CRĂCIUN ROMÂNESC

Azi, eu, George, trăiesc în Noua Zeelandă. Chiar dacă sunt departe de țară, am simțit mereu nevoia să păstrăm viu sufletul Crăciunului românesc, așa cum îl trăiam în copilărie. În fiecare decembrie, casa noastră se transformă într-un mic colț de 'acasă': împodobim bradul cu globuri și beteală, cântăm sau ascultăm colinde. Mirosul sarmalelor și al cozonacilor umple aerul, aducând cu el amintiri dulci, îmbogățite de timp.

Mersul la biserica românească devine un moment sacru, legătura noastră cu tradiția și cu valorile care ne definesc. Salata de boeuf, sarmalele în foi de varză și de viță, drobul de ciuperci și cozonacii sunt mult mai mult decât simple preparate culinare; ele sunt simboluri vii ale răbdării, ospitalității și ale bucuriei împărtășite. Fiecare gest de gătit, fiecare colind cântat, fiecare rugăciune rostită este un act de păstrare a identității – o apărare delicată și prețioasă împotriva uitării și a distanței. Trăim cu nostalgie, dar și cu recunoștință, pentru că aceste tradiții ne leagă de rădăcinile noastre și ne amintesc cine suntem. Ele ne definesc până la capăt, ne dau sens și continuitate, păstrând vie flacăra valorilor care ne fac să ne simțim acasă, oriunde am fi.

Parohia Ortodoxă Sfântul Ignatie Teoforul din Auckland, Noua Zeelandă. Părinte paroh Mircea Mihai Corpodean.

Crăciunul românesc este o sărbătoare a luminii și a continuității, în care credința creștină se împletește firesc cu tradiții vechi de secole. Este un timp al colindului, al casei deschise și al comunității, în care Nașterea lui Hristos este vestită atât în biserică, cât și pe drumuri, din poartă în poartă. În satul românesc, Crăciunul păstrează un ritm aparte: gesturi simple, cuvinte rituale și o liniște plină de sens, care leagă generațiile și dau sărbătorii o profunzime aparte.

Colindatul, așa cum se trăiește la sat

În satele românești, colindatul nu este un simplu obicei de sezon, ci un act comunitar cu valoare aproape sacramentală, așteptat și respectat de toți membrii satului. El deschide simbolic Crăciunul și stabilește o ordine a lumii pentru anul care vine.

Copii la colindat în satele din Maramureș.

Copiii sunt primii colindători. În Ajun, imediat după lăsarea întunericului, pornesc din poartă în poartă cu „Steaua”, confecționată din lemn, carton și hârtie colorată, împodobită cu icoana Nașterii și cu beteală. În unele sate din Moldova sau Muntenia, „Steaua” are mai multe fețe și se învârte, amintind de mișcarea cerească și de drumul magilor. Colindele copiilor – „Steaua sus răsare”, „Trei păstori”, „O, ce veste minunată” – sunt scurte și clare, ușor de recunoscut, iar gazdele îi primesc cu emoție, ca pe niște vestitori ai unei vești sfinte. Darurile oferite (mere, nuci, colaci, covrigi) nu sunt simple recompense, ci semne ale belșugului dorit pentru anul următor.

După copii urmează cetele de flăcăi sau grupurile de tineri, care dau colindatului o dimensiune solemnă și artistică. În multe sate din Ardeal și Maramureș, aceste cete se formează cu săptămâni înainte, repetă colindele și își aleg un conducător (vătaf). Colindele lor sunt mai lungi, cu versuri arhaice, uneori greu de înțeles fără explicații, dar bogate în simboluri: grâul, lumina, casa, masa, pomul vieții. Polifonia este esențială, iar armoniile creează o atmosferă gravă, aproape ritualică.

În Maramureș, de exemplu, colindătorii poartă cămăși albe, pantaloni albi și strâmții (cioareci) și cojoace, iar colindatul se face în liniște, fără grabă. Gazda îi invită în casă, îi așează lângă masă și îi ascultă cu capul descoperit. În Bucovina, colindele sunt adesea legate de gospodărie și de statutul gazdei (pentru fată, pentru flăcău, pentru văduv), fiecare colind fiind ales cu grijă, „ca să se potrivească”.

Colindatul este adesea strict organizat. În unele sate există o ordine precisă a caselor, pentru a nu se crea supărări, iar colindătorii nu pot sări peste o gospodărie. Există și interdicții: nu se colindă casele îndoliate sau cele care nu au primit colindători în anii anteriori. A primi colindul este un semn de onoare; a-l refuza înseamnă a rupe legătura cu comunitatea.

