DREPTURILE COPILULUI: O GLUMĂ SINISTRĂ

Ziua Copilului. Ziua în care ne amintim cu căldură cum cei mici merită iubire, siguranță și un viitor. Ziua în care adulții se laudă cu realizări, cu drepturi câștigate și cu promisiuni de protecție. Dar, în realitate, copiii planetei sunt prizonierii unui circ macabru condus de adulți care, în loc să-i ocrotească, îi folosesc ca pioni, ca mărfuri, ca victime sigure. Ce ar fi lumea fără reguli? Imaginați-vă groaza: copii hrăniți în Gaza, adolescenți în viață în tranșeele Ucrainei, străzi fără răpiri în Mexic. Haos total. Dar, slavă Domnului, adulții sunt la conducere. Ei știu mai bine. Nu degeaba au diplome, uniforme, cravate și conturi offshore. Dacă un copil moare flămând sub dărâmături, e probabil pentru că nu a completat corect formularul Națiunilor Unite pentru „dreptul la supraviețuire”. Dacă un tânăr e trimis să moară într-un război absurd, e pentru că nu a înțeles că „libertatea” înseamnă să-ți dai viața pentru ca alții să-și păstreze privilegiile.

Copiii din Gaza mor de foame. Chiar când citiți aceste rânduri. Nu e o metaforă. Nu e o exagerare. Este realitatea cruntă a unui conflict care a transformat copilăria în supraviețuire și masa în amintire.

Să luăm exemplul Gazei. Sigur, israelienii au dreptate: teroriștii trebuie vânați. Cu rachete de ultimă generație, cu drone inteligente, cu declarații solemne despre „lupta pentru securitate”. Și totuși, chirurgia asta de înaltă precizie pare să aibă miopia unui topor – lovește spitale, școli, piețe și brațe de copil. Dar hei, „intenția contează”, nu? Ajutoarele umanitare? Ce glumă bună! Într-un conflict atât de „complex”, sacii cu făină devin obiecte suspecte, iar laptele praf – potențial armament. Mai bine mor copiii decât să riscăm ca o pungă de orez să ajungă la unchiul unui verișor al unui posibil simpatizant Hamas. Trebuie să fim responsabili, nu? Copiii? Ah, da, copiii. Ghinionul lor e că s-au născut în partea greșită a graniței, în momentul greșit, în calea rachetei corecte. Dar să fim serioși: în lumea adulților, nu există inocenți – doar daune colaterale și statistici de ajustat în Excel. Dar stați liniștiți. Cei care scapă – desculți, flămânzi, orfani – sigur nu vor ține minte. Nu vor crește cu furie, nu vor visa răzbunare. Nu. Vor înțelege, în infinita lor maturitate infantilă, că „viața e complicată”. Așa le vor explica adulții, cu aerul acela superior, de experți în tragedii produse de alții. Iar Gaza? Gaza e scena perfectă pentru teatrul ipocriziei mondiale: toți condamnă, nimeni nu oprește. Toți plâng, dar din fața ecranelor HD. Adulții continuă să-și joace războaiele ca niște copii răzgâiați, dar cu arme reale. Iar copiii reali? Ei pot aștepta. Sau muri. Ce mai contează?

Soldați ucraineni și ruși: tineri într-un război pe care nu l-au ales. Unora li s-a spus că luptă pentru patrie. Altora că își apără pământul. Dar niciunul nu a avut cu adevărat de ales.

