CRONICĂ DE LICEU COMUNIST: SUB DICTATURA LUI OHM

Pe 15 septembrie 1985, noul an școlar a început într-o Românie care suferea tot mai puternic sub regimul criminal al lui Ceaușescu. Atunci ne-am întâlnit pentru prima dată, la Liceul Mihai Viteazul, cel mai bun din Bucureşti.

Noi, Angelo şi George

Venind dintr-un cartier muncitoresc (George) și dintr-un cartier de țigani (Angelo), ne întrebam ce căutam acolo — și încă într-o clasă de „tocilari” (copii de medici, ingineri, intelectuali). Noi aveam chef să jucăm fotbal, să ascultăm muzică și să agățăm fete. Ei își doreau să fie elevi premianți și să ajungă ca părinții lor. Dar conducerea comunistă a liceului avea alte planuri pentru noi toți: să devenim oameni de bază ai „societății românești comuniste multilateral dezvoltate”. Cu alte cuvinte, membri devotați ai Partidului Comunist Român.

Eșecul conducerii comuniste

La început, George și cu mine am încercat să scăpăm chiulind de la orele cele mai politizate. În replică, conducerea liceului și lacheii săi — adică majoritatea profesorilor noștri — au pus tot mai multă presiune pe noi ca să ne frângă. Eșec total: uniți, formând un adevărat „Dream Team”, am construit o prietenie care durează și astăzi, patruzeci de ani mai târziu. Una de oțel, forjată prin faptele și acțiunile noastre din ce în ce mai îndrăznețe împotriva „valorilor comuniste”. În timp, i-am atras și pe colegii noștri de clasă în aceeași rezistență tăcută. Așa de-ai dracului eram!

Revanșa

Când am terminat liceul, în vara lui ’89, conducerea comunistă s-a răzbunat pe noi: repartiție în Valea Jiului, ca mineri care să dea țării cât mai mult cărbune! Din fericire, însă, zeii Panteonului comunist — în frunte cu Marx, Lenin și Stalin — l-au abandonat pe Ceaușescu în decembrie 1989. Iar „minunata” carieră de miner pe care „scumpii” noștri profesori o aleseseră pentru noi a pierit odată cu el. În schimb, am avut cariere reușite: jurnalist (George) și avocat (Angelo) în România. Mai târziu, plecați din țară, am început o a doua etapă profesională — profesor de istorie la unul dintre cele mai bune licee din Noua Zeelandă (George) și, respectiv, într-o companie multinațională din Franța (eu, Angelo). Cum era politizată școala sub comunism și cum au început „aventurile” noastre din liceu povestim mai jos.

Aceeași școală peste tot

Cu câteva diferențe, școala din România comunistă avea aceeași structură ca în Franța, Noua Zeelandă sau oriunde în lume. De la 6 sau 7 ani până la 10 sau 11 ani mergeam la școala primară, iar de la 10–11 ani până la 14–15 ani, la gimnaziu (collège în Franța). Urma apoi liceul (sau High School în lumea anglo-saxonă), destinat adolescenților. Programa școlară era, în esență, asemănătoare, deoarece copiii trebuiau să dobândească peste tot cam aceleași cunoștințe. Cu toate acestea, existau diferențe majore în privința conținutului materiilor de „educație civică” sau „educație morală și civică” (ori echivalentele lor). De asemenea, și în privința „lucrărilor școlare practice” sau a „stagiilor de practică” — ceea ce, în limbajul de zi cu zi, numeam simplu „practica”.

