DICTATURA ÎNCEPE CU ABECEDARUL

Chiulind pentru a deveni «intelectuali» prin expediții literare în librăriile din centrul orașului. Ce modalitate mai bună de a înlocui orele de laude interminabile aduse lui Ceaușescu? Cu puțin noroc, puteam chiar găsi romane de aventuri, polițiste sau science fiction.

Să fie limpede: Comuniștii au urmărit să folosească cultura, în special cărțile, pentru a spăla creierul poporului. Să-l facă să uite tradițiile și cultura proprie, pentru a-l putea îndoctrina cu dogma comunistă. Așa s-a întâmplat în toate țările în care comuniștii au preluat puterea, inclusiv în România. Dar, asemenea comunismului însuși, această teorie — oricât de strălucitoare părea — a eșuat în practică. Cultura, iar cărțile cu precădere, au devenit un bastion al rezistenței împotriva sistemului, împotriva comunismului însuși. Citiți în cele ce urmează povestea «drumului» cărții: de la instrument de subjugare a poporului la expresie a rezistenței față de regimul comunist. Așa cum l-am văzut și l-am trăit noi, adolescenți în timpul domniei lui Ceaușescu.

Propaganda pentru o carte de căpătâi: "În mâinile muncitorului conștient, Manifestul Partidului Comunist, scris de titanii gândirii revoluționare Karl Marx și Friedrich Engels, nu este o simplă carte – este o armă!"

Școala Minciunii, Lecția I: Stalin

Comunismul s-a născut cu adevărat în 1917, în Rusia, odată cu revoluția bolșevică. Aici, teoria lui Marx și Engels a fost pusă în aplicare în viața reală a unui popor. Rezultatul: cea mai rea dictatură pe care a cunoscut-o vreodată lumea. Sub pretextul că dă puterea poporului, aceasta a ajuns, de fapt, să fie concentrată în mâinile unei singure persoane — Stalin — care a ordonat orori inimaginabile. În același timp, propaganda regimului încerca să-i convingă pe oameni că trăiesc în cea mai bună dintre lumi. Pentru a atinge acest obiectiv, oamenii trebuiau să știe să citească și să scrie. Să poată citi materialele de propagandă și să scrie ceea ce era "necesar": lucrări care proslăveau regimul comunist, desigur. Dar, la începutul anului 1918, cu excepția unui număr redus de nobili de la curtea țarului și de intelectuali, rușii nu știau nici să citească, nici să scrie. Prin urmare, comuniștii au fost nevoiți să înceapă o muncă titanică: alfabetizarea populației. Apoi, comunismul a fost "exportat" de Rusia în întreaga Europă de Est prin forța armelor, cu tancul. Odată ajunși la putere, comuniștii au început alfabetizarea poporului în marș forțat, urmată de îndoctrinarea prin intermediul școlii, după modelul sovietic.

"Cunoașterea va rupe lanțurile sclaviei", propagandă în favoarea cititului în literatura sovietică.

Întâi Ștergi, Apoi Stăpânești

Este important de înțeles că comuniștii nu au educat poporul din bunătate sau în interesul acestuia. Au făcut-o pentru a-l îndoctrina și a-l determina să accepte de bunăvoie regimul comunist — nu doar de frică. Oamenii erau analfabeți, dar nu needucați. Tradițiile, obiceiurile, poveștile și legendele se transmiteau oral, din generație în generație, din comunitate în comunitate. Era, desigur, o cultură populară — dar una bine conturată și adânc înrădăcinată. Această cultură promova un mod de viață și un sistem de valori opus celor pe care comuniștii doreau să le impună. De aici, nevoia de a o eradica, prin două acțiuni majore: alfabetizare și îndoctrinare. S-au deschis școli până și în cele mai izolate cătune, iar întreaga populație a fost obligată să urmeze cursuri pentru a învăța să scrie și să citească. Evident, manualele au fost adaptate pentru a distila învățăturile Partidului Comunist. La fel și literatura.

Alfabetizare și îndoctrinare prin școală.