Adolescenți trimiși la moarte. De ruși și de ucraineni. Într-un război care nu e al lor, dar pentru care plătesc cu viața. Pentru că, desigur, patria, onoarea, „valorile”. Ale cui? Ale celor care nu mor, evident. Putin? El își ține odraslele bine ascunse, departe de front, probabil într-un campus elvețian sau pe o insulă cu soare și Wi-Fi. Oligarhii la fel. În schimb, recrutează tineri din republici obscure, din colțuri uitate ale Rusiei, acolo unde un contract militar pare o ieșire din mizerie. Băieți de 18 ani, trimiși să moară în numele unei „operațiuni speciale” pe care nici măcar nu o înțeleg. Promisiunea e simplă: dacă scapi cu viață, familia ta primește bani. Dacă nu, pământul ucrainean primește carne proaspătă. Iar ucrainenii? Ei luptă. Se apără. Își trimit și ei tinerii să moară. Pentru ce? Pentru pământ. Pământul sfânt, care nu pleacă nicăieri, dar pare mai important decât viețile care îl calcă. Orice idee de pace e trădare. Orice negociere e rușine. Mai bine ardem tot și rămânem drepți. Fără oameni, dar drepți. Se uită un lucru simplu: copiii mor. De ambele părți. Iar pământul? Rămâne. Mereu rămâne. Îl poți recupera, regăsi, reclădi. Dar copilul tău? Nu. Și ce fel de țară salvezi, dacă ți-ai pierdut întreaga generație în acest proces? Dar adulții știu mai bine. Ca întotdeauna. Ei se joacă de-a istoria, de-a geografia și de-a moartea — cu hărți, discursuri și morminte. Iar copiii? Copiii plătesc factura. Cu sânge.

Copiii din Mexic dispar de pe străzi. Furați din viață de carteluri.

În Mexic, copiii sunt răpiți de pe stradă ca niște pachete. Unii dispar în drumul spre școală, alții în timp ce se joacă. Răpitorii? Profesioniști. Cartelurile n-au milă, dar au proceduri. Se cere răscumpărare, se negociază viața unui copil ca la piață. Ton politicos, amenințări clare, livrare incertă. Copiii mexicani? Sunt monedă de schimb. Rezerve vii într-o economie a fricii. Exploatați, vânduți, forțați să transporte droguri, să mânuiască arme, să devină „mesageri”. Sunt buni la toate. Mai ales pentru adulți. Adulți cu arme, cu bani, cu putere. Adulți care nu văd în ei ființe, ci oportunități. Durerea părinților? O notă de subsol. O slăbiciune. Un detaliu patetic într-un sistem bine uns. Nimeni nu are timp pentru lacrimi când profitul e în joc. Justiția? O glumă. Statul? Complice prin tăcere, uneori prin absență totală. În unele zone, cartelul e singura autoritate care „funcționează”. Dar adulții știu ce fac. Întotdeauna știu. Unii ridică din umeri. Alții încasează. Copiii? Ei sunt pierduți în trafic. La propriu. Și cine să-i plângă? Au fost „neatenți”. S-au născut în locul greșit. Iar lumea merge mai departe, ocupată cu alte indignări. Mai comode. Mai mediatizabile.

Pentru majoritatea copiilor africani, dreptul la hrană e un concept abstract. În timp ce în alte părți ale lumii mesele se aruncă, pentru milioane de copii din Africa o farfurie cu mâncare nu e o rutină — e un miracol rar.

În Africa, copilăria e un lux. Nu se joacă, nu visează, nu se plictisesc în fața ecranelor. Acolo, copiii învață de mici să mânuiască arme — nu pentru joacă, ci pentru supraviețuire. Nu-i poți condamna: fiecare mitralieră e o diplomă informală în „arta războiului sponsorizat de adulți”. Flămânzi? Desigur. Un stomac gol face parte din peisaj. Muncesc de la vârste la care alții abia învață să lege șireturile — cară apă, sapă pământ, au grijă de frați mai mici sau sunt trimiși în mine, pe plantații, în ateliere. Nu pentru bani, ci pentru ca familia să nu moară de tot. Și dacă nu sunt exploatați de părinți disperați, sunt recrutați de miliții, traficanți sau diverse grupări cu idealuri nobile și puști AK-47. Mor de malarie, de SIDA, de foame sau pur și simplu de epuizare. Dar, sigur, „Africa are potențial”, cum ne spun periodic adulții de la forumuri internaționale, zâmbind superior, cu grafice și rapoarte colorate. Nu, nu e vina copiilor. Ei doar s-au născut într-o zonă unde viața valorează mai puțin decât o doză de vaccin refuzat sau o subvenție promisă și uitată. Dar adulții? Ei știu mai bine. Ei au planuri. Conferințe. Strategii. Termeni ca „dezvoltare sustenabilă” și „ajutor umanitar”. Între timp, un copil moare. Și apoi altul. Și apoi altul. Dar nu-i nimic. Urmează alt summit.

Pentru multe dintre fetele afgane, copilăria se oprește odată cu ultimul clopoțel din clasele primare. Mai departe, ușile școlilor se închid, iar porțile caselor devin închisoare.

