rezultatul: randamentul agriculturii românești a scăzut drastic, ducând la o criză alimentară continuă. Să fie clar, o varietate de alimente, așa cum o cunoaștem astăzi, nu a existat niciodată, nici măcar în anii cu cele mai bune recolte. Lipsurile s-au agravat treptat, atingând apogeul în ultimii ani de regim al lui Ceaușescu.
Revoluția Ungară
În 1956, ungurii s-au ridicat împotriva regimului comunist impus de sovietici. Un guvern național, format din comuniști ‘pocăiți’, a preluat puterea, promițând schimbări radicale. În primă instanță, rușii au dat asigurări că nu vor interveni. Însă, așa cum le este caracteristic, rușii și-au încălcat rapid promisiunea. După câteva săptămâni, au lansat un atac dur, zdrobind Revoluția Maghiară. România a fost indirect implicată, deoarece membrii guvernului național, printre care și Imre Nagy, prim-ministrul, au fost capturați și închiși în România, la Snagov. La cererea Moscovei, aceștia au fost supuși unor tratamente degradante, un gest care a alimentat și mai mult resentimentele ungurilor față de români.
Falsa Independență a lui Ceaușescu
Ajuns la putere în 1965, Ceaușescu a continuat și chiar a accentuat politica ‘națională’ pe care predecesorul său, Dej, o inițiase în ultimii săi ani de conducere. Cea mai pregnantă manifestare a acestei așa-zise ‘independențe’ față de Rusia a fost poziția adoptată în 1968, când a aflat despre intervenția rusă în Cehoslovacia. Mai mult, Ceaușescu a criticat vehement acțiunea sovietică într-un discurs public, fiind ovaționat de mulțimea adunată la Bucureşti. În realitate, însă, distanțarea față de Rusia a fost doar o mascaradă, iar relațiile cu Moscova au rămas neschimbate. Mai mult, Ceaușescu a exploatat această ‘independență’ pentru a obține diverse avantaje pentru ruşi. Astfel, ruşii au dobândit anumite bunuri, servicii sau relaţii pe care, altfel, le-ar fi fost greu să le obțină sau ar fi costat enorm. Din păcate, această ‘independență’ a devenit din ce în ce mai reală tocmai atunci când ar fi trebuit să urmeze exemplul Rusiei. Adică, în momentul în care Mihail Gorbaciov își lansa programul de reforme, incluzând aici “glasnost” si “perestroica”. Consecința: în timp ce în Uniunea Sovietică privațiunile și teroarea comunistă s-au atenuat, în România ele s-au înăsprit. Iar acest climat tot mai asfixiant a culminat cu Revoluția din 1989.
Revoluția Română din Decembrie 1989
Ce a început la Timișoara (al doilea oraș ca mărime al țării) pe 16 decembrie, a fost un moment de cotitură, un act de curaj popular care a semănat cu Revoluția Franceză din 1789. Pe 17 și 18 decembrie, forțele regimului Ceaușescu au deschis focul asupra demonstranților, ucigând mulți, dar poporul nu a cedat. Fiecare zi aducea mai mulți oameni în stradă, mai hotărâți ca niciodată. Revolta s-a extins rapid în alte orașe, iar pe 21 decembrie, tinerii din București, capitala țării, s-au ridicat. Atacați și masacrați de forțele regimului, aceștia au revenit a doua zi, însoțiți de muncitori. Dictatorul Ceaușescu a fost nevoit să fugă. Să fie foarte clar: în seara de 22 decembrie, când Ceaușescu a fost capturat, Revoluția s-a încheiat. Ce a urmat a fost o serie de manevre politice care le-au permis lui Ion Iliescu și susținătorilor săi, legați de interesele rusești, să preia puterea. Concluzia este ca Revoluția a fost deturnată în beneficiul Rusiei. Vom reveni cu un articol în care vom detalia cum a fost posibil acest lucru. Din fericire, la sfârșitul anului 1991, Rusia a ajuns sub conducerea lui Boris Elțîn, un lider extrem de incompetent, care nu a reușit să valorifice fructele muncii marionetelor sale.