Astfel, colindatul la sat este mult mai mult decât un cântec: el vorbește despre apartenență, continuitate și memorie. El leagă copiii de părinți, pe cei vii de cei plecați, prezentul de un trecut care încă respiră prin vocea colindătorilor. În fiecare vers și în fiecare prag trecut, Nașterea Domnului se transformă dintr-o poveste biblică într-o realitate trăită, an de an, în inima satului românesc.

Jocurile cu măști – memoria vie a lumii vechi

În satele românești, mai ales în Moldova, Maramureș și zonele subcarpatice, jocurile cu măști reprezintă una dintre cele mai spectaculoase și arhaice componente ale ciclului sărbătorilor de iarnă. Ele preced și însoțesc Crăciunul și Anul Nou, fiind moșteniri ale unei lumi precreștine, în care omul încerca să influențeze natura, timpul și norocul prin gest ritualic.

„Capra”, „Ursul”, „Cerbul” sau „Căluțul” sunt mult mai mult decât simple personaje folclorice; ele sunt simboluri ale forței vitale, ale fertilității și ale protecției comunității. „Capra”, întâlnită mai ales în Moldova, este asociată cu belșugul și rodnicia câmpului. Masca ei, adesea realizată din lemn, cu maxilar mobil, este împodobită cu oglinzi, hârtie colorată și panglici, iar dansul ei sacadat, uneori violent, sugerează moartea și renașterea ciclică a naturii.

Umblatul cu Ursul.

„Ursul”, prezent mai ales în zona Carpaților Orientali, poartă o semnificație aparte. Costumele sunt grele, confecționate din blană adevărată, iar jocul este însoțit de bătăi ritmice de tobă. „Ursul” simbolizează puterea, protecția și trecerea dintre anotimpuri. În unele sate, „îmblânzirea” ursului marchează supunerea forțelor sălbatice în fața ordinii comunitare.

Mersul cu Capra.

„Căluțul” și „Cerbul” trimit la mobilitate, viteză și la legătura dintre cer și pământ. Dansurile lor sunt rapide, cu salturi și schimbări bruște de ritm, iar clopotele atașate costumelor amplifică zgomotul ritualic, menit să alunge spiritele rele și să „curețe” spațiul satului pentru anul ce urmează.

Măștile sunt, de regulă, grotești sau caricaturale: fețe exagerate, dinți mari, nasuri proeminente, ochi ieșiți din orbite. Ele nu caută frumusețea, ci puterea de a înspăimânta. Prin mască, cel care o poartă încetează temporar să mai fie el însuși și devine purtătorul unei energii colective, anonime.

Astăzi, aceste jocuri sunt adesea prezentate ca spectacole folclorice sau atracții turistice. Dar în mediul rural ele păstrează încă o funcție simbolică esențială. Participarea la joc nu este întâmplătoare: tinerii sunt inițiați treptat, învață regulile, gesturile și rolurile. Comunitatea recunoaște astfel trecerea lor într-o nouă etapă a vieții. În profunzime, jocurile cu măști nu sunt despre divertisment, ci despre regenerare. Ele exprimă convingerea că lumea trebuie „zguduită” simbolic pentru a putea renaște. Prin zgomot, mișcare și travesti, satul se apără de rău, își reafirmă identitatea și întâmpină noul an nu în tăcere, ci într-o explozie de viață, sunet și memorie ancestrală.

Ignatul – sacrificiul ritual și ordinea lumii țărănești

În satul românesc, Ignatul, sărbătorit pe 20 decembrie, este unul dintre cele mai puternice ritualuri ale iernii, situat la granița dintre necesitate practică și gest sacralizat. Tăierea porcului nu este un act banal, ci un sacrificiu domestic, supus unor reguli transmise din generație în generație, care dau sens și legitimitate gestului. Ritualul începe dis-de-dimineață: porcul este adus în curte, iar înainte de sacrificare este „însemnat” cu semnul crucii pe frunte, uneori cu cuțitul, alteori cu funingine sau cu sare. Gestul are rol apotropaic: se cere iertare pentru viața luată și se invocă protecția divină asupra gospodăriei. În credința populară, sângele vărsat „leagă” casa de belșug și de sănătate pentru anul următor. După sacrificiu, porcul este pârlit, spălat și tranșat în curte, într-o atmosferă care îmbină seriozitatea cu firescul comunitar. Copiii asistă, învață și sunt integrați treptat în ritual. În unele zone, li se face semnul crucii pe frunte cu sânge sau li se atinge fața cu funingine, pentru a fi „rumeni și sănătoși tot anul”.

