BRETANIA: COASTA DE GRANIT ROZ

Bretania este o regiune magnifică de povești și legende, dar și de peisaje sublime, a Franței – cam cum este Maramureșul pentru români. În 2019, împreună cu Vlad, fiul meu cel mic, am călătorit pe biciclete de-a lungul coastei sale, încheind excursia noastră la Ploumanac’h, pe Coasta de Granit Roz (Côte de Granit Rose, în franceză în original), situată în sudul departamentului Côtes-d'Armor (echivalentul județului în România). Potrivit geologilor, aceasta se întinde pe 10 kilometri între comunele Perros-Girec și Trébeurden.

Coasta de Granit Roz

O coastă de basm, unde stâncile și semnele activității umane au aceeași culoare și spun povești despre mare. Vă invit să le descoperiți în cele ce urmează.

Călătoria noastră

Indiferent ce spun hărțile, pentru noi, Coasta de Granit Roz începe la Falia de Plougrescant. De acolo am pornit spre Ploumanac’h, după ce am văzut castelul Roche-Jagu și portul Lézardrieux (descrise în „Bretania: castelul și marea”), apoi orașul Tréguier și Falia de Plougrescant (vezi „Bretania: orașul și prăpastia”).

Sus: Castelul Roche-Jagu și portul Lézardrieux.Jos: Tréguier și Falia.

Aveam de parcurs cam 30 de kilometri până la destinație – o distanță destul de mare pentru noi, care pedalam deja de câteva zile și încă pe biciclete de munte.

Pors Scaff

Între Gouffre de Plougrescant și Ploumanac’h nu există un traseu dedicat circulației bicicliștilor, așa că am ales să mergem pe o șosea care trecea destul de aproape de coasta mării. Așa am ajuns în punctul numit Pors Scaff: un loc cu pășuni și stânci ale căror forme par să se schimbe constant în funcție de maree și care își modifică nuanțele în funcție de unghiul în care lumina le lovește.

Pors Scaff: sus, pe timp de flux. Stânga jos, pe timp de reflux.

Când a venit timpul să înceapă refluxul, am putut vedea cum apa se retrage și cum stâncile capătă o varietate de forme. A fost o priveliște magnifică, dar a trebuit să plecăm repede, deoarece mai aveam mult de mers. Totuși, dorind să prelungim plăcerea de a admira acest spectacol încă puțin, am continuat drumul pe niște (să le spunem așa) poteci. Și asta pentru câteva sute de metri, ceea ce a solicitat serios pneurile remorcii noastre.

Unul dintre ele a sfârșit prin a se sparge — din fericire, după ce revenisem pe șosea. În timp ce, cam disperați, analizam situația încercând să găsim o soluție, o mașină s-a oprit lângă noi. O doamnă a coborât și s-a oferit să ne ajute, ducându-ne remorca și conținutul ei (cort, saci de dormit și haine) la destinație: campingul din Ploumanac’h. A fost un gest imens.

Biscuiți și prăjitură de Bretania.

În semn de mulțumire, i-am oferit o cutie de biscuiți de Bretagne; noi suntem atât de înnebuniți după aceștia, că îi considerăm bunul nostru cel mai prețios. Ea a refuzat-o râzând, spunând că fabrica se află la doar câteva sute de metri de casa ei. La plecare, ne-a sfătuit să trecem prin Anse du Pellinec și Port-Blanc.

Anse du Pellinec

Este un golf mic, unde pot fi observate numeroase păsări migratoare sau care iernează, atrase aici de prezența constantă a hranei. O altă atracție este o barcă din lemn, pe care apa o acoperă aproape în întregime în timpul fluxului.

Anse du Pellinec

La reflux, când marea se retrage, golful poate fi traversat pe un drum de pământ cunoscut sub numele de Passage du Pellinec. Pe aici am trecut și noi mergând spre Port-Blanc.