Îndoctrinarea prin Literatură

În România comunistă, cenzura a început prin interzicerea literaturii de dinainte de război, deși au existat câteva excepții. În paralel, a fost inițiată o traducere masivă a autorilor ruși (Tolstoi și Dostoievski, dar și Leonid Leonov, Șolohov și alții aparținând școlii "realismului socialist"). Totodată, au fost publicate lucrări noi, aparținând curentului literar proletcultist, în strictă conformitate cu cerințele Partidului Comunist. Acestea au fost scrise de autori lipsiți de talent literar, precum Alexandru Jar, Anatol Bakonski și Nicolae Tăutu — nume demult uitate.

Poster de propagandă sovietică: "În fiecare volum al lui Lenin palpită sângele revoluției! Gândirea sa e mai ascuțită decât o baionetă, mai clară decât o comandă de luptă, mai necesară decât pâinea pentru muncitori!"

Foarte repede a devenit clar că această metodă era ineficientă pentru îndoctrinarea populației. Prin urmare, Partidul a schimbat tactica: începând cu anii 1950, a început și traducerea operelor clasice din literatura occidentală. Dar nu orice fel de lucrări. Era vorba despre autori precum Stendhal, Balzac, Flaubert sau Dickens. Zola se afla în capul listei — dar fără 'J’Accuse', ci doar cu 'Gervaise' și celelalte opere din aceeași categorie. Toate aceste scrieri urmau aceeași linie ideologică: descriau o societate burgheză aflată în declin și o industrializare bazată pe exploatarea nemiloasă a muncitorilor. Nu conta că se refereau la o epocă apusă, că erau depășite și că schimbările avuseseră deja loc la începutul secolului al XX-lea.

Balzac, favoritul lui Marx și Engels, nu era un revoluționar. Și totuși, Engels a spus despre vasta lui operă literară: „Iată istoria Franței de la 1815 la 1848... Și ce îndrăzneală! Ce dialectică revoluționară în justiția lui poetică!”

Propaganda comunistă a folosit aceste lucrări pentru a susține teza conform căreia societatea capitalistă se afla într-o stare de degradare progresivă, fiind condamnată să fie înlocuită de regimul comunist. Au fost utilizate resurse considerabile pentru a convinge oamenii de această teză — în principal, prin controlul asupra cărților care erau publicate.

Campania de alfabetizare din România (1948–1954), a urmărit eradicarea analfabetismului în rândul adulților, folosind afișe cu țărani învățând să citească și slogane precum „Citește pentru a construi socialismul”. Comentariul documentarului Sahia (1952): scriitorul Eugen Jebeleanu.

Mecanismele Tăcute ale Cenzurii

Odată ajuns la putere, Partidul Comunist a preluat controlul asupra editurilor, librăriilor și bibliotecilor. Toate lucrările care nu erau pe placul său — cu alte cuvinte, marea majoritate — au fost distruse. Însă, mai subtili decât naziștii, comuniștii nu le-au ars în piața publică, sub privirile tuturor. Le-au eliminat pur și simplu, fără zgomot. Ulterior, populația a fost informată că difuzarea și chiar posesia unor asemenea cărți erau pedepsite cu sancțiuni severe. Editurile au fost închise, doar pentru a fi redeschise atunci când regimul și-a consolidat capacitatea de a controla ceea ce apărea. Numărul acestora a crescut de la trei, în 1948, la douăzeci și patru, în 1972. A fost instituit un sistem specific de cenzură. Scopul era clar: nici o lucrare care nu respecta ori contrazicea învățăturile, standardele și ideologia Partidului Comunist nu trebuia să fie tipărită. În teorie, sistemul funcționa impecabil. În practică, lucrurile erau ceva mai… complicate, mai ales din cauza numărului tot mai mare de scriitori și de opere literare.

Tipărirea volumului 12 din Operele lui Stalin, într-o tipografie din capitală. (1951)