Momentul central este „pomana porcului” – prima mâncare gătită imediat din carnea proaspătă: bucăți prăjite în untură, servite cu mămăligă, usturoi și, uneori, cu un pahar de țuică fiartă. Aceasta este o masă ritualică, un festin între cei care au participat la sacrificiu: rude, vecini, ajutoare. Prin acest gest, sacrificiul este „închis” simbolic, iar comunitatea se reunește. Ignatul deschide perioada pregătirilor pentru Crăciun: afumarea cărnii, prepararea cârnaților, a caltaboșilor, a tobei și a slăninii. Fiecare parte a animalului este valorificată, reflectând o etică a autosuficienței și a respectului pentru hrană, specifică lumii țărănești.

Dincolo de dimensiunea culinară, Ignatul are o semnificație mai profundă: el reafirmă controlul simbolic al omului asupra timpului și naturii. Sacrificiul porcului închide anul agrar, asigură supraviețuirea peste iarnă și pregătește comunitatea pentru renașterea care va veni. În acest sens, Ignatul este mult mai mult decât o tradiție de Crăciun; este una dintre ultimele expresii vii ale unei lumi în care viața, moartea și hrana formau un întreg inseparabil.

Sarmale tradiționale românești, în foi de varză.

Gastronomia – limbajul belșugului și al sărbătorii

În satul românesc, masa de Crăciun este o declarație simbolică: postul s-a încheiat, lumea reintră în abundență, iar casa se deschide larg pentru familie, rude și oaspeți. Fiecare preparat are un sens, o istorie și o ordine, iar masa în sine devine un ritual al comuniunii.

Sarmalele ocupă locul central, atât pe masă, cât și în imaginarul sărbătorii. Servite cu mămăligă și smântână, ele sunt semnul suprem al belșugului și al priceperii gospodinei.

Murături, tobă și piftie.

Cârnații, caltaboșii și toba păstrează legătura directă cu Ignatul. Ei sunt expresia continuității dintre sacrificiu și ospăț: nimic nu se pierde, totul se transformă.

Alături se găsesc piftia, cozonacul, plăcintele și murăturile. Vinul și țuica completează masa, iar bucatele sunt însoțite de colinde, urături și povești spuse în familie.

În centrul său se află carnea de porc, pregătită sub diferite forme – friptură, sarmale, tobă, cârnați. Alături se găsesc piftia, cozonacul, plăcintele și murăturile. Vinul și tuica completează masa, iar bucatele sunt însoțite de colinde, urături și povești spuse în familie.

Cozonacul încheie masa și poartă poate cea mai încărcată semnificație simbolică. Umplut cu nucă, cacao, stafide sau rahat, el reprezintă prosperitatea și bucuria.

În multe sate, cozonacul nu se taie până în ziua de Crăciun, fiind considerat o mâncare „așteptată”, asemenea sărbătorii înseși.

Mâncarea din Ajun – postul care pregătește miracolul

Ajunul Crăciunului este una dintre cele mai încărcate zile simbolic din calendarul popular. În multe sate, masa este așezată devreme, dar nu se atinge până la apariția primei stele pe cer, semn care trimite direct la steaua de la Betleem. Abia atunci familia se adună, se face semnul crucii și începe cina, într-o atmosferă de tăcere sau de vorbă domoală.

Scutecele Domnului sau turtele de Crăciun.

Un loc central îl ocupă turtele de Crăciun, cunoscute în unele zone drept „Scutecele lui Hristos”. În unele sate, turtele se rup cu mâna, nu se taie cu cuțitul, pentru a păstra caracterul ritualic.

Cina de Ajun din Bucovina.

Bucovina păstrează una dintre cele mai elaborate forme ale Ajunului. „Cina de Ajun” este compusă din 12 feluri de mâncare de post, fiecare simbolizând câte un apostol. Masa este sfințită de preot, care vine din casă în casă, iar familia mănâncă abia după această binecuvântare. Totul se desfășoară într-o atmosferă gravă, aproape liturgică. Maramureșul impresionează prin păstrarea unui Crăciun sobru și arhaic. Colindele sunt lente, cântate fără grabă, cu voci grave, iar costumele populare sunt purtate nu ca podoabă, ci ca semn de identitate. Un obicei specific este butucul aprins în curte sau în vatră, care arde toată noaptea de Ajun. El simbolizează lumina care învinge întunericul și continuitatea vieții peste iarnă.

Colaci dobrogeni.

În Dobrogea, Crăciunul capătă și o dimensiune comemorativă prin obiceiul „Moșilor de Crăciun”. Femeile pregătesc colaci, fructe și mâncăruri de post, pe care le oferă la cimitir sau vecinilor, „de sufletul morților”. Gestul întărește legătura dintre cei vii și cei plecați și amintește că sărbătoarea nu este doar bucurie prezentă, ci și memorie și continuitate.

Moșii dobrogeni sunt un obicei străvechi, cu rădăcini ce se pierd până în preistorie.

Mersul la biserică

În satele românești, mersul la biserică de Crăciun este mai mult decât un simplu act de pietate individuală. Este un moment central al vieții comunitare, în care sărbătoarea capătă sens deplin. Biserica devine locul unde tradiția populară și ritualul creștin se întâlnesc și se confirmă reciproc.

În seara de Ajun, după apusul soarelui sau după apariția primei stele, oamenii pornesc spre biserică, adesea pe jos, în grupuri mici, îmbrăcați în haine curate sau în costume populare. Drumul în sine are valoare simbolică: satul întreg se mișcă spre același centru, într-un gest de unitate și reculegere. Copiii care au colindat peste zi se opresc și la biserică, unde colindele capătă o formă solemnă, cântate în fața altarului.

Slujba de Crăciun (Utrenia și Sfânta Liturghie) se desfășoară, în multe sate, noaptea târziu sau în zorii zilei de 25 decembrie. Biserica este plină, luminată de lumânări, iar mirosul de tămâie se amestecă cu frigul iernii adus de hainele groase ale credincioșilor. Colindele bisericești, diferite de cele din curțile oamenilor, au un caracter grav și teologic, vestind Nașterea Domnului ca eveniment mântuitor. Un moment deosebit de important este împărtășania. Mulți săteni se pregătesc prin post, spovedanie și rugăciune pentru a primi Sfânta Împărtășanie în ziua de Crăciun. Pentru ei, acesta este adevăratul început al sărbătorii, mai important chiar decât masa festivă de acasă.

În unele sate, după slujbă, preotul binecuvântează credincioșii și gospodăriile, iar oamenii își urează unii altora „Crăciun fericit”, nu ca formulă convențională, ci ca urare cu valoare spirituală. Este momentul în care tensiunile, supărările sau conflictele sunt lăsate deoparte, măcar simbolic.

În zone precum Maramureșul sau Bucovina, mersul la biserică este strâns legat de portul popular. Costumele nu sunt festive în sens modern, ci semne ale demnității și continuității comunității. Intrarea în biserică îmbrăcat astfel înseamnă a aduce în fața lui Dumnezeu întreaga istorie a satului.

Crăciunul contemporan – tradiție și adaptare

În România anului 2025, Crăciunul se desfășoară pe parcursul a trei zile oficiale (25–27 decembrie), dar, în realitate, el începe mult mai devreme și se prelungește dincolo de calendar. Este una dintre puținele sărbători care reușesc să adune, în același timp, lumea satului și lumea orașului, fără ca una să o anuleze pe cealaltă. În mediul urban, Crăciunul capătă o dimensiune spectaculoasă: târguri de Crăciun în orașe precum Sibiu, Brașov, Cluj sau București, lumini arhitecturale, concerte, patinoare temporare, produse artizanale reinterpretate pentru publicul modern. Aceste forme sunt adesea criticate pentru comercializare, dar ele răspund unei nevoi reale: aceea de comunitate, de ieșire din ritmul cotidian și de reîntoarcere la un imaginar comun al sărbătorii.

În paralel, satul continuă să fie reperul simbolic al Crăciunului autentic. Chiar și pentru cei care trăiesc la oraș, Crăciunul rămâne sinonim cu „mersul acasă”: drumuri aglomerate, trenuri pline, reîntoarcerea la casa părintească, la mesele mari și la obiceiurile cunoscute din copilărie. Tradițiile nu mai sunt trăite întotdeauna integral, dar sunt recunoscute și respectate: colindul, masa de Ajun, slujba de Crăciun, sarmalele și cozonacul. Crăciunul contemporan este, astfel, un spațiu de negociere între vechi și nou. Tehnologia este prezentă – telefoane, mesaje, fotografii –, dar nu anulează ritualul. Dimpotrivă, îl documentează și îl transmite mai departe. Colindele se aud și pe platforme digitale, mesele sunt fotografiate, dar semnificația profundă rămâne legată de prezența fizică, de masa împărtășită și de timpul petrecut împreună. Esențial este faptul că, dincolo de modernizare, Crăciunul continuă să funcționeze ca un reper identitar. El oferă o pauză într-o lume accelerată, un moment de repliere și de reîntoarcere la valori stabile: familia, comunitatea, memoria. În acest sens, Crăciunul românesc contemporan nu este o tradiție în declin, ci una care se adaptează, demonstrând o remarcabilă capacitate de continuitate în fața schimbărilor lumii moderne.

https://www.youtube.com/watch?v=IxckadJ1Crs