Port-Blanc

Sau Pors Gwen, în limba nativă a Bretagne, este un mic port costier în Țara Trégor din departamentul Côtes-d'Armor. Odinioară o oază de liniște, un refugiu pentru marinari, azi este o stațiune balneară care aparține de orașul Penvénan. Stâncile spectaculoase oferă un fundal pitoresc, cea mai impunătoare fiind Stânca Santinelei. În vârful acesteia, a fost construită o mică capelă cu o cruce în vârf.

Sus: Stânca Santinelei. Jos: Marea pe care o supraveghează.

La poalele sale se afla odinioară o gheretă cu statuile Sfântului Tugdual și ale Notre-Dame de la Mer. Acestea au fost amplasate ulterior în capela Notre-Dame de Port-Blanc. Această capelă semi-îngropată, datând din secolul al XVI-lea, a fost construită pe fundațiile unui turn de veghe din secolul al XIII-lea.

Capela Notre-Dame de la Mer.

În fiecare an, pe 8 septembrie, are loc o ceremonie religioasă specifică, purtând numele de Grațiere, cu crucea albastră a marinarilor purtată în fruntea procesiunii care pleacă de la această capelă. Patru băieți de opt ani, îmbrăcați în marinari, poartă pe rând o goeletă, în amintirea marilor expediții de pescuit din Islanda. Fetele poartă o mică Fecioară de aur, în timp ce altele le escortează, ținând panglici albastre. Statuia Fecioarei Maria este purtată de doi pescari. Se cântă cântece dedicate Fecioarei Maria, precum și cântece bretone, după care se depune o coroană de flori în mare, în memoria celor care au murit în ultimul an. Oamenii se roagă apoi pentru o bună recoltă la pescuit și pentru protecția marinarilor.

Pe drum către Ploumanac’h

Plecând din Port-Blanc, ne-am îndreptat direct spre Ploumanac’h. Ne permitem doar scurte pauze, suficiente cât să admirăm și să fotografiem câteva dintre frumoasele colțuri ale Bretaniei pe lângă care trecem.

Când am ajuns la camping, am fost surprinși să nu ne găsim remorca la recepție. De fapt, personalul campingului alesese deja un loc pentru cortul nostru și ne așezase acolo toate lucrurile. Am petrecut apoi ceva timp cu ei, povestindu-le despre aventurile noastre și despre locurile magnifice pe care le-am descoperit în timpul călătoriei.

În schimb, ne-au sfătuit să începem cu o vizită la Aquarium marin din Trégastel, pentru a obține mai multe informații despre Coasta de Granit Roz.

Capela Ste-Anne-des-Rochers.

Aquarium marin

Locul este impresionant: o parte din el se găsește în interiorul unei stânci uriașe. Prima sală, numită Zona mareelor, descrie viața care se dezvoltă în ritmul fluxului și refluxului. A doua sală, Zona adâncurilor, este dedicată vieții marine de la adâncime.

Aquarium și stânca uriașă care îl adăpostește.

Ieșim apoi afară pe un bloc uriaș de granit roz care măsoară 22 de metri lungime pe 15 metri lățime și cântărește aproape 5.500 de tone. Aici descoperim Zona de brumă, unde apa mării nu ajunge niciodată, nici măcar în timpul fluxului cel mai puternic, cu condiții de viață extreme: ploaie, soare și vânt în permanență. De acolo de sus, noi putem admira, de asemenea, zona înconjurătoare, orașul și coasta, dar și statuia „Tatăl Etern” (Père Éternel în franceză în original). Inițial, ea a fost numită „Statuia Bunului Mântuitor” (Statue du Bon-Sauveur în franceză în original), fiind ridicată în 1869 pe vârful unei stânci care domina plaja Coz-Pors din apropiere. A fost binecuvântată la 22 iulie același an, fiind destinată a „ajuta marinarii locali și străinii care vizitează țărmurile noastre să își ridice gândurile către Dumnezeu”.