PARTEA A II A - POVESTIRI DIN TIMPUL OCUPAȚIEI RUSEȘTI 1944 - 1958
‘Dragostea’ pentru Rusia
Fotografiile de epocă surprind mulțimi de oameni ieșiți pe bulevardele prăfuite ale orașelor, aparent încântați să-i întâmpine pe “eliberatorii” ruşi. În spatele acestor imagini regizate, bunicul meu îmi povestea cu o tristețe resemnată cum oamenii aplaudau cu mâinile și plângeau cu sufletul. Lacrimile care le brăzdau obrajii nu erau de bucurie, ci de teamă pentru ceea ce urma. Știau că sosirea rușilor era începutul unei perioade grele, un nor întunecat care avea să umbrească viitorul țării. Ocupația sovietică a României a început în 1944, în timpul ofensivei de pe Frontul de Răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial, și s-a prelungit până în 1958. Partea de nord-est a Moldovei a fost ocupată între mai și august 1944, când România încă era aliată cu Germania nazistă. După lovitura de palat din 23 august 1944 și semnarea armistițiului cu Aliații, şi restul țării a intrat fost sub ocupație sovietică, care a avut un impact profund asupra structurii morale și sociale a națiunii.
Bucureşti: "Davai Ceas, Davai Palton, Davai Casă și Moșie, Harașo, Tovărășie!"
"Davai ceas, davai palton, davai casă și moșie, Harașo, tovărășie!" este o replică celebră a actorului Constantin Tănase, care, la un an după sosirea trupelor sovietice în România, ridiculiza obiceiul soldaților sovietici de a confisca obiectele personale ale românilor. Traducerea in limba romana insemna, pur si simplu, "Dă ceasul, dă paltonul". Tănase, cunoscut pentru umorul său satiric, folosea expresia în limba rusă pentru a sublinia umilința trăită de cetățeni sub ocupația sovietică. După o reprezentație din august 1945, Tănase a fost găsit mort, la două zile după ce jucase în ultima sa piesă. Circumstanțele morții sale sunt misterioase, iar unii istorici sugerează că ar fi fost victima unei conspirații a autorităților ruseşti sau române, deranjate de criticile sale deschise la adresa regimului. Tragedia sa rămâne un simbol al riscurilor de a vorbi liber în acea perioadă.
Untul German și Untura Bolșevică
Însă istoria oficială se regăsește rareori în manuale. În casa bunicii mele, lecția istorică s-a scris altfel. Curios, într-un moment de copilărească naivitate, am întrebat-o care a fost diferența dintre ocuparea nazistă și cea bolșevică. A râs amar și mi-a oferit un răspuns simplu, dar plin de tâlc: “Untul german era minunat și se găsea. Untul bolșevic era untură, și o vedeai doar de sărbători.” În acea propoziție stătea ascunsă povestea unui întreg popor. Untul german, rafinat și prezent, simboliza ordinea rece și calculată a unui inamic care își exercita dominația cu eficiență, dar lăsa în urmă o spoială de abundență. Pe de altă parte, untura sovietică, banală și rară, reflecta sărăcia cruntă, dezordinea și privațiunile unui regim ce strângea totul în mâinile sale, lăsând poporului doar firimituri. Această comparație aparent simplă are greutatea unei metafore istorice: untul german a fost o dominație de fațadă, în timp ce untura bolșevică a fost semnul unei realități crude, care a pătruns în însăși fibra cotidianului. Între aceste contraste culinare, românii au fost prinși ca între lamele unei foarfeci istorice, iar moralul lor a devenit fragil și firav. În final, ocupația sovietică nu a fost doar o succesiune de evenimente politice și militare, ci și o etapă de umilință și privațiuni ce nu va putea fi iertată si uitată niciodată.
"Binefacerile" Ocupatiei: Violență, Jafuri și Violuri ale Soldaților Sovietici
Printre martorii evenimentelor din 1944 s-a aflat și faimosul scriitor Mihail Sebastian, care a surprins atmosfera sumbră a Bucureștiului sub ocupația sovietică în jurnalul său. El descrie haosul și frica care domneau în capitala României, subliniind scenele de violență și jafuri comise de soldații sovietici. El notează: "Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile... Soldații opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul și au furat ceasuri. (Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult)".
