VICTORAȘ, BĂIATUL VECINILOR

Victor Ponta. Un veritabil erou balcanic al epocii moderne, un Dumnezeu al sârbilor și un potop pentru propriii alegători. A reușit performanța istorică de a-și inunda satele românești ca să salveze, cu o lacrimă discretă – de la fumigenele PSD-ului – pe vecini. Un suveranist devotat, dar nu al României, Doamne ferește! – ci al tuturor celorlalte țări care nu l-au avut vreodată prim-ministru. Cu o loialitate care sfidează granițele, logica și uneori chiar gravitația. Și totuși, cu aerul său de etern adolescent scos dintr-un casting eșuat pentru un serial de duminică dimineața, cu zâmbetul pregătit pentru orice talk-show și gândul rătăcit pe un teren de golf, Victor revine. Aspiră din nou la președinția României – probabil din reflex. Pentru că, nu-i așa, în mintea lui, tupeul bate competența, iar amnezia electoratului e o resursă regenerabilă.

Numele lui e Ponta. Victor Ponta. Și pare hotărât să-și scrie destinul între două conferințe de presă și o piruetă ideologică, făcută cu grația unui hipopotam pe patine. Pe vremuri, era nedespărțit de un individ pe nume Șova – un soi de Sancho Panza al promisiunilor fără follow-up. O prietenie atât de autentică, încât doar un dosar DNA a reușit să-i despartă. Și să nu uităm de prieteniile de suflet. Victor Ponta păstrează o legătură trainică, de neclintit, cu Sebastian Ghiță – un alt erou național, fugit în glorie în Serbia, patria salvării românilor scăpați de justiție. O prietenie frumoasă, născută în studiouri și cimentată în dosare penale. Ghiță, omul cu serverele și secretele, își duce liniștit zilele prin Belgrad, în aceeași Serbie pentru care Ponta ar fi în stare să mai înece câteva sate. Atât de adâncă e dragostea lor pentru vecini, încât România ajunge un simplu rezervor de sacrificiu – o piscină geopolitică unde se îneacă doar fraierii. Dacă Ponta construiește diguri pentru sârbi, Ghiță le aduce cabluri pentru servere. Un tandem impecabil – unul udă, celălalt stochează.

Astăzi, Ponta a urcat nivelul: e fan China – patria camerelor de supraveghere cu suflet –, Turcia – unde democrația e doar un zvon –, și, bineînțeles, Donald Trump. Îl visează partener de golf, într-o partidă simbolică unde nu se joacă cu mingi, ci cu adevăruri alternative. Scorul? Cine țipă mai tare. Un politician global, în sensul că și-a pierdut complet busola. Universalist cu preferințe selective, specialist în iluzii diplomatice și în selfie-uri cu lideri care nu știu cine e. Ponta e alunecos ca un șarpe scăpat dintr-o eprubetă murdară a tranziției românești. Mușcă haotic, trimite venin în toate direcțiile, apoi se preface ofensat că nu e înțeles. Azi îl detestă pe Simion – pe bună dreptate, dar și cu o gelozie specifică celor care simt că au fost detronați de un clovn mai vocal. Mâine îl înjură pe Crin Antonescu, fostul camarad cu care împărțea scena, tăcerea și eșecul. La Ponta, prietenia politică e ca plastilina – se modelează ușor și se aruncă la primul semn de responsabilitate. Iar momentul de aur rămâne retragerea sa în urma tragediei de la Colectiv. O lecție de neasumare: „Dacă trebuie să recunosc, o fac aici și acum. Dacă trebuie să plec, chiar dacă nu sunt vinovat, voi pleca acum.” Tradus în limbaj uman: nu-mi pasă, dar insist să par afectat. O plecare pe ușa laterală, cu un pas înapoi și trei înainte spre talk-show-uri și conferințe despre „viitorul regiunii”. Acum, după o binemeritată vacanță de responsabilitate, revine. Cu același zâmbet de băiat care a terminat lecțiile fără să le înceapă și cu același discurs reciclat de prin Asia Centrală. Un amestec de populism aromatizat cu condimente orientale și ambalat într-un flyer cu fonturi mari pentru nostalgicii anului 2012. Și totuși, cum să-l uiți pe Victor în acea finală prezidențială? Un meci de legendă, pierdut cu grație, aroganță și un management de criză făcut pe genunchi. Strategia sa? Să interzică, practic, diasporei să voteze. Genial! N-a votat doar diaspora – a votat o țară întreagă... împotriva lui. Performanță rară: să te autodistrugi cu atâta convingere. Iar acum, parcă reface scenariul. Nu mai blochează voturi – ci diguri. În timp ce românii scot apa din beciuri, el vorbește despre vecinătate strategică, cu un ochi la urne și altul pe Google Translate, căutând cum se zice „solidaritate” în sârbă. Finalul? Aproape previzibil. Ponta, în rolul său preferat: Pierzător categoric cu ifose de salvator internațional. Un fel de Noe modern, dar fără arcă, fără animale și cu barca deja scufundată. Și da, România merită mai mult. Dar, ca într-un coșmar recurent, primește din nou spectacolul grotesc al lui Victor Ponta – cu zâmbetul lui de mască ironic-strâmbată și planurile lui mari cât o baltă de incompetență. Dar stați, nu plecați încă – spectacolul abia începe. Pentru că Victor Ponta nu e doar un fost premier cu o istorie pătată și un zâmbet uleios. Nu. El e, în mintea lui, o figură tragică, un martir politic, un Icar cu aripi de carton, vopsit în tricolor și căzut nu din cauza soarelui, ci din cauza propriei vanități. Se compătimește cu grația unui actor de telenovelă ratată, vorbind despre „cât de mult a sacrificat el pentru țară” – de parcă n-ar fi fost exact invers. De parcă n-ar fi lăsat, în urma fiecărui mandat și discurs, o dâră de promisiuni neîndeplinite, alianțe toxice și râuri de cinism revărsat peste cetățeni. Și acum, el – fostul premier fără memorie, fostul procuror fără cazuri memorabile, fostul lider fără coloană – vrea să fie președinte. Din nou. Pentru că în lumea lui, eșecul nu e un obstacol, ci un CV. Pentru că, la urma urmei, de ce să nu-i mai dai o șansă unuia care a demonstrat de atâtea ori că știe exact ce nu face? Victor Ponta e genul de politician care ar aprinde o lumânare pentru democrație – în benzinărie. Apoi ar da vina pe presă că s-a făcut explozie. Dar ar avea grijă să-și dea singur un premiu pentru curaj. Și totuși, România îl tolerează. Încă îl ascultă. De ce? Poate pentru că ne-am obișnuit cu absurditatea, cu reciclarea personajelor eșuate și cu ideea că dacă o glumă a fost proastă prima dată, merită spusă încă o dată. Cu ecou. Și fundal de ape murdare. Poate că asta e tragedia reală: nu că Ponta revine. Ci că știe exact cât de scurtă e memoria noastră. Și că, în România, chiar și un om cu barca spartă poate să creadă că va conduce corabia.