Particularități românești

Bine de știut: practici similare existau în toate țările comuniste; dacă apăreau diferențe, acestea erau mai ales lingvistice. În timpul regimului comunist (1945–1989), educația copiilor și adolescenților avea ca obiectiv declarat „crearea omului multilateral dezvoltat” — un fel de ChatGPT, dar de zece mii de ori mai tare. În realitate, scopul era acela de a-i transforma pe elevi în slugi devotate ale Partidului Comunist Român odată ajunși adulți. Școala trebuia să fie o „fortăreață a cunoașterii”, adică un loc unde se învățau pe de rost și orbește „valorile comuniste”. Elevii de gimnaziu și liceu erau „prizonieri ai cunoașterii” timp de șase ore pe zi, inclusiv sâmbăta, după care trebuiau să fie „voluntari”. Cu alte cuvinte, în timpul liber de după școală, erau obligați să participe — formal, „de bunăvoie” — la activitățile impuse de organizația de tineret a Partidului Comunist, numită U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist). Pe scurt, autoritățile comuniste încercau să ocupe fiecare moment din viața copiilor și adolescenților, ca într-un spectacol bine orchestrat. Pentru îndoctrinarea tinerilor, „materiile civice”, care proslăveau comunismul, reprezentau unul dintre principalele instrumente folosite.

Materiile „civice”: faza pe Partid

În această etapă, materiile numite „civice” erau dominate de texte care glorificau Partidul Comunist și lupta sa pentru a învinge „bogații”, „burghezii”, „boierii”, „preoții” — pe scurt, pe toți cei care „sug sângele poporului”. De asemenea, aceste texte prezentau pe larg societatea comunistă ca fiind una ideală, în care toți oamenii sunt egali și nimeni nu are mai mult decât altcineva. Toți sunt proprietari ai tuturor bogățiilor și bunurilor, iar „averea națională” aparține tuturor. Cu alte cuvinte, datorită Partidului Comunist, trăiam în Paradisul descris în Biblie, Coran sau orice alt text sacru (în funcție de preferințele fiecăruia) — sau chiar mai bine decât acolo. Bonus: textele descriau și „lupta continuă” dusă de Partid pentru a-i anihila pe „dușmanii poporului”. Aceștia erau numiți cel mai adesea „fasciști”, uneori „naziști”. Această fază s-a încheiat pe măsură ce Tovarășul Dictator — indiferent de titlul său oficial — a dorit să fie adorat mai tare decât își venerează credincioșii Dumnezeul. Aceasta s-a numit „cultul personalității”. De acum începea faza pe „Tovarășul”.

Materiile „civice”: faza „pe Tovarășul”

Partidul devine „vioara a doua”. În prim plan este de acum „Tovarășul” — dictatorul țării, cel datorită căruia această lume minunată există și se dezvoltă (pe dracu!). Bineînțeles, textele „materiilor civice” reflectă pe deplin această schimbare. Dar acesta este doar începutul: pe măsură ce se dezvoltă „Cultul Personalității” Dictatorului, multe alte domenii – industria, economia, agricultura, cultura, istoria – cad sub influența sa. Cu alte cuvinte, toate procesele tehnice și tehnologice, toate inovațiile, dezvoltarea și reglementările lor i se datorează lui și au loc conform gândirii și/sau instrucțiunilor sale. La fel și majoritatea materiilor școlare: totul se desfășura conform ordinelor, indicațiilor și „prețioaselor sale sfaturi”.

„Cultul personalității” în România

Momentul apariției „Cultului” diferă de la o țară comunistă la alta, iar noi putem vorbi despre ceea ce s-a întâmplat în România lui Ceaușescu. Trebuie să o facem, pentru a avertiza și pentru ca astfel de abuzuri să nu se mai repete vreodată. Ceaușescu a ajuns la putere în 1965 și, la început, domnia sa a părut destul de binevoitoare — mai ales în comparație cu cea a predecesorului său. Privind în urmă, credem că această „binevoință” a fost doar o strategie de a-și consolida controlul asupra aparatului de stat, înainte de a institui propriul cult. Acesta s-a dezvoltat treptat între 1972 și 1980, apoi s-a generalizat începând cu 1981–1982, când a început să fie prezent în toate domeniile vieții politice, economice, sociale. „Prețioasele indicații” ale lui Ceaușescu dominau deja programa școlară atunci când am trecut la gimnaziu, în 1981, dar eram prea mici ca să înțelegem prea bine despre ce era vorba. Impactul real s-a produs în anii de liceu, odată cu formarea personalităților noastre. Și totul a început chiar din prima zi — ziua în care am instaurat și prima noastră tradiție.