În Afganistan, fetele termină clasa a patra și gata. Jocul s-a încheiat. N-au voie să mai învețe, pentru că educația — se pare — e periculoasă. Așa zice religia, așa decid bărbații, așa spun adulții „responsabili” care știu ei mai bine cum se păstrează puritatea unei societăți: cu burqa, interdicții și ignoranță forțată. Fetele nu întreabă de ce. Sau, dacă întreabă, răspunsul vine repede, cu ton tăios sau cu palmă. Așa e tradiția. Așa s-a făcut dintotdeauna. Dacă ești fată, trebuie să taci, să coși, să asculți, să te căsătorești devreme și, eventual, să mori devreme. Lumina s-a stins în școli, în ochi, în viitorul lor. Rămâne doar întunericul sfânt al autorității masculine. Dar stați liniștiți, comunitatea internațională e „îngrijorată”. Se scriu comunicate, se organizează mese rotunde, se postează mesaje cu hashtag-uri #EmpowerHer și #GirlsDeserveBetter. Aplauze. Apoi liniște. Nicio schimbare. Dar vorbim, ah, cum vorbim despre progres! Despre egalitate de gen, despre viitorul femeii, despre șanse egale. Toate acestea — în timp ce în Kandahar, o fetiță de 10 ani plânge pentru că nu are voie să învețe tabla înmulțirii.

Atelier Nike în Bangladesh: copii între 6 și 16 ani sunt forțați să muncească pentru a produce haine.

În America, un copil fericit își pune pe el tricoul Nike pentru ora de sport. Un moment de bucurie pură, de lux absolut. E un simbol al succesului, al vieții bune, al… normalității.

Dar tricoul ăla a avut un preț. Nu pe etichetă, ci în realitate. Undeva, în fabrici din Pakistan sau Bangladesh, alți copii muncesc peste 12 ore pe zi, pentru un dolar și un bol cu orez. Muncă grea, în condiții mizere, sub privirile unor adulți care zâmbesc doar când văd cifrele din bilanț. Și culmea ironiei: acel job este râvnit, dorit, aproape un vis pentru tinerii care nu au nimic altceva de oferit lumii. Într-o societate cu sărăcie cruntă, a fi angajat în fabrica de haine e o șansă — o șansă la supraviețuire, chiar dacă asta înseamnă exploatare, epuizare și abandonul copilăriei. Iar copilul fericit din America? Nu știe. Sau nu vrea să știe. E prea ocupat să-și arate tricoul în fața colegilor. Adulții știu, dar în fond „așa merge lumea”. Business-ul nu doarme, iar copiii… ei bine, copiii pot aștepta. De ce? Pentru că ei nu contează. Ei sunt doar... efecte secundare. Colaterale. Gloanțe oarbe trase de adulți cu ochii larg închiși. Și, ce să vezi, acești copii nu au cerut nimic: nici bombe, nici războaie, nici răpiri, nici muncă până la epuizare. Doar o copilărie. Dar asta este o pretenție scandaloasă într-o lume matură, responsabilă și profund rațională. Așadar, aplauze pentru adulți! Ar trebui să li se acorde o medalie pentru extraordinara lor abilitate de a distruge tot ce ating, cu aerul solemn al celor care știu exact ce fac. Și nu, nu e vina copiilor. Doar că, din păcate, trăiesc pe aceeași planetă cu niște adulți care încă joacă Război, dar cu piese vii.

Copii muncind în minele de aur. Trupuri mici, poveri uriașe. Nu visează la aur — îl cară pe spate, zi de zi, în schimbul unui blid de orez sau al unei promisiuni de nimic.

Ziua Copilului e o sărbătoare oficială, cu flori și cadouri, dar pe lumea reală copiii plătesc cu vieți, cu suferințe și cu vise spulberate pentru prostia și lăcomia adulților. De Ziua Copilului, nu-i suficient să ne amintim să le oferim dragoste și protecție. Ar trebui să ne uităm în oglindă și să vedem ce facem concret ca să nu fim complici la acest genocid mut al inocenței. Pentru că, până atunci, sărbătoarea asta rămâne o glumă sinistră. Un fals moment de liniște în haosul pe care noi, adulții, îl întreținem cu mândrie și nepăsare.