Zarea-și pierduse strălucirea. Ca înaintea unei furtuni mari și bune. Și nici o suflare nu mai adia din ceruri. Vestind diluviul, natura aștepta încordată să fie lovită. Și-apoi să renască, poate. Uitată în colb, tăcerea împărățea în zadar. Ca într-o visare, adormită, leneșă și tristă. C-avea să ningă și să plouă, și s-o facă iar în două...
Vânturile mari de altădată, furios-blânde, își așternuseră frumos uitarea, în tainițe nepătrunse. Iar oboseală luase formă de aluat. Și, ca un cozonac dulce-imens, întărâta papile gustative, și pătrundea în cele mai ascunse locuri, căutând plăcerile pierdute. Și-n toată această romantică, funambulescă și nespus-tăcută imagine, focul trosni, în cea din urmă dată, împrăștiind patetic fum și-o boare de steluțe. Iar șemineul discret, adulmecă spre cerul gri întunecat, prin hornul încărcat de funinginea groasă și neagră. Privea la foc și la pahare, la ființele ciudate ce se apropiau îndepărtându-se și se atingeau bucurându-se, până când, implacabil, destinul se-arată. Se auzi o pocnitură și zbură în jarul tăcut, ce îl învălui. Pe el, blajinul, risipitul și mereu tăcutul dop.
Comments