Uniunea Scriitorilor: Privilegiu și Obediență

Între cele două războaie mondiale, România a avut scriitori și poeți valoroși, unii dintre ei devenind celebri și de succes. Când comuniștii au ajuns la putere, aceștia au fost excluși din viața literară. Unii au ales exilul, precum Eugène Ionesco, Paul Goma, Mircea Eliade și Émile Cioran. Cei care au rămas în România au avut de suferit, precum Lucian Blaga, Radu Gyr sau Ion Caraion. Din păcate, mulți au sfârșit în închisori sau lagăre de concentrare — printre ei, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea sau Păstorel Teodoreanu. Un număr redus dintre scriitori, cei care aveau deja simpatii de stânga, au ales să colaboreze cu regimul comunist și să se compromită literar în schimbul unor avantaje. Printre cei mai cunoscuți se numără Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu și Camil Petrescu. Au apărut și scriitori noi, care, bineînțeles, scriau ceea ce își dorea Partidul Comunist. Cei mai mulți erau mediocri, dar existau și câțiva talentați, precum Ștefan Augustin Doinaș sau Eugen Jebeleanu. După modelul sovietic, a fost creată Uniunea Scriitorilor: cei care scriau și erau publicați deveneau membri. Pentru a stimula producția literară, li s-au oferit beneficii considerabile: tiraje uriașe, drepturi de autor substanțiale, "concedii de creație" în vile și castele, precum și călătorii în străinătate — în principal în alte țări comuniste. Ulterior, numărul scriitorilor a crescut exponențial, spre satisfacția regimului, care își vedea astfel realizat planul de a avea tot mai multe lucrări ce promovau, fie explicit, fie subtil, linia ideologică oficială. Totuși, cenzura nu a reușit să țină pasul cu explozia producției literare. În consecință, unii autori au început să scrie texte care se îndepărtau tot mai mult de direcția oficială, ceea ce a început să-l irite profund pe dictatorul Ceaușescu. A urmat, astfel, căderea scriitorilor din grațiile regimului.

Lucrare de propagandă, apărută sub semnătura lui Eugen Jebeleanu, 1953.

Căderea Scriitorilor din Grațiile Regimului

În paralel, Ceaușescu a considerat necesar să facă economii pentru a finanța proiecte pe care el le considera grandioase, dar pe care ceilalți le percepeau drept megalomane. Începând de atunci, s-au depus eforturi considerabile pentru a limita apariția de noi cărți și pentru a reduce tirajele celor care urmau să fie publicate. În acest sens, pentru a stopa apariția de noi scriitori, Uniunea Scriitorilor a încetat să mai accepte membri noi în rândurile sale, reducând totodată drepturile de autor și celelalte privilegii de care membrii beneficiau. În plus, un număr tot mai mare de autori scriau opere din ce în ce mai puțin "respectuoase" față de linia oficială a Partidului Comunist și a lui Ceaușescu — printre aceștia, Mircea Dinescu sau Ana Blandiana. Nici măcar cei care au lăudat regimul și pe Ceaușescu nu erau scutiți de a cădea în dizgrație, așa cum o dovedește cazul poetului Adrian Păunescu. Bardul oficial al regimului, cel care fusese interzis de la toate spectacolele publice într-un moment în care el și Cenaclul Flacăra deveniseră extrem de populare în țară — o popularitate care amenința autoritatea lui Ceaușescu.

În anii grei ai socialismului, Mircea Dinescu a refuzat să se conformeze „autonomiei esteticului.” În 1989, declara în 'Libération' că drepturile omului sunt încălcate — după ce, în 1988, lăudase perestroika la Radio Moscova.

Lectura

În România interbelică, oamenii citeau, însă doar o minoritate se dedica literaturii, în timp ce majoritatea citea doar ce era necesar. Campania de alfabetizare în masă desfășurată de comuniști după preluarea puterii a făcut cititul aproape obligatoriu. Pentru a încuraja lectura, a fost creată o adevărată infrastructură: librării și biblioteci au apărut peste tot, iar întâlnirile cu scriitorii aveau loc frecvent în școli, întreprinderi, dar și în sate și zone izolate. A fi cunoscut ca o persoană care citește mult a devenit un titlu de distincție socială, similar cu cel de noblețe. Recomandările pentru promovarea în diverse funcții includeau, de asemenea, referiri la interesul unei persoane față de lectură. Astfel, oamenii s-au obișnuit să citească.

Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, cititorii din Sala de Ziare.

Căutând Adevărul în Cărți și Muzică

Când noi, Angelo și George, am fost nevoiți să mergem la școală, spălarea creierului prin intermediul învățământului ajunsese la apogeu. Ca toate generațiile anterioare, și noi am avut profesori care nu erau altceva decât purtători de cuvânt ai propagandei Partidului Comunist. Dar, mai mult ca niciodată, aceștia ne predau acum doar foarte puțin din materia lor, iar în rest, ne bombardau cu propaganda oficială. Potrivit lor, trăiam într-un miracol permanent. Fiecare lecție începea aproape invariabil cu știri și povești despre economia noastră comunistă în plină expansiune, despre realizările României și despre "prețioasele indicații" ale lui Ceaușescu. Dar să nu vă închipuiți că era ușor să urmăm acest entuziasm impus de sus, când vedeam în fiecare zi rafturile magazinelor goale de orice produs și când sufeream teroarea constantă a regimului. Această discrepanță între ceea ce ne învățau la școală și realitatea pe care o trăiam ne-a determinat să căutăm refugii. Le-am găsit în rock, în artele marțiale și în cărți, care ne-au permis să scăpăm de rigorile sistemului și să avem propriile noastre aventuri intelectuale. Întâmplările pe care le veți citi mai jos nu sunt inventate, ci trăite, deși unele pot părea neverosimile. Dar, în acei ani, realitatea însăși sfida logica.

Profesor în timpul orelor într-o clasă de liceu, explicând binefacerile sistemului socialist.

O Lecție Neplanificată

Încă din primul an de liceu, obișnuiam să chiulim de la ore pentru a citi. La sfârșitul toamnei din 1985, într-o zi deosebit de călduroasă, ne-am regăsit în desișul de lângă intrarea elevilor, unde ne construisem un mic bastion al libertății intelectuale. Angelo stătea la umbră, între două tufe, cu un roman polițist de Agatha Christie în mână. Eu, George, am rămas afară, fiind primul care să stea de pază. Ceea ce am și făcut, dar cu Insula misterioasă a lui Jules Verne în mână. În mijlocul lecturii, suspansul a fost atât de mare încât am uitat complet de misiunea mea. Într-un moment de maximă concentrare literară, am fost brusc extras din insulă și readus brutal în realitate: cineva mă prinsese de ureche. Nu era un pirat, nici un naufragiat misterios, ci însăși autoritatea supremă a liceului – tovarășul Spulber, directorul temut de toți elevii. Într-o fracțiune de secundă, am încercat să repar situația. Am tușit discret, am scos un oftat, poate chiar un foșnet de pagini, doar-doar îl avertizez și pe Angelo, dar nimic n-a funcționat. Fix în momentul în care detectivul descoperea amprentele criminalului, Angelo a simțit o prezență lângă el și a auzit o șoaptă aparent blajină: "Ce faci aici, elev Angelo?". Angelo a răspuns firesc, ca un elev exemplar (ceea ce nu era!), fără să-și ridice privirea, fără să se gândească: "Citesc!". Apoi și-a dat seama. A înghețat. A înghițit în sec. A ridicat privirea și s-a uitat direct în ochii lui Spulber. Era prea târziu. În biroul său, directorul ne-a ținut un discurs despre "valorile învățământului comunist" și despre "cum liceul nu e loc de boemie decadentă". A fost prima noastră vizită în biroul său. Noi, cam speriați, ne-am angajat să fim buni elevi de acum înainte. În realitate, acest angajament a devenit repede o glumă bună, dat fiind lecția pe care am învățat-o: dacă tot chiulești ca să citești, măcar să-ți alegi mai bine santinela! Sau locul de lectură.

Angelo, surprins citind de Tovarășul Director Spulber, în timpul orelor de studiu.

Biblioteca Secretă a Adolescenței

Citeam mult în timpul lecțiilor: ascundeam cărți sub bănci sau le acopeream cu coperți de manuale. Profesorii de matematică și fizică, cei mai vigilenți, încercau să ne prindă și să ne forțeze să le urmăm lecțiile. Văzând cât de bine ne prefacem că nu înțelegem lecțiile lor, au renunțat în cele din urmă. Probabil li se părea mai util să ne vadă citind decât să se confrunte cu privirile noastre goale în timp ce încercau să ne explice frumusețea ecuațiilor diferențiale. Uneori, cartea era prea captivantă, iar vocea profesorului, care cânta laude regimului, prea enervantă. În astfel de cazuri, pur și simplu chiuleam de la ore și mergeam să citim în liniște în refugiul nostru intelectual, un colț îndepărtat al liceului. După ce directorul ni l-a descoperit, ne-am mutat pur și simplu la biblioteca școlii. Ne-am împrietenit strategic cu bibliotecara, o doamnă insipidă care, probabil, își găsise și ea refugiul în cărți ca instinct de supraviețuire. Mergeam acolo în timpul pauzelor, pentru a ne strecura printre rafturile din spate, unde nu ne putea găsi nimeni, nici profesorii, nici ceilalți elevi. Bibliotecara, sceptică la început, ne-a acceptat în cele din urmă, fără îndoială mulțumită să aibă cititori atât de fideli. Relația noastră cu biblioteca s-a estompat pe măsură ce terminam de citit cărțile și plecam să găsim altele noi în altă parte.

Biblioteca adolescenței noastre, Liceul Mihai Viteazul din București.

Cărtile ca Trofee: Chiulul și Cultura

Spre sfârșitul celui de-al doilea an de liceu, resursele literare existente – bibliotecile părinților noștri și ale liceului – nu mai erau suficiente pentru a ne satisface foamea de lectură. Astfel au început expedițiile literare în librăriile din centrul orașului, în timpul orelor de școală, desigur. Ce modalitate mai bună de a înlocui acel timp dedicat laudelor interminabile aduse lui Ceaușescu? Cu puțin noroc, puteam găsi acolo romane de aventuri, polițiste sau științifico-fantastice, sau chiar, în rare ocazii, literatură occidentală, precum și cărți care contraziceau linia propagandei oficiale, dar care reușiseră să scape cenzurii. Totul avea un preț, însă: pentru a achiziționa o astfel de carte, trebuia să cumperi un pachet care conținea două altele și să plătești de trei ori prețul normal. De regulă, a doua carte era o lucrare de celebrare a Partidului și/sau a tovarășului dictator Ceaușescu. Iar a treia era ceva de genul "Cultivarea soiurilor comuniste de porumb" sau "Utilizarea mașinii de frezat și rindeluit în industria de mașini-unelte din România socialistă". Un alt avantaj al librăriilor din centrul orașului era că veneau și autorii. Ei se amestecau cu muritorii de rând și ofereau autografe, adevărate trofee pentru noi. Cărțile semnate aveau un statut special. Datorită lor, nu mai eram doar niște școlari care citeau, ci făceam parte dintr-o elită culturală. Bonus: le puteam vinde și mai bine în târgul de la Obor.

Librărie comunistă.

Oborul: Universul Cărților Interzise

Era 1987 și, în afară de câțiva cumpărători și vânzători, piața era destul de goală în zilele lucrătoare. Duminica, însă, se transforma într-un loc mult mai animat decât un bazar oriental, devenind un univers paralel în care găseai de toate – produse și mărfuri care nu mai existau, dacă au fost vreodată, în magazinele oficiale. Oborul devenise o destinație esențială pentru a ne procura cărți. Acestea erau cele care nu mai puteau fi găsite în librării și biblioteci, fie pentru că fuseseră publicate în ediții limitate pentru a face economii, fie pentru că deveniseră indezirabile pentru regimul comunist și fuseseră scoase de pe rafturi. Existau, de asemenea, cărți publicate care scăpasera vigilenței cenzorilor, deși erau contrare liniei oficiale a Partidului. Și erau, bineînțeles, cărți interzise de-a dreptul, care nu erau publicate oficial, ci tipărite manual sau, pur și simplu, trase la xerox. Noi ne duceam acolo să vindem cărți și să strângem bani pentru a le cumpăra pe cele pe care nu le citisem încă.

Magazinul Bucur Obor din Bucureștiul comunist, în spatele căruia se afla piața cu același nume.

Noaptea Marelui Jaf Literar

Sâmbătă seara era, ca de obicei, noaptea marelui jaf literar. Prin casele noastre, rafturile bibliotecilor părinților sufereau schimbări misterioase. Clasicii, precum Balzac, Flaubert sau Goethe, dispăreau, lăsând loc unor volume dubioase, titluri de genul "Strategii de irigații în Bărăgan" sau altele din pachetele pe care ne-au obligat să le cumpărăm. Eram cărțile de umplutură, rebuturile necesare care salvau aparențele și împiedicau bibliotecile noastre să arate ca niște depozite devastate de hoți specializați în literatură clasică. De fapt, și ele aveau rostul lor. Pe lângă faptul că maschează urmele furtului nostru meticulos, erau utile și la altceva. Dacă venea cineva în vizită, ele erau prima linie de apărare. Oricine se uita la bibliotecă vedea doar volume despre "Strategii de creștere a randamentului la sfecla de zahăr" și credea că suntem niște cetățeni responsabili. O bibliotecă plină, chiar dacă era plină de maculatură propagandistică, era mai puțin suspectă decât una răvășită. Iar noi știam că, undeva, printre coperțile prăfuite și titlurile jenante, se ascundeau cărțile care chiar contau. Operațiunea era una de finețe, iar duminica dimineața ne prezentam la datorie în Obor, pregătiți de negoț.