Văzând-o acolo sus, ne-am spus că există încă un motiv pentru existența ei: să vegheze asupra Acvariului și a Coastei de Granit Roz de acolo de sus, ca un paznic tăcut și neclintit al mării și al stâncilor.

De ce „Coasta de Granit Roz”?

Tot acolo sus, găsim fișe cu informații științifice despre această coastă. S-a format în urmă cu aproape 300 de milioane de ani, prin răcirea lentă a magmei unui vulcan. De-a lungul timpului, marea și vânturile au contribuit la modelarea ei, adăugând alte minerale în compoziție. Culoarea roz distinctivă provine în principal de la feldspatul potasic, care, în combinație cu cuarțul și mica, dă acestor stânci aspectul unic ce face faima regiunii.

Piatra Coastei de Granit Roz.

Culoarea granitului

Culoarea dominantă a stâncilor variază de la maro la roz, datorită prezenței a trei minerale în compoziția pietrei: mica, de un negru strălucitor; cuarțul, cu reflexe gri-translucide; și feldspatul, care determină nuanța roz. Aceasta din urmă este mai mult sau mai puțin intensă în funcție de gradul de oxidare al feldspatului și de proporția în care se regăsește în compoziția granitului.

Plaja Coz-Pors

Bineînțeles, după ce am ieșit din Acvariu, am mers direct la plaja Coz-Pors. Nu pentru o baie — nu aveam costumele — ci pentru a admira formațiunea de stânci pe care se înălța odinioară statuia numită „Tatăl Etern”. Soarele strălucea cu atâta putere, încât toată lumea părăsise nisipul pentru a se refugia în apă.

Plaja Coz-Pors.

Noi ne-am oprit pentru o clipă să admirăm albul strălucitor al nisipului, în contrast cu care culorile stâncilor ieșeau și mai mult în evidență. Bineînțeles că Vlad a urcat imediat pe stâncă și, când a ajuns în vârf, mi-a strigat: „Tati, uită-te la mine, eu sunt acum Tatăl Etern!”

'Capul Dragonului'

Acum că dobândisem atâtea cunoștințe despre Coasta de Granit Roz, am pornit să o explorăm, începând de la Ploumanac’h, acolo unde se afla campingul nostru. Am luat-o pe traseul de coastă cunoscut sub numele de Poteca vameșilor (Sentier des Douaniers, în franceză), care ne poartă printre nenumărate stânci îngrămădite aparent la întâmplare, unele peste altele, sau dispuse în echilibre atât de precare încât par aproape ireale. Cu colțurile rotunjite și formele sale variate, care dau naștere unor figuri când ciudate, când uimitor de recognoscibile, Coasta de Granit Roz este o adevărată operă de artă minerală, o sculptură a naturii care încântă și surprinde la fiecare pas.

Sus: formațiunea stâncoasă denumită 'Capul Dragonului'.

Printre acestea se află și formațiunea numită „Capul Dragonului”. Vlad a refuzat să escaladeze această îngrămădire de stânci, prefăcându-se speriat și spunând, în glumă, că lui îi este frică de „dragoni”. Zâmbetul larg și strălucitor care îi lumina fețișoara trăda însă bucuria jocului și a aventurii.

Cățărându-ne pe stânci

Pe măsură ce ne continuăm plimbarea, înaintăm încet de-a lungul potecii, ca să avem timp să admirăm superbele formațiuni stâncoase care ne ies în cale. Vlad se cațără pe ele cu o ușurință care pare o declarație de dragoste pentru acest loc, iar eu îl urmez uneori, cu aceeași plăcere copilărească.

Nu e vorba de bravadă, ci de manifestarea pasiunii profunde pe care o nutrim pentru aceste stânci magnifice. Să le escaladăm nu înseamnă doar să ne punem la încercare echilibrul sau forța, ci mai ales să le arătăm respectul nostru — să ne lipim palmele de piatra caldă, să o mângâiem în căutarea unei prize bune, să fuzionăm pentru o clipă cu forma ei, cu istoria ei tăcută. Şi aşa, de la o stâncă la alta, parcă printr-un ritual tăcut, am ajuns la ceea ce localnicii numesc „Şina”.

