TRANSFĂGĂRĂȘAN, CEL MAI FRUMOS DRUM DIN LUME?
Prima mea întâlnire cu Transfăgărășanul nu a început cu zgomotul motoarelor de motocicletă și nici cu șirurile nesfârșite de mașini care astăzi urcă spre crestele Făgărașului. A început cu un autobuz vechi al ONT-ului, într-o dimineață de vară, când aveam doar șapte ani.
Mergeam împreună cu bunica mea într-o excursie organizată de sindicatul fabricii unde lucrase. În România acelor ani, concediile nu se rezervau pe internet și nici nu se plănuiau cu luni înainte. Sindicatele ofereau pachete de vacanță prin Oficiul Național de Turism (ONT), iar pentru multe familii acestea reprezentau singura șansă de a vedea țara.
Îmi amintesc autobuzul românesc, cu scaune îmbrăcate în vinilin, perdelele galbene care se legănau la fiecare curbă și mirosul amestecat de motorină, sandvișuri cu parizer și portocale păstrate pentru ocazii speciale. Fiecare oprire devenea un mic eveniment. Adulții își întindeau picioarele, copiii alergau printre copaci, iar șoferul ridica capota autobuzului ca și cum ar fi consultat un doctor bătrân înainte de a continua drumul.
Nu înțelegeam atunci unde mergeam. Știam doar că urcam din ce în ce mai sus, iar munții deveneau atât de mari încât păreau zidurile unei cetăți construite de uriași. Pentru un copil de șapte ani, Transfăgărășanul nu era un drum. Era o scară către nori.
Ani mai târziu aveam să înțeleg că acel drum ascundea una dintre cele mai spectaculoase și, în același timp, dramatice povești din istoria României.
Un drum născut din teamă
Transfăgărășanul nu a fost construit pentru turiști. El s-a născut din frică. În august 1968, tancurile Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia pentru a înăbuși Primăvara de la Praga. Nicolae Ceaușescu a condamnat public invazia, un gest care a creat tensiuni fără precedent între România și Uniunea Sovietică. Conducerea comunistă s-a temut că România ar putea deveni următoarea țintă. Dacă Armata Roșie ar fi pătruns prin trecătorile Carpaților, ar fi fost nevoie de un drum strategic care să permită deplasarea rapidă a trupelor și a tehnicii militare între Muntenia și Transilvania.
Astfel s-a născut proiectul Drumului Național 7C, Transfăgărășan. Nu era un proiect economic. Nu era un proiect turistic. Era un proiect militar.
O construcție împotriva muntelui
Lucrările au început în martie 1970 și s-au desfășurat într-un ritm aproape imposibil. Peste 6.000 de soldați, alături de ofițeri, ingineri, geologi și muncitori civili, au fost mobilizați pentru construirea drumului. Armata Română a reprezentat principalul constructor. În multe sectoare nu existau macarale moderne sau utilaje occidentale. Multe operațiuni au fost realizate manual.
Soldații transportau ciment, armături și echipamente pe poteci unde nici măgarii nu puteau urca. Uneori, fiecare sac de ciment era o victorie. Fiecare metru de asfalt era cucerit asemenea unei redute.
Războiul cu stânca
Munții Făgăraș nu s-au lăsat învinși ușor. Pentru a crea traseul au fost folosite aproximativ 6.300 de tone de explozibil. În fiecare zi, muntele era zguduit de explozii. Blocuri uriașe de granit se desprindeau și cădeau sute de metri în vale. Praful acoperea totul. După fiecare detonare, soldații urcau din nou pentru a curăța stânca și a continua lucrările. Era un război fără gloanțe. Omul se lupta cu piatra. Iar muntele răspundea cu avalanșe, căderi de stânci și furtuni.
Tunelul dintre lumi
Punctul culminant al construcției l-a reprezentat tunelul Capra–Bâlea. Cu o lungime de 884 de metri, acesta rămâne cel mai lung tunel rutier din România. Săparea lui s-a făcut simultan din ambele capete. Inginerii aveau doar calcule, teodolite și experiență. Când cele două galerii s-au întâlnit aproape perfect în interiorul muntelui, precizia lor a fost considerată o performanță inginerească remarcabilă.
Tunelul pare și astăzi o poartă între două lumi. La un capăt este sudul. La celălalt începe Ardealul.
Prețul ascuns
Versiunea oficială a regimului comunist vorbea despre aproximativ 40 de morți în timpul construcției. Foști militari, ingineri și martori au susținut însă după 1989 că numărul victimelor ar fi fost mult mai mare. Unele estimări neoficiale vorbesc despre câteva sute de persoane. Documentele complete nu au fost niciodată făcute publice. Accidentele erau frecvente. Explozii. Prăbușiri de stânci. Avalanșe. Utilaje răsturnate. Pentru cei care au construit Transfăgărășanul, fiecare zi putea deveni ultima.
Astăzi, când milioane de turiști fotografiază serpentinele perfecte, puțini se gândesc că sub fiecare strat de asfalt se află mii de ore de muncă și destine despre care istoria vorbește prea puțin.