Tradiția notei 3 la fizică

În prima zi de școală, la prima oră de curs, ne-am văzut, ne-am strâns mâinile și ne-am împrietenit — de la prima vedere. O prietenie care durează și astăzi, la patruzeci de ani distanță, în ciuda celor 18.000 de kilometri care ne despart. Totul a început cu o discuție aprinsă, plină de entuziasm, în care am încercat să ne cunoaștem: cine eram, de unde veneam, care erau pasiunile și visurile noastre. Decorul: laboratorul de fizică — o sală rece, solemnă și apăsătoare, care ne dădea fiori de fiecare dată când intram acolo. O sală asemenea profesoarei noastre de fizică. Cu un nume predestinat, Șeitan (Shaytan – „diavol” în arabă), ea a fost singurul profesor de care ne-a fost cu adevărat teamă în liceu. Dar nici măcar ea nu a reușit să ne frângă, în ciuda notei 3 pe care ne-a trecut-o în catalog, fără niciun avertisment prealabil. Și încă din prima zi! Agasată de vorbăria noastră neîntreruptă, ne-a sancționat exemplar. Iar tradiția a continuat: la începutul fiecărui trimestru, ani la rând, primeam același 3. Chiar și în ultimii ani de liceu, când dobândisem, în mod inexplicabil, cunoștințe solide de fizică. Pe scurt, o tradiție. Tradiția notei 3 la fizică.

Fostul laborator de fizică, reamenajat astăzi.

Întărirea tradiției

Tradiție care s-a consolidat la începutul celui de-al doilea an de liceu. În timpul vacanței mari de vară l-am descoperit pe Vlad Mușatescu, „cel mai mare umorist român” (după noi). De la el am învățat o definiție specifică a „legii lui Ohm”. La începutul clasei a X-a, când Șeitan ne-a cerut să o enunțăm, Angelo a ridicat mâna: el câștigase tragerea la sorți făcută în pauză. S-a ridicat și a recitat cu mândrie: „Dacă tu ești Ohm cu mine, și eu sunt Ohm cu tine.” A fost unul dintre rarele momente în care am crezut că Șeitan va face un accident vascular cerebral — ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. În schimb, ea a ordonat un „extemporal-surpriză” pentru întreaga clasă. Nici unul dintre noi nu a obținut o notă mai mare de 6, nici măcar cei care rezolvaseră corect toate subiectele. Era una dintre „pedepsele colective” pe care profesorii noștri le adorau. Conform manualului lor, nimic nu distrugea mai eficient voința unei clase decât o astfel de măsură. Poate că era adevărat — nu vom ști niciodată. Dar, în clasa noastră, acea măsură a fost picătura care a umplut paharul răbdării colegilor: din acel moment, au trecut definitiv de partea noastră. Au devenit complicii noștri entuziaști și fideli în nenumărate încălcări ale „valorilor comuniste”, încălcări de care Angelo și George își băteau joc din primele săptămâni de școală.

Primele chiuluri

Cei patruzeci de ani care au trecut din septembrie 1985 ne-au făcut să uităm momentul exact când am luat decizia de a chiuli de la anumite ore. Cel mai probabil a fost în timpul uneia dintre numeroasele ore de „educație civică” — acelea în care profesorii ne plictiseau cu „ce țară minunată în care trăim” și „realizările mărețe” datorate Partidului Comunist, plus „Indicațiile prețioase ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului”. Toate acestea în timp ce noi vedeam foarte bine în ce situație eram pentru a ne procura minimul necesar ca să supraviețuim (citiți pe blog: „Mâncare pe sponci: ghid de supraviețuire în comunism”). Foarte repede am început să chiulim ca să citim — Angelo romane polițiste, George romane de aventuri — în loc să ascultăm încă o dată laudele pentru Ceaușescu. Liceul nostru avea un petic de grădină magic, la umbra copacilor și ascuns de tufișuri, ideal pentru a sta și a ne satisface setea de lectură. Din păcate, am fost alungați din colțul nostru liniștit de către directorul Spulber (o poveste relatată aici: „Dictatura începe cu abecedarul”). În lunile care au urmat, profesorii au crezut că ne-am conformat după ce fuseserăm certați cu asprime de director. Da de unde!