Anse de Pors Kamor

„Portz-ar-Mor” — acesta este numele său în breton. Este singurul punct din Ploumanac'h din care se poate ieşi în largul mării în orice moment al zilei, fie că este flux, fie că este reflux. Aici se află clădirea care adăpostește barca de salvare a Société Nationale de Sauvetage en Mer (SNSM), organizație de voluntariat a cărei misiune este de a acorda asistență gratuită persoanelor aflate în pericol pe mare. Pe 22 decembrie 1912, tot de aici a fost lansată prima ambarcațiune de salvare în mare — botezată, cu o eleganță specific franțuzească, Le Commandant Gentil („Comandantul Politicos”). De atunci și până azi, cinci nave i-au urmat exemplul, salvând nenumărate vieți care, altfel, s-ar fi pierdut în adâncuri.

Sus: vaporul Président Toutain și garajul său. Jos: „Șina”.

Astăzi, în garajul său se află vaporul Président Toutain, lung de 15,50 metri, capabil să înfrunte orice vreme și să atingă viteze de până la 20 de noduri. Se spune că este imposibil de scufundat și că se poate redresa singur. Extrem de spectaculoasă este „Șina” – traseul pe care îl urmează vaporul pentru lansările rapide în larg. Este, de fapt, o rampă de 113 metri, utilizabilă chiar și pe furtună, indiferent de intensitatea acesteia.

Farul Mean Ruz

Farul actual este al doilea cu acest nume. El a fost construit pentru a înlocui farul din granit gri ridicat în 1860, distrus de trupele germane în 1944. Numele său oficial, Mean Ruz, provine din limba bretonă: maen ruz, adică „piatră roșie” – un nume care i se potrivește perfect, căci stânca pe care este așezat are culoarea caldă a granitului roz ce domină întreaga coastă.

Stânga jos: imaginea primului far, construit în 1860 și distrus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Sus și dreapta: actualul far Mean Ruz, veghetor de granit roz asupra coastei și valurilor.

Farul pe care îl admirăm astăzi a fost construit din granit roz-roșiatic între 1946 și 1948, pentru a se armoniza cu mediul înconjurător și a încânta privirea turiștilor. Se integrează atât de bine în peisaj, încât unii marinari se plâng că nu îl pot distinge de la distanță. Cu toate acestea, rolul său esențial este de a marca intrarea în canalul navigabil spre portul Ploumanac’h. Noaptea, însă, devine ușor de reperat datorită luminii sale roșii intermitente, care, la intervale regulate, devine albă și vizibilă de departe.

Sus: Vlad în timp ce explorează baza farului Mean Ruz. Jos: Vedere panoramică de pe promontoriul pe care este amplasat farul.

De pe promontoriul farului, se deschide o priveliște remarcabilă asupra stâncilor roz ale țărmului și a insulelor din apropiere. Deși interiorul farului Mean Ruz nu este deschis publicului, se poate coborî până la baza sa și chiar explora zona de sub construcție. Vlad, desigur, nu a ezitat să profite de această oportunitate.

Castelul Costaérès

Ridicat între 1892 și 1896, în stil neogotic inspirat de arhitectura castelelor medievale, edificiul este construit din granitul roz local, extras din carierele din apropiere. Deși este numit „castel”, construcția corespunde mai degrabă tipologiei conacelor de vacanță impunătoare, specifice sfârșitului de secol XIX. Interiorul său a fost amenajat cu lemn provenit din epava vasului cu trei catarge Maurice, eșuat în 1896. Numele Costaérès derivă din termenul breton coz-seherez, care înseamnă „uscătorie veche” — referință la activitatea marinarilor care obișnuiau să usuce aici peștele, pe insulița unde se înalță astăzi clădirea.

Castelul Costaérès si insula sa.