Biblioteca personală în timpul comunismului.

Cărțile ca Marfă: Ilegalitate și Cultură

Pe mesele pieței, printre legume ofilite și pungi de semințe, se găsesc și negustorii noștri, cei care sunt protejați de miliție sau de șeful pieței, în schimbul unei șpăgi adecvate. Cu fețe scorțoase și priviri care te scanează mai repede decât un vameș de la Giurgiu, oamenii cântăresc marfa. Decameronul? Bun, merge. Xenofon? Puțin riscant, dar hai, îți dau 30. Goethe? Hmm, cam periculos, dar merge la cine trebuie. După ce vindem cărțile cele mai prețioase, ne îndreptăm către "piața nimicurilor", universul unde orice se vinde și nimic nu pare ilegal, doar "negociabil". Locul? O linie de tren dezafectată din spatele pieței, unde șinele ruginite sunt martore tăcute ale unor tranzacții la fel de inventive ca planul cincinal. Pe o parte și pe alta a șinelor, ca niște soldați ai comerțului de subzistență, se aliniază vânzătorii ambulanți. Nu au tarabe, vitrine sau tejghele elegante. Doar o pătură întinsă pe jos, poate un ziar mai gros pentru cărțile mai de soi. Iar noi? Noi avem raftul nostru imaginar, plin de cărți, de la clasicii literaturii la romane de aventuri. Volumele sunt întinse frumos pe asfalt, așteptând un cumpărător cu gusturi elevate și bani în buzunar. Și cumpărătorii vin. Unii le răsfoiesc sceptici, alții știu exact ce vor. Se uită la noi, ne analizează. Suntem adolescenți, dar serioși. Batem palma. Banii trec discret dintr-o mână în alta, iar cartea își continuă călătoria, poate spre o bibliotecă mai puțin predispusă furturilor juvenile. Și așa mai departe, fiecare carte își găsește o nouă casă, iar noi ne trezim cu buzunarele mai grele și cu mintea deja setată pe viitoarele achiziții literare.

Cărți ce erau vândute pe tarabele noastre improvizate, din spatele Pieței Obor.

Piața Secretă a Literaturii Interzise

Suntem oameni practici, știm că un flux constant de marfă e esențial pentru afacerea noastră literară ilicită. Așa că reinvestim. "Piața nimicurilor" e o mare de oportunități, iar printre chinezării de doi bani și piese de radio aruncate la grămadă, se mai găsesc și comori. Dacă ai ochiul format și nervii tari, poți găsi cărți pe care librăriile și bibliotecile nu le mai au de ani de zile, dacă le-au avut vreodată. Numele lor? Unele sunt faimoase și astăzi și figurează la loc de cinste pe rafturile anticariatelor, precum 'Cel mai iubit dintre pământeni' al lui Marin Preda. Altele au fost uitate de prea mult timp pentru ca să mai fie cineva care să-și aducă aminte de existența lor astăzi. Un exemplu este 'Pisica în cizme'. O bijuterie interzisă, dar extrem de căutată, pe care, dacă aveai noroc, o luai pe nimic și o vindeai apoi pe un preț frumos. O ediție xeroxată, pagini groase, copertă făcută parcă la o imprimantă de pe altă planetă, dar e marfă bună. O citim, o pasăm mai departe și apoi o punem iar pe piață. Citim repede, pe apucate, nopțile, între două "operațiuni", căci oricât de pasionați am fi de literatură, suntem conștienți că valoarea cărților e mai mare chiar decât cea a banilor. Apoi, odată ce le-am citit și recitit, le împachetăm frumos, le întindem pe pătura de pe linia ferată și le lăsăm să-și continue drumul spre alți cititori și alți vânzători. Un circuit închis, dar eficient. În fond, nimic nu se pierde, totul se vinde. Sau este confiscat, în timpul unui raid efectuat de miliție.

Coperta originală a romanului 'Pisica în Cizme' de Edgar Michelson. Deoarece tirajul a fost incredibil de mic, cartea circula în ediție xeroxată și costa o avere.

Crimă și Pedeapsă – Ediția Miliției

Tot ceea ce facem este ilegal, dar nimeni nu pare să fie deranjat de asta. "Piața nimicurilor" e un ecosistem propriu, un loc unde toți știm regulile nescrise: nimeni nu pune întrebări, nimeni nu vorbește mai mult decât trebuie, iar toți suntem în aceeași barcă. Aici nu există concurență în sensul clasic. Mai ales că agenții Miliției în civil sunt omniprezenți: umbre tăcute patrulează printre noi, pretinzând că sunt interesați de marfă. Îi recunoști ușor dacă știi să te uiți. Privirea lor n-are nimic din curiozitatea sinceră a unui cititor; e mai degrabă o lentilă opacă, încordată, care caută vinovăția acolo unde alții caută doar o carte bună. Angelo și cu mine ne-am creat propriul sistem de supraviețuire. Unul stă la "tarabă" – adică păturica noastră pe șinele ruginite – și supraveghează marfa, negociază, vinde. Celălalt se plimbă, analizează. E ochiul din umbră. Dacă vede ceva suspect, dă alarma – discret, dar clar – și în câteva secunde suntem în mișcare. Rareori s-a întâmplat să auzim strigătul "Rază!" și să nu fim deja departe. În astfel de momente, nu există altă strategie decât fuga. Fără explicații, fără regret. Alergăm până ni se taie respirația, până pașii nu mai ating asfaltul, ci plutesc. Când pericolul trece, ne întoarcem. Uneori găsim cărțile exact acolo unde le-am lăsat. Alteori, le-a strâns un coleg vânzător – solidaritate de piață, codul nescris al supraviețuirii. Dar sunt și zile negre, când pătura e goală, iar urmele noastre au fost șterse de un milițian care, cu o expresie gravă, a confiscat Crimă și pedeapsă, convins că a arestat ideologic niște "dușmani ai poporului". Și totuși, nu renunțăm. Pierdem sau câștigăm, dar duminica viitoare suntem din nou aici. Piața nimicurilor nu iartă pe nimeni, dar nici nu închide ușa nimănui. E un teatru al riscului, o sală de lectură improvizată între două razii. Un loc unde fiecare carte vândută e o mică victorie.

Miliția care ne hăituia constant, întotdeauna la pândă.

În Loc de Epilog

Evenimentele descrise mai sus sunt reale, chiar dacă astăzi par improbabile. Da, vindeam cărți pentru a cumpăra muzică metal, dar le vindeam și pentru a cumpăra alte cărți, în special pe cele care contraveneau "eticii și echității socialiste". Pentru noi, cărțile nu erau doar obiecte de schimb, ci firul invizibil care ne ținea ancorați într-o lume absurdă. Le traficam, le ascundeam, le pierdeam și le regăseam. Unele le citeam în secret, dintr-un amestec de curiozitate, frondă și foame intelectuală. Alteori, după ce le vindeam, ne părea rău – o remușcare tăcută, pe care încercam să o reparăm recumpărându-le, dacă le mai găseam. Viața a mers înainte. Azi, „piața nimicurilor” e doar o amintire, iar șinele pe care stăteam s-au pierdut în praful vremurilor. Dar cărțile de atunci – cele negociate cu inima bătând și cu mâinile tremurânde – ne-au rămas întipărite în memorie. Oficial, eram produsul școlii socialiste. Neoficial, eram autodidacți într-un sistem care ne învăța, fără să vrea, cum să citim printre rânduri și cum să ne strecurăm printre reguli. Așa am trecut noi cei patru ani de liceu: fugind prin paginile cărților și evitând, pe cât puteam, propaganda sufocantă și absurditățile cotidiene. Într-o țară în care realitatea era distorsionată la fiecare buletin de știri, ficțiunea – cu riscurile și evadările ei – ni se părea cea mai plauzibilă formă de adevăr.