Biblioteca

Pur și simplu am fost mai vicleni și am găsit o altă ascunzătoare — și mai bună: biblioteca liceului. O cunoșteam bine, pentru că mergeam des să împrumutăm cărți. Ne-am dus la tovarășa bibliotecară spunându-i că suntem trimiși de profesorii noștri să o ajutăm să aranjeze volumele. Chiar dacă a înțeles repede că nu pentru asta venisem, nu a spus nimic, probabil cucerită de setea noastră de lectură. Ca să chiulim fără absențe, spuneam profesorilor că directorul ne-ar fi ordonat să mergem la bibliotecă ca să o ajutăm pe bibliotecară. Și când directorul Spulber a trecut pe acolo, ce a văzut? Angelo citea cu seriozitate un gros manual de economie politică socialistă, iar George ținea în mână un volum cu „Prețioasele Instrucțiuni” ale tovarășului Ceaușescu. Ce se întâmplase cu noi — ne cumințisem cumva? Nici gând. În realitate, sistemul nostru de alertă preventivă timpurie funcționase perfect! Evident, într-un final profesorii s-au prins de manevra noastră. Asta s-a întâmplat la sfârșitul celui de-al doilea trimestru, iar conducerea liceului a decis să ia măsuri drastice.

„Ăștia trebuie să plece din liceul meu!”

Așa a urlat directorul Spulber în cancelarie, când i s-a adus la cunoștință ce inventasem ca să putem chiuli în voie și fără să fim deranjați. Noi eram imposibili de „domesticit”, de neoprit în activitatea noastră de a chiuli, în special la „materiile civice” — tocmai acelea care trebuiau să ne transforme în slugi devotate ale Partidului Comunist Român. Nu puteau fi aduși pe calea cea bună prin sancțiunile obișnuite: mustrări, ore de detenție, note mici la „purtare”. Excluderea noastră nu era posibilă: o asemenea măsură ar fi pătat grav reputația liceului. Soluția lor a fost să aștepte ca noi să cerem schimbarea școlii din proprie inițiativă. Mijlocul ideal de presiune: bullying — să fim hărțuiți de profesori (prin note) și, mai ales, de colegii noștri, care trebuiau să ne facă viața un iad. Semnalul de start al bullying-ului: o „judecată” în fața întregii clase, în timpul căreia colegii noștri trebuiau să ne critice dur pentru încălcarea regulilor și a „valorilor comuniste”. O opinie dictată din cancelarie. În realitate, colegilor noștri nu le păsa deloc de absențele și comportamentul nostru.

„Judecata”… amânată!

Această „judecată” ar fi trebuit să aibă loc la începutul celui de-al treilea trimestru al primului an de liceu. Dar, când cursurile au reînceput după vacanța de Paște, comportamentul nostru i-a dezorientat pe profesori și pe director: nu mai vorbeam în timpul orelor, nu mai dădeam semne de nemulțumire sau revoltă și eram prezenți la toate cursurile. Eram primii care veneau la școală și ultimii care plecau. Desigur, profesorii ar fi trebuit să găsească ciudată această stare vecină cu coma, dar asta ar fi presupus competență pedagogică — și, sincer, ea lipsea. Au preferat să creadă că devenisem cuminți, „îmblânziți” de scăderea consecventă a notei la purtare și de mustrările încasate. Prin urmare, „judecata” noastră a fost amânată — chiar s-a luat în considerare ideea că nu mai era necesară. Dar ce se întâmplase, de fapt?