Castelul Costaérès a fost, de-a lungul timpului, loc de refugiu și inspirație pentru numeroși emigranți polonezi, printre care și scriitorul Henryk Sienkiewicz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1905. Aici, în acest decor izolat și spectaculos, el a scris capodopera Quo Vadis, publicată în 1895, lucrare care avea să-l consacre pe plan internațional. Astăzi, castelul este proprietate privată și nu poate fi vizitat, dar poate fi admirat de la distanță, profilându-se impunător printre stâncile insuliței pe care a fost construit.

Sfârșitul vacanței, vara 2019

Puțin mai târziu, am ajuns la Trégastel, punctul final al plimbării noastre din acea zi. Este și sfârșitul călătoriei noastre din acea vară, căci mâine urma să plecăm spre casă.Am lăsat în urmă Coasta de Granit Roz cu regret și recunoștință, purtând în suflet imaginea stâncilor sale fantastice, a valurilor care se sparg cu răbdare în același loc de milioane de ani și a soarelui breton care, uneori, ne-a însoțit cu zâmbetul său rar.

Sus: Vlad, pentru ultima dată, în vârful unei stânci. Jos: Gândindu-se deja când ne vom întoarce aici.

Dar ne vom aminti întotdeauna de peisajele minunate pe care le-am întâlnit în vacanța noastră, de poveștile auzite și de ospitalitatea și amabilitatea localnicilor. „Ne vom întoarce” – aceasta este promisiunea noastră.

2023: Revederea

Ne-am ținut promisiunea: patru ani mai târziu, ne-am întors, de data aceasta însoțiți de Radu, fiul meu cel mare, pentru a descoperi și el minunile Coastei de Granit Roz. Am pornit din Pointe du Château, în Perros-Guirec, un imens pinten stâncos care înaintează în mare.

Sus: Pointe du Château; jos, în stânga: Vlad și golfulețul Trestrignel; în dreapta: Radu și șenalul navigabil spre portul Perros.

Cândva acest loc reprezenta o poziție strategică importantă pentru apărarea zonei. Azi, din vârful său, el oferă vederi magnifice ale imprejurimilor. Pentru a ajunge în vârf, trebuie să urci o scară formată din trepte sculptate în piatră.

Dar Vlad și Radu au preferat să se cațere pe stânci, care li s-au părut mult prea ușoare pentru abilitățile lor de alpiniști. Norii veneau și plecau, uneori se adunau în valuri dense, alteori se rarefiau. Nu le-am dat importanță — peisajul era prea frumos pentru a ne lăsa tulbura de ceva atât de neînsemnat precum riscul unei ploi. Radu, fascinat și el de aceste stânci, a acceptat totuși să facă câteva ședințe foto alături de ele.

Vlad este acum ușurat: nu mai trebuie să pozeze la fiecare cinci metri, cum îi ceream înainte să ne oprim pentru câte o fotografie. Plimbarea noastră de astăzi se încheie la farul Mean Ruz, pe care noi trei îl admirăm preț de câteva clipe.

Insula Renote

A doua zi, am încheiat excursia noastră pe Coasta de Granit Roz cu o vizită pe Insula Renote.

Inițial, era o insulă accesibilă doar pe jos, în timpul refluxului. Însă, din 1885, a devenit o peninsulă, odată cu construirea unei șosele care permite accesul chiar și în timpul fluxului. Pe istmul format din nisip și roci — cel care leagă insula de continent — există chiar și o mică parcare, însă de acolo înainte traficul este permis doar pietonilor.

Ședințele foto sunt obligatorii.

În aproximativ o oră, incluzând bineînțeles și ședințele foto, parcurgem circuitul zonei urmând poteca de coastă. Blocurile de granit, sculptate de acțiunea combinată a apei, vântului și soarelui, se înalță în aranjamente neașteptate, ce par să sfideze legile echilibrului. Prezența lor transformă această peninsulă într-un haos mineral de o frumusețe aparte, adăugând și mai multă magie Coastei de Granit Roz.