Cum s-a Impus Regimul Sovietic în România
De asemenea, Sebastian înregistrează și alte scene de brutalitate, inclusiv violuri comise de soldații sovietici, despre care îi povestește Dina Cocea. Jurnalul său transmite o atmosferă de sălbăticie și panică, în care românii trăiau sub amenințarea constantă a ocupanților. Sebastian nu doar că povestește despre evenimentele din jurul său, dar și reflectă asupra stării morale a societății românești în acele zile. El constată că România era într-o stare de „neîncredere” profundă, în care relațiile interumane erau marcate de frică, iar visul unei „libertăți” durabile părea tot mai îndepărtat. Deși unele dintre aceste imagini și relatări sunt foarte directe și brutale, ele sunt mărturii valoroase despre cum regimul sovietic s-a impus în România și cum oamenii au fost supuși unor condiții de viață extrem de dificile în acea perioadă. Jurnalul lui Mihail Sebastian rămâne una dintre cele mai importante surse de documentare despre acele vremuri, atât prin descrierea evenimentelor cât și prin reflecțiile sale asupra societății și asupra destinului său personal. Bineînțeles că Sebastian a murit suspect, într-un accident de tramvai, la doar câteva săptămâni după începerea ocupației sovietice.
PARTEA A III A ISTORICĂ - DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ LA 23 AUGUST 1944
Țara Românească și Moldova
La începutul secolului al XIV-lea, la nord de Dunăre iau naștere două state românești, Țara Românească și Moldova. Acestea sunt conduse de un ‘Voievod’ sau ‘Domn’, lideri aleși de boierii care dețineau un rol esențial în viața politică și militară. Organizarea lor politică și administrativă reflecta tradițiile locale, iar autonomia era un element central al existenței acestor state. Spre sfârșitul secolului, Imperiul Otoman, în plină expansiune, îşi întinde dominația până la Dunăre și își propune să cucerească Țara Românească și Moldova. De-a lungul secolelor, multe bătălii sângeroase au fost purtate pentru a apăra independența acestor state. Voievozi precum Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul s-au remarcat în lupta împotriva turcilor, deseori cu sprijinul altor puteri europene, precum Regatul Ungariei sau Polonia.
Bătălia de la Stănilești
La începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Rus a început să-și extindă influența asupra regiunilor din vecinătatea Moldovei. În acest context, domnitorul Dimitrie Cantemir, o figură erudită și ambițioasă, a văzut în alianța cu Rusia o oportunitate de a elibera Moldova de sub dominația turcă. Atracția unei asemenea colaborări era amplificată de faptul că ambele popoare împărtășeau aceeași religie: creștinismul ortodox. În 1711, alianța moldo-rusă, condusă de Cantemir și țarul Petru cel Mare a fot înfrântă în bătălia de la Stănilești pe Prut. În urma acestei înfrângeri, Dimitrie Cantemir a fost nevoit să fugă în Rusia împreună cu familia sa și un număr restrâns de susținători. Pierderile suferite i-au determinat pe turci să nu mai aibă încredere în domnitorii autohtoni. În loc să permită alegerea acestora de către boierii, au decis să numească direct conducătorii Moldovei, şi mai târziu ai Ţării Româneşti, din rândurile grecilor din Fanar, un cartier din Constantinopol.
Războiul Ruso-Austriaco–Turc din 1788–1792
Acest conflict a opus Imperiul Rus și Austria, Imperiului Otoman. Sub influența lui Grigori Potemkin, favoritul său, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a conceput un plan ambițios de expansiune teritorială: să înlăture Imperiul Otoman din Europa de Est, să refacă Bizanţul ca o provincie rusă condusă de nepotul său Constantin. Ţara Românească și Moldova urmau să fie comasate într-un ‘Regat al Daciei’ dat lui Potemkin. În prima parte a războiului, alianța ruso-austriacă a obținut mai multe victorii, a cucerit teritorii importante și a permis Rusiei să ocupe cele două state Românești. Revoluția Franceză de la 1789 a schimbat dramatic echilibrul de forțe din Europa, Austria fiind nevoită să se retragă din conflictul cu Imperiul Otoman. Rusia a rămas să continue războiul singură. Când Marea Britanie și Prusia au intervenit de partea Imperiului Otoman, ruşii au trebuit să pună capăt războiului. Prin Tratatul de la Iași, semnat la 9 ianuarie 1792, ruşii anexează Crimea, dar trebuie să se retragă din Țara Românească și Moldova. Astfel, visul împărătesei Ecaterina a II a de a crea un Regat Rus al Daciei nu s-a împlinit, de această dată. Să fie clar: de atunci, ruşii au început să vrea să ocupe teritoriile româneşti.
Furtul Basarabiei (1806–1812)
În 1806, Imperiul Rus a atacat din nou Imperiul Otoman; de această dată, pretextul a fost sprijinul acordat de Rusia revoltei sârbilor ortodocși împotriva ocupației otomane. În timpul războiului, trupele rusești au ocupat Țara Românească și Moldova, folosindu-le ca baze pentru a susține forțele sârbești și pentru a extinde influența rusă în Balcani. În 1807, la Tilsit, a fost semnat un tratat între Napoleon Bonaparte și țarul Alexandru I al Rusiei. Una dintre clauzele acordului prevedea încetarea ocupației statelor Româneşti. Ceea ce ruşii nu au făcut, potrivit obiceiului lor de a nu-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele pe care le semnează. Ocupaţia a durat de fapt până în 1812, când campania lui Napoleon împotriva Rusiei i-a forţat să se retragă. Înainte de plecare, rușii s-au grăbit să încheie un tratat de pace cu Imperiul Otoman. Corupând negociatorii turci, ruşii obţin Basarabia prin tratatul respectiv. Urmarea: Basarabia, teritoriu locuit dintotdeauna de români şi de strămoşii lor, intră sub ocupația rusă pentru mai mult de 100 de ani.
Ocupaţia 1828 -1834
În 1828, Imperiul Rus a declarat din nou război Imperiului Otoman, sub pretextul de a ajuta Grecia în lupta sa pentru independență. În realitate, ajutorul decisiv a venit din partea Angliei și Franței. În schimb, Rusia a profitat de slăbiciunea Imperiului Otoman, obligat să lupte pe două fronturi, pentru a ocupa noi teritorii. Prin Tratatul de Pace de la Adrianopole din 1829, Rusia a obținut Georgia, o parte din Armenia și Delta Dunării. Moldova și Țara Românească au rămas sub ocupație rusă până în 1834 sub pretextul garantării plăţii unei enorme despăgubiri de război. În 1830, scriitorul francez Marc Girardin a descris cu amănunte cutremurătoare, modul în care trupele rusești jefuiau și intimidau populația locală, cum luau animalele țăranilor şi umileau boierii.
Regulamentul Organic (1830)
Înainte de a se retrage, rușii au impus Regulamentul Organic, o legislație care avea scopul de a uşura transformarea Moldova și Țara Românească în provincii ale Imperiului Rus. Regulamentul prevedea o serie de reforme administrative și politice care diminuau considerabil autonomia celor două state și le subordonau direct intereselor rusești. Acest act legislativ a fost profund respins de întreaga societate românească. În timpul Revoluției de la 1848, textul Regulamentului Organic a fost simbolic ars în fața mulțimii entuziaste, ca o manifestare a respingerii dominației şi legilor rusești. Să fie clar: Regulamentul Organic a rămas o pată întunecată în istoria celor două state româneti. Reacția poporului român a fost un semn clar al dorinței lor de autonomie și independență, un ideal care avea să se materializeze treptat în deceniile următoare.
Ocupația 1848–1851
În perioada următoare, Rusia a continuat să folosească orice pretext pentru a interveni și a ocupa cele două state româneşti. Unul dintre aceste pretexte a fost Revoluția din 1848. În Moldova, revoluția nici măcar nu a apucat să înceapă, liderii revoluționari fiind arestați înainte de a putea organiza acțiuni concrete. În Țara Românească, la început, revoluția a avut succes: domnitorul Gheorghe Bibescu a fost înlăturat, iar un guvern revoluționar a preluat puterea. La cererea ruşilor, turcii intervin şi înăbuşă Revoluţia. Ceea ce nu i-a împiedicat pe ruși să ocupe cele două țări sub falsul pretext al restabilirii ordinii prerevoluționare. O ordine care nu a fost niciodată pusă în pericol în Moldova, în timp ce fusese deja restabilită de otomani în Țara Romȃnească. Ocupația rusă a durat până în 1851.
Ocupaţia 1853 – 1854
În 1853, rușii reiau războiul contra Turcilor și ocupă din nou cele două state româneşti. Acest fapt, plus decizia de a nu permite continuarea războiului contra unui Imperiu Otoman deja foarte slăbit, au determinat Franța și Anglia să atace Rusia. La cererea Franței, în 1854, Austria a intervenit și i-a alungat pe ruși din Moldova și Țara Românească. Înfrântă în Crimeea, Rusia s-a angajat să se abțină de la orice altă implicare în aceste două state.
De ştiut: Rusia a semnat acest acord, dar nu l-a respectat. Rușii au continuat să urmărească interesele lor în regiunile românești, intervenind când au considerat că circumstanțele le permit. Şi fiecare ocupație rusă a lăsat o amprentă semnificativă negativă asupra dezvoltării politice și sociale a românilor.
Tentativa de Ocupație din 1859
Între 1857 și 1859, au avut loc alegeri pentru desemnarea domnitorilor Țării Românești și Moldovei. Patrioții români uniți în cadrul ‘Partidei Naționale’ fac să eşueze aranjamentele imaginate de ruşi şi susţinute de turci. Apoi, ei reuşesc să impună desemnarea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn în ambele ţări, realizȃnd o unire de facto a acestora. Rusia a protestat vehement şi a început deja să maseze trupe la graniţă cu scopul de a invada şi ocupa țara, sub pretextul anulării alegerile. Ruşii au depus și eforturi diplomatice considerabile pentru a convinge Imperiul Otoman și Austria să i se alăture. Intervenția rapidă şi decisivă a Franței i-a împiedicat pe rușii să îşi pună în aplicare intențiile lor expansioniste.
Tentativa de ocupație din 1866
Totuși, Rusia nu a renunțat la ambițiile sale și, în 1866, a încercat din nou să intervină. Pretext: Cuza a fost înlăturat de la putere și înlocuit cu un prinț străin, Carol de Hohenzollern. Planurile Rusiei au fost din nou contracarate de Franţa, căreia i se alătură acum Prusia. Prinţul respectiv aparţinea Casei de Hohenzollern, înrudită cu Casa Regală a Prusiei. În plus, el era militar de carieră în armata Prusiei şi îşi câştigase pe merit gradul de ofiţer; la Plevna, el va face dovada calităţilor sale militare.
Plevna (1877)
În 1877, Rusia declanşează un nou război contra Imperiului Otoman, acuzându-l de înăbuşirea sângeroasă a revoltei bulgarilor din 1876. Pe frontul din Caucaz, ofensiva ruşilor este oprită rapid. În consecinţă, ruşii decid să deschidă un alt front în Balcani. Carol permite armatei ruse să traverseze teritoriul ţării ca să poată ajunge în Bulgaria. Ofensiva rusă se blochează însă, în faţa Plevnei, o fortăreață strategică aflată în calea avansului rus. De două ori ruşii încearcă să ia cu asalt cetatea şi de fiecare dată sunt respinşi, suferind pierderi enorme în oameni şi materiale. Turcii pregătesc un contraatac care să îi respingă pe ruşi peste Dunare. Disperat, comandantul rus, care este şi fiul ţarului, imploră sprijinul lui Carol si al României. Carol acceptă după ce a primit promisiunea recunoaşterii independenţei ţării. Rezultat: pe baza strategiei imaginate de fostul ofiţer Prusac devenit domn al României, Plevna cade dupa un asediu de cinci luni. Imperiul Otoman este obligat să ceară pacea, acceptând condiţiile ruşilor. Fapt interesant: în 1881, Carol I se încoronează Rege al României. Coroana regală nu este din aur, așa cum se obișnuia, ci din oțelul tunurilor turcești capturate în bătălia de la Plevna.
Trădarea
Rușii nu respectă acordul făcut cu România şi ocupă cele trei județe din Sudul Basarabiei, care încă nu se aflau sub controlul lor. În compensaţie, României i se dă Dobrogea, stăpânită de turci de mai mult de 400 de ani. Iar mare parte din populaţia română din sudul Basarabiei este obligată acum să se refugieze aici, în Dobrogea, unde terenurile sunt mult mai puțin fertile. Plus că regiunea este locuită de o populaţie aparţinând unei alte culturi şi religii. Să fie clar: ruşii au câştigat bătălia de la Plevna şi războiul graţie contribuţiei esenţiale aduse de armata română si strategiei imaginate de domnul Carol. Drept răsplată, ruşii iau Sudul Basarabiei de la România.
Furtul Tezaurului
În timpul Primului Război Mondial, România a ales să se alăture coaliției Franța-Anglia-Rusia împotriva Puterilor Centrale, Germania şi Austr0-Ungaria. La sfârșitul anului 1916, forțele inamice germane și austro-ungare au reușit să ocupe Bucureștiul și sudul țării, iar autoritățile române au fost nevoite să se refugieze în Moldova, la Iași. În această perioadă de incertitudine, Tezaurul României, aflat în seifurile Băncii Naționale, trebuia să fie mutat într-un loc sigur. Din cauza riscurilor de a fi capturat de submarinelor germane care activau în Marea Neagră, soluția transportării tezaurului în Anglia a fost respinsă. Astfel, autoritățile române au ales să-l depoziteze în Rusia aliată. În 1918 are loc Revoluția Bolșevică în Rusia şi comuniștii bolşevici, numiţi ‘roşii’, ajung la putere. Ei refuză restituirea Tezaurului, pretextând că acesta ‘a fost confiscat de la oligarhia română pentru a fi restituit într-o bună zi poporului muncitor’.
Minciuna
În realitate, Tezurul României nu a fost niciodată restituit. "Poporul muncitor" român nu a beneficiat vreodată de această "reparație", deşi regimul comunist a durat aproximativ 45 de ani. Ceea ce ne arată că, indiferent de cine ajunge la putere în Rusia, comportamentul de prădător față de națiunile vecine și față de bunurile acestora rămâne constant. Acest comportament nu este doar un rezultat al circumstanțelor politice, ci o practică ce este înrădăcinată adânc în ADN-ul politicii rusești.
Amenințarea Europeană
La 14 februarie 2024, Parlamentul European a votat o rezoluţie cerând Rusiei să restituie Tezaurul Romaniei în integralitatea sa. În cadrul negocierilor cu Rusia după încetarea războiului din Ucraina, U.E. va putea utiliza acest document pentru a impune condiţii Rusiei. Dacă vor fi şi cât de departe vor merge aceste condiţii depinde de poziţia deţinută informal de România în cadrul U.E. Dacă poziţia sa este puternică, Rusia va putea fi obligată la o restituire integrală şi chiar la o valoare actualizată. Consecință: Rusia are un interes direct în slăbirea poziției României în cadrul Uniunii Europene, iar Tezaurul reprezintă doar un element al unui joc mult mai larg. Astfel, Rusia va căuta, prin toate mijloacele, să scadă influența României și să fragmenteze coeziunea Uniunii. O conducere pro-rusă în România, care să accepte ordinele Moscovei, este o cale ideală pentru a atinge aceste obiective.
Sfârșitul Primului Război Mondial
În prima jumătate a anului 1917, armata română a fost reorganizată cu ajutorul unei misiuni militare franceze, condusă de generalul Henri Berthelot. Grație acestui ajutor, armata română a reușit să respingă ofensiva de vară a trupelor germane și austro-ungare, câștigând celebrele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Victoria este obţinută, chiar dacă aliatul său, armata rusă, este din ce în ce mai puţin combativă şi din ce în ce mai mult contaminată cu virusul ‘roşu’ al comunismului. De altfel, în toamnă, armata rusă din ţară nici nu mai există, dezintegrându-se complet în grupuri de soldaţi dezertori, puşi pe pe jaf şi crimă. România rămâne, deci, singură în faţa trupelor germane şi autro-ungare, fiind, în plus, nevoită să combată şi bandele de ‘roşii’, soldaţii ruşi comunişti. În consecinţă, nu are de ales şi trebuie să iasă din războiul contra Germaniei şi a aliaţilor săi. Un armistițiu este semnat în decembrie 1917, iar tratatul de pace este parafat în iunie 1918.
Oportunitate
Eliberată de obligațiile de război, armata română a putut să intervină și să respingă ofensiva rușilor ‘roșii’ împotriva Basarabiei; aceasta își proclamase independența în urma Revoluției din februarie 1917, ceea ce a dus la abdicarea Țarului și la prăbușirea Imperiului Rus. După mai bine de 100 de ani de stăpânire rusă, Basarabia revine la România. Ţara își întărește astfel statutul de stat unitar și independent, un pas important în procesul de mărire a teritoriului național.
Înfrângerea Ungariei ‘Roșii’
Începând cu 1919, Lenin a ordonat o ofensivă "roșie" extinsă către vest, cu scopul de a crea o legătură între mișcările comuniste din Germania și Franța. Armata Roșie, forța principală a revoluției bolșevice, a început atacul prin Polonia. O a doua direcție a ofensivei a fost îndreptată prin Ungaria, unde a fost constituit un guvern comunist sub numele de 'Republica Ungară a Sfaturilor'. Forțele ruso-ungare au avansat rapid, ocupând o mare parte a Slovaciei și teritorii din Transcarpatia (astăzi parte a Ucrainei). În Transilvania, ofensiva lor a fost stopată în zona Apusenilor. Contraofensiva armatei române, susținută de unități franceze, le-a provocat o înfrângere decisivă. În august 1919, armata română cucereşte Budapesta, pune capăt guvernării comuniste a Ungariei și înfrânge mișcarea bolșevică (comunistă) din centrul Europei.
Partidul Comunist din România
În mai 1921, fracțiunea comunistă preia controlul Partidului Socialist din România, schimbându-i numele în Partidul Comunist din România. Această schimbare nu a fost acceptată de majoritatea membrilor partidului, care au părăsit organizația și s-au alăturat altor structuri politice socialiste. Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist număra mai puțin de 1000 de membri și nu avea nici o influență semnificativă asupra vieții politice din România interbelică. Din două motive principale: primul reprezentat de afluxul de refugiați din Rusia comunistă, care povesteau despre ororile războiului civil, colectivizarea forțată, deportările și tragedia Holodomorului din Ucraina (o foamete indusă de ruși, care a ucis milioane de ucrainieni). Al doilea este politica antiromânească a noii conducere, care milita pentru desființarea României Mari, rezultat al Unirii din 1918. Explicaţie: Partidul Comunist din România avea această politică, pentru că executa ordinele ruşilor. Iar Rusia a dorit întotdeauna să aibă vecini slabi, pe care să îi poată domina. Aceasta a fost, de altfel, una dintre cauzele fundamentale ale războiului purtat de Rusia împotriva Ucrainiei începând cu 2022. Dar şi unul dintre scopurile urmărite prin Pactul Ribbentrop-Molotov între Rusia, deghizată sub numele de Uniunea Sovietică, și naziștii germani.
Concluzie
Istoria celor trei secole de relaţii între Rusia şi România arată că: 1. Rusia a vrut mereu să ocupe teritoritoriile locuite de români. Când a reuşit, le-a ţinut până când a fost forţată să înceteze ocupaţia. 2. Când nu a putut să le ocupe ca să le exploateze direct, a căutat să o facă prin intermediul unor conducători ai ţării care să lucreze în folosul său. Dej a fost cel mai important şi a făcut-o direct, pe faţă. Ceauşescu a fost mai viclean: din gură era contra lor; în realitate, le dădea tot ce vroiau. 3. De fiecare data, Occidentul, Franţa în primul rând, i-a ajutat pe români să scape din ghearele ruşilor. Până şi Hitler a făcut-o, ajutând România să recupereze Basarabia şi Bucovina de Nord. Indiferent de context sau moment, Rusia a fost mereu ca un râu năvalnic, revărsându-se dincolo de malurile sale. Privirea sa, asemenea unei păsări de pradă, s-a fixat neîndurător pe teritoriile vecinilor, pe care le-a înlănțuit fără ezitare, urmărindu-și doar propriile interese. Iar când aceștia au îndrăznit să-și ridice glasul, Rusia i-a redus la tăcere ca o furtună care spulberă orice împotrivire, cu o brutalitate ce nu lasă loc speranței. Așa a fost, așa este și va rămâne Rusia – un gigant de fier, neclintit și implacabil, care își impune voința cu orice preț, fără regrete, fără nuanțe si zdrobind orice opoziție.
Comments