Cifre impresionante
Transfăgărășanul măsoară aproximativ 151 de kilometri, legând localitatea Bascov, lângă Pitești, de Cârțișoara, în județul Sibiu. Punctul cel mai înalt al șoselei se află la 2.042 de metri altitudine, în apropierea lacului Bâlea.
Drumul urcă prin peste 830 de poduri, podețe și viaducte, traversează cinci tuneluri și include sute de curbe care urmăresc fidel relieful muntelui. Din cauza zăpezilor abundente, sectorul alpin este deschis, în mod obișnuit, doar între lunile iulie și octombrie, deși perioada poate varia în funcție de condițiile meteorologice.
Lacul care ascunde o legendă
Puțin mai sus de șosea se află Lacul Bâlea. Legenda spune că un cioban pe nume Bâlea a înfruntat un urs pentru a salva o prințesă. Curajul său l-a impresionat pe împărat, care i-a oferit mâna fiicei sale. Cei doi s-au retras în munți, iar lacul ar fi primit numele eroului. Dincolo de legendă, lacul glaciar s-a format în urmă cu aproximativ 10.000 de ani, după retragerea ghețarilor care au modelat căldările Făgărașului. Iarna, aici se ridică singurul hotel de gheață din Europa de Sud-Est, reconstruit în fiecare sezon din blocuri extrase din lacul înghețat.
Cascada Capra și lacurile glaciare
Pe traseu, Cascada Capra își aruncă apele peste stânci în trepte, ca o panglică de argint desfășurată pe costumul verde al muntelui. În apropiere se află numeroase lacuri glaciare, martori ai ultimei ere glaciare, fiecare reflectând cerul ca o oglindă spartă în mii de nuanțe albastre.
Cimitirul mașinilor
În fiecare iarnă, natura își revendică drumul. Viscolele pot depune straturi de zăpadă de peste șase sau șapte metri. Parapeții dispar. Indicatoarele rutiere sunt îngropate.
Uneori chiar și utilajele de deszăpezire devin prizonierele muntelui. Din acest motiv, Transfăgărășanul rămâne închis în mare parte din an. Aici omul încă acceptă faptul că natura dictează regulile.
Drumul pe care lumea l-a descoperit
Multă vreme, Transfăgărășanul a fost cunoscut aproape exclusiv de români. Totul s-a schimbat în 2009, când echipa emisiunii britanice Top Gear a filmat aici un episod devenit celebru. Jeremy Clarkson a descris șoseaua drept „cel mai frumos drum din lume”, iar imaginile cu serpentinele suspendate între nori au făcut înconjurul planetei.
Din acel moment, motocicliști, șoferi pasionați și fotografi din toate colțurile lumii au început să urce în fiecare vară spre crestele Făgărașului.
În fiecare vară, odată cu deschiderea Transfăgărășanului, un alt spectacol atrage privirile turiștilor: urșii bruni care coboară până la marginea șoselei. Pentru mulți vizitatori, întâlnirea cu cel mai mare prădător al Europei pare o experiență de neuitat. Mașinile opresc în șiruri lungi, telefoanele mobile se ridică spre geamuri, iar câțiva pași imprudenți îi apropie pe oameni de animale în căutarea fotografiei perfecte.
Însă ceea ce pare un moment fascinant ascunde o realitate îngrijorătoare. Hrăniți ani la rând de turiști; mulți urși și-au pierdut teama firească față de oameni și asociază mașinile cu hrana. Această obișnuință îi transformă într-un pericol atât pentru vizitatori, cât și pentru ei înșiși. În fiecare sezon sunt raportate incidente provocate de persoane care ignoră avertismentele și încearcă să hrănească sau să fotografieze animalele de la doar câțiva metri distanță.
Un urs poate părea calm și indiferent, însă reacțiile sale sunt imprevizibile, iar viteza cu care poate ataca depășește cu mult capacitatea unui om de a se refugia. Paradoxal, drumul construit cândva pentru a învinge muntele a devenit astăzi locul unde omul uită că adevăratul stăpân al acestor păduri nu este asfaltul, ci ursul, o prezență care merită admirată doar de la distanță, cu respect și prudență.
Întoarcerea
De fiecare dată când revin pe Transfăgărășan, îmi amintesc de copilul de șapte ani care privea pe geamul autobuzului ONT fără să înțeleagă de ce oamenii din jur tăceau atât de des. Astăzi știu. Uneori frumusețea nu lasă loc cuvintelor. Serpentinele par venele unei inimi uriașe care pulsează prin trupul Carpaților. Tunelurile sunt răni vindecate în piatră. Viaductele sunt punți între generații. Iar asfaltul, întins peste stâncă asemenea unei panglici negre, amintește că omul poate scrie uneori poezie chiar și cu excavatoare, explozibili și voință. Transfăgărășanul nu este doar un drum. Este o lecție despre curaj, sacrificiu și ambiție. O poveste în care muntele și omul nu au fost dușmani, ci doi adversari care, după ani de luptă, au ajuns să se respecte. Și poate tocmai de aceea, atunci când ajungi sus, printre nori, ai senzația că nu ai cucerit muntele. Ci că el te-a acceptat, pentru o clipă, ca pe unul dintre ai lui.
Comentarii