Epuizarea

De fapt, eram epuizați din cauza antrenamentelor de arte marțiale. Complet epuizați! Cu câteva săptămâni înainte, o însoțiserăm pe Magda — pentru care aveam o slăbiciune — la un concert rock. Acolo am făcut întâlnirea care ne-a schimbat radical viața: i-am descoperit pe IRIS, „echivalentul românesc al Metallica”, ne-am îndrăgostit nebunește de muzica lor și am devenit Rockeri. La sfatul lor, am început să frecventăm un dojo de arte marțiale; cele trei ședințe pe săptămână ne goleau de toată energia (vezi toată povestea relatată aici: „Libertatea și bastonul: întâia cronică a generației rock”). A doua zi după antrenament eram la fel de mobili ca un copac. Dar starea aceea nu putea dura. Spre sfârșitul lunii mai, în timpul uneia dintre perioadele de „practică industrială”, am revenit în forță!

„Pe ușă sau pe fereastră”

În timpul orelor de practică industrială trebuia să învățăm strungăria. În trimestrul al treilea, misiunea noastră a fost să reparăm un stoc important de piese mici de metal cu defecte minore. Ce am făcut noi? Am organizat un concurs pentru a le aplatiza, ceea ce le-a făcut perfecte pentru groapa de gunoi (poveste relatată pe blog: „ParFtica scolara în 

comunism”). Când informația a ajuns la conducerea liceului, tovarășul director Spulber a convocat de urgență o ședință cu toți profesorii. Conform zvonurilor, el ar fi urlat: „Trebuie să plece din liceul meu. Prin ușă sau pe fereastră, dar numai să plece, fi-rar ei ai dracului să fie.” Planul „judecății” noastre în fața întregii clase — care să declanșeze un val de bullying din partea colegilor — a fost reluat, de data aceasta într-o versiune „îmbunătățită”. Profesorii elaboraseră un scenariu bine pus la punct pentru ca toți colegii noștri să ne atace, ca să fie cu toții actori în piesa hărțuirii.

Strung la care învățam "tainele" practicii industriale.

„Judgment Day”

Sun Tzu în 'The Art of War': „Dacă îți cunoști inamicul și te cunoști pe tine însuți, nu trebuie să te temi de rezultatul a o sută de bătălii... Dacă nu-ți cunoști nici inamicul, nici pe tine însuți, vei pieri în fiecare bătălie.” Noi nu îl cunoaștem pe Sun Tzu — și probabil nu cunoșteam nici alți strategi celebri. Dar devoram cărți de science-fiction, frecventam lumea rockerilor (vânați de Miliție la fiecare ocazie) și aplicam învățăturile instructorilor noștri de arte marțiale. Astfel, eram capabili să elaborăm strategii care depășeau cu mult pe cele ale profesorilor noștri comuniști — oameni pe care inteligența nu îi scosese din casă; fuseseră angajați la liceu mai degrabă prin corupție decât prin competență. Concluzia: noi eram pregătiți pentru confruntare. Ei — nu. Și ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: planul lor a eșuat complet.

George atacă decisiv

Ȋn ziua Z, comitetul format din trei profesori a intrat în clasă și a citit actul de acuzare: chiulitul de la ore, minciunile menite să justifice absențele, distrugerea pieselor în timpul „practicii” — totul era acolo, minuțios adunat. Apoi, conform scenariului, trebuia ca Stroe, șeful clasei, să ia cuvântul și să ne atace. Numai că, înainte ca el să se ridice de pe scaun, George a sărit deja în picioare și a început să vorbească într-un ritm de „mitralieră”. M-a atacat pe mine — pe Angelo, prietenul său — și m-a atacat dur, foarte dur. A rostit o litanie de insulte și amenințări, inclusiv fizice, pe care, chipurile, le-aș fi proferat la adresa lui pentru a-l forța să mă însoțească în „afacerile mele criminale”. A vorbit mult, lung, apăsat, până când profesorii, uimiți și dezorientați, au reușit cu greu să reacționeze. Când au intervenit în cele din urmă, încercând să spună că George mă acuza doar ca să se salveze, totul a sunat fals, ridicol chiar. Atât de goale de sens erau frazele lor și atât de stângace cuvintele. Ulterior, colegii desemnați în prealabil au luat și ei cuvântul ca să ne atace, dar era limpede că nu mai puneau suflet în ceea ce făceau. Scenariul „judecății” noastre continua formal, