MINERIADA 1990: TURISM DEMOCRATIC CU BÂTA

După decenii de comunism îndesat cu pâlnia și bătătorit cu bocancul, democrația apare – vai! – ca o floare fragilă, o margaretă tremurândă într-o groapă de gunoi ideologic. Gingășia ei nu impresionează însă pe nimeni. Expusă vânturilor isterice venite din ambele extreme – stânga dogmatică și dreapta paranoică – democrația abia răsărită începe să se ofilească sub aplauzele isterice ale celor care nu o înțeleg, dar se grăbesc să o calce în picioare. În astfel de contexte tulburi, se întâmplă adesea ca exercițiul democratic să degenereze în haos de masă. Se iese în stradă cu pancarte și speranțe, dar se ajunge, la fel de ușor, la violență, bâta fiind un argument mai ușor de digerat decât dialectica. În America, spectacolul grotesc s-a jucat pe 6 ianuarie 2021, în Capitoliu, cu coarne de bizon, selfie-uri și Constituția călcată în picioare de oameni care cred că libertatea vine din portbagaj. În România însă, premiera s-a jucat devreme, cu decor post-sovietic și regie de C.A.P.: anul 1990, scena – Piața Universității. O democrație originală, cu patalama de la FSN și coregrafie executată de mineri, în salopetă și cu misiune „morală”.

În iunie 1990, democrația românească a primit un tratament de întinerire aplicat cu ciocanul și finisat cu lanțul. La chemarea părintească și duios-statală a tovarășului președinte Ion Iliescu – cunoscut pasionat de panseluțe și flori de mină – mii de ortaci și-au abandonat galeriile subpământene pentru a explora galeriile de artă, redacțiile și universitățile din Capitală. Evident, nu în calitate de vizitatori, ci de chirurgi morali cu bâta pe post de bisturiu, hotărâți să scoată tumora pluralismului din trupul bolnav al României. Acești pelerini ai ordinii și decenței, purtători de salopete și doctrine simplificate cu ranga, au descins în București convinși că orașul suferă de un exces periculos de libertate. Misiunea? Ecologizarea morală a pieței publice. Adică alungarea dăunătorilor: studenți cu idei, scriitori cu gânduri, femei cu pancarte și bătrâni care încă își amintesc cum e să ai coloană vertebrală.

Când mă gândesc la această întâmplare nefericită a democrației tinere din România, nu pot să nu-mi amintesc de Nicolae Ceaușescu – maestrul orator al condamnării dramatice, cel care îi înfiera cu patos pe revoluționarii din Timișoara și apoi din București, numindu-i duios „huligani”. Ironia sorții face că, la doar jumătate de an după ce dictatorul comunist și-a găsit odihna veșnică lângă cazanul cu smoală, un alt „emanat” al vechiului regim, Ion Iliescu, le-a aplicat exact aceeași etichetă celor care îndrăzneau să strige în Piața Universității: „golani”. Astfel, spiritul revoluției, care spera să rupă odată pentru totdeauna lanțurile dictaturii, a fost rapid înlocuit de o retorică la fel de autoritară, doar cu altă mască. O mască care, în loc să apere libertatea, a găsit de cuviință să o îngenuncheze, transformând protestatarii în „elemente periculoase” care trebuiau „reeducate” cu bâta și cu cuvintele grele ale unui neocomunism mai crud decât cel vechi.

Cu bâta la reeducare

Și tot comparând și amintindu-mi de acele vremuri tulburi, nu pot să nu mă gândesc la tratamentul de țâfnă ideologică pe care îl revarsă cu generozitate tovarășii socialiști și neomarxiști din Vest – acei intelectuali „de mediu” care nu au nici cea mai vagă idee ce înseamnă comunismul cu apă rece la robinet, cu lipsă cronică de mâncare și cu frig în oase. De drepturi, ce să mai vorbim? Pentru ei, comunismul e doar o etichetă cool, un obiect de studiu romantic în cafenele și conferințe, unde discuțiile despre „justiție socială” și „antifascism” se combină cu selfie-uri și hashtaguri. Cretinii ăștia verzi se extaziază în fața comunismului, uitând cu desăvârșire că pe tovarășii vajnici din Est îi durea fix în cur de cetățenii lor, de planetă sau de protejarea mediului. Așa că, înainte ca suveraniștii de astăzi să plângă cu lacrimi de crocodil după „utopiile” comuniste pe care nici măcar nu le-au trăit, poate ar trebui să ne amintim că acea epocă a fost mai puțin un paradis verde și mai mult o dictatură a penuriei, unde planeta se polua cu aprobarea tacită a partidului, iar poporul îngheța în tăcere. Pentru verzii occidentali, comunismul e o uniformă roșie pe care o poartă niște personaje din filme artistice, unde totul are aer de epocă vintage și revoluție cool. Iar noi, cei care am trecut prin iadul comunismului, știm că problemele adevărate nu se rezolvă cu hashtag-uri, ci cu dreptul de a-ți spune liber opinia – fără să te trimită cineva cu bâta la „reeducare". Așa cum a incercat sa ne "recalibreze" neomarxistul Iliescu – un gentleman al tranziției cu cravată de aparat și suflet de Comitet Central. A fost profund deranjat de spectacolul grotesc al libertății din Piața Universității si, cu o fermitate paternală, i-a numit „golani” pe toți cei care îndrăzneau să gândească fără aprobare. Nu conta dacă purtai pancartă sau ochelari – erai suspect din oficiu. Clar semn că ai citit ceva, poate chiar fără ștampila Frontului Salvării Naționale. Automat: dușman al poporului, element degenerat, posibil simpatizant al lui „penețeu” sau – și mai rău – al logicii. Unii spuneau că erau studenți. Alții – profesori. Pentru Iliescu și brigăzile sale ecologice în salopetă, toți erau golani. Libertatea de exprimare? Era o glumă decadentă, un moft liberal care se tratează cel mai bine cu o bâtă de esență tare peste organele de simț. Presa liberă? Era o problemă tehnică, remediabilă prin incendiere selectivă și o ușoară reeducare cu bocancul. Universitatea? Un cuib de vipere, pacificat prin lecții aplicate de anatomie rapidă, administrate în numele poporului muncitor.

Sfântul post-marxist

În tot acest balet grotesc al ordinii restabilite cu violență, Tovarășul Iliescu a apărut pe ecranul națiunii cu chipul său de sfânt post-marxist și vocea caldă a unui bunic care îți promite ciocolată, dar îți dă un carnet de partid. Le-a mulțumit minerilor pentru “devotamentul civic” și “spontaneitatea organizată”, lăudându-i pentru modul exemplar în care au stins, cu precizie minieră, ultimele licăriri ale conștiinței urbane. A fost o excursie de neuitat. Un city-break în infern, unde în loc de suveniruri s-au oferit contuzii, iar în loc de ghizi au fost comandanți de batalioane în salopetă. Și poate că n-au văzut Muzeul Satului, dar au lăsat Bucureștiul cu amintiri de neșters: o liniște apăsătoare, câteva coaste rupte și un gust amar de democrație bătută în cuie. La propriu. Și ce frumos a fost când au luat cu asalt redacțiile ziarelor! Ce nevoie are presa liberă să existe când ai un bărbos cu lampă pe frunte și cu simțul dreptății în mână? S-a dat cu gaz lacrimogen, s-a spart capul cu entuziasm revoluționar, iar odată cu sângele a curs și democrația în șanț. Într-un gest de supremă recunoștință, Ion Iliescu – îmbrăcat în carisma lui de fost aparatcik cu inimă de tată – le-a mulțumit minerilor pentru că au apărat democrația. Nimic mai poetic decât o bătaie în numele pluralismului. “Vă mulțumesc că ați venit să salvați democrația cu bâta”, spunea el aproape cu lacrimi în ochi (de la fumul incendiilor). Așa a fost în iunie ’90: când românii cereau libertate, li s-a oferit un rând de dinți sparți și o lecție de civism în stil Petroșani. Nimeni nu a fost uitat: femei, copii, preoți, actori, studenți, toți au fost educați cu aceeași grijă proletară. Un adevărat festival național de regăsire între minerul cu baros și poetul cu manifest. Bucureștiul a fost “curățat”, iar democrația românească a fost resetată... cu ciocanul. Dar să le luăm pe rând.

Filosofia se vindecă cu barda

Pe 14 iunie, în zori de zi și de epocă nouă, minerii s-au mobilizat exemplar pentru a salva România de cel mai mare pericol intern: studenții. Acești periculoși gânditori în devenire, care îndrăzneau să ceară lucruri subversive precum libertate de exprimare, justiție și guvern civilizat, ocupau abuziv Piața Universității cu pancarte, chitare și idei. Cu o precizie de chirurgi în măcel, minerii au intrat în incinta Universității din București. Sălile de curs au fost „curățate” – adică devastate – pentru că, după cum bine se știe, creta și tabla neagră sunt simboluri clare ale haosului ideologic. Bibliotecile au fost „reorganizate” cu pumni, iar profesorii au fost readuși pe linia ideologică de băieți cu salopete și lanțuri. Se spune că până și bustul lui Mihai Eminescu a fost suspectat de anarhie. Noroc că nu vorbea, că altfel lua și el un dos de lampă în frunte.

Presa liberă, ca la mină

Cine are nevoie de jurnaliști care pun întrebări incomode, când poți avea mineri care răspund cu bâte? Redacția România Liberă – din vremurile bune când era una dintre puținele publicații care mai îndrăzneau să critice regimul Iliescu – a fost considerată un cuib de vipere intelectuale, plin de "agenturi străine" și „huligani cu stilou”. Așa că, într-un elan de civism cavernicol, minerii au pătruns în redacție, au spart geamurile, au distrus tiparnițele, au bătut jurnaliștii și au aruncat arhivele pe fereastră. La propriu. Se spune că au descoperit un calculator și, neînțelegând cu ce minciuni burjueze se ocupă acel obiect, l-au eliberat prin aruncare în stradă. A fost o lecție importantă pentru presa liberă: scrieți ce trebuie, sau scrieți cu dinții lipsă.

Discursul lui Iliescu

Și, ca în orice poveste cu eroi muncitori și bătăi în numele moralei, apare și înțeleptul bătrân din vârful muntelui – pardon, din vârful guvernului – Ion Iliescu. Îmbrăcat în autoritate și în acel calm sinistru de tehnocrat comunist reciclat, le mulțumește minerilor într-un discurs istoric. Citez, cu venerație: „Vă mulțumesc că ați venit să restabiliți ordinea și democrația.” Ce cuvinte calde. Ca o pătură udă aruncată peste o casă în flăcări. Mineri care bat, înjură, dau foc și sparg, dar cu intenții bune! O adevărată formă de terapie socială cu ciocanul. Iliescu a continuat apoi cu expresii despre „elemente huliganice” și „tulburători ai liniștii publice”, arătând că pentru dânsul, orice voce critică este un pericol, iar orice bâtă proletară un bastion al păcii. Iar în încheiere, iată si ghidul nostru ilustrat de reprimare democratică (ediția mineriadă, 1990). Sub patronajul spiritual al lui Ion Iliescu și cu sprijinul logistic al CFR și Miliției Române.

Episodul 1: Încărcarea în trenuri – “Cultura se bate cu naveta”

Pornirea în lupta pentru democrație selectivă începe cu o călătorie romantică la clasa a III-a, cu bilete dus-întors între subterană și haos. Fiecare miner primește: o bâtă din lemn de calitate, un termos cu ceai revoluționar, și harta ideală a Bucureștiului (de fapt, un ziar cu poza lui Iliescu). Cuvântul de ordine: „La facultate, nu la facultăți!”

Episodul 2: Identificarea inamicului – “Oricine poartă ochelari sau citește”

În București, se execută percheziții de logică pe stradă. Dacă persoana folosește cuvinte ca „Constituție”, „pluralism” sau „gândire critică”, se aplică imediat corecția morală. Suspecții principali: tineri, femei, bătrâni cu opinii, profesori, jurnaliști și alți sabotori ai liniștii minerale.

Episodul 3: Reeducarea urbană – “Batjocura este o formă de comunicare”

Se intră în Universitate, redacții și spitale cu entuziasm. Se rup afișe, se sparg scaune, se bat oameni. Ordinea este restabilită când ultimul student e evacuat cu genunchiul în spate. Se dă foc simbolic la o bibliotecă sau două, pentru a arăta că mintea trebuie eliberată de idei toxice.

Episodul 4: Fotografie cu Iliescu – “O bâtă, un zâmbet, un discurs”

După misiune, minerii sunt primiți la Cotroceni (sau la televiziune), unde președintele le oferă mulțumiri călduroase. „Ați salvat țara”, spune el, „și poate ați mai dat și două-trei lecții importante celor care cred că pot gândi liber fără aprobare.” Se face poză de grup cu lozinci și se bea apă minerală cu gust de istorie.

Episodul 5: Întoarcerea la mină – “Misiune îndeplinită, presa distrusă”

Se revine în Valea Jiului, unde bătaia aplicată la București se transformă în povești de glorie. Se păstrează bâtele pentru eventuale deplasări viitoare. În fond, democrația trebuie păzită ca o galerie minieră: cu lanterna aprinsă și pumnul pregătit.

Personajele principale sunt:

Minerul Vizionar

Om simplu, dar cu vocație mesianică, Minerul Vizionar a coborât din adâncurile pământului direct în metafora salvării naționale. În mâna dreaptă are o bâtă, în stânga – convingerea fermă că studenții distrug țara prin poezie. Nu citește ziare, dar știe sigur cine sunt „bandiții cu ochelari”. A visat o dată că Iliescu îi mulțumea personal și de atunci bate cu nădejde în tot ce respiră a alfabet. Crede în democrație, dar numai dacă e galbenă, rotundă și dă cărbune.

Studentul Naiv

Cu rucsacul plin de cărți și idealuri, Studentul Naiv credea că democrația înseamnă mai mult decât libertatea de a sta la coadă la ulei. A venit în Piață cu chitara și visul unei Românii normale, dar a plecat cu două coaste fisurate și o lecție despre anatomia puterii. Încă mai crede că votul contează și că o pancartă poate schimba lumea. Probabil va ajunge fie profesor, fie emigrant. Sau amândouă.

Tovarășul

Tovarășul nu urlă, nu lovește – zâmbește. Calm, calculat, cu fața unui unchi blând care-ți promite bomboane, dar îți fură casa. E omul care nu bate cu bâta, ci cu televiziunea. Din biroul lui tapetat cu dosare și lozinci moarte, orchestrează „liniștea” cu precizia unui chirurg stalinist. Când spune „Mulțumesc, ați salvat democrația”, e semn că s-a mai îngropat o libertate sub încă un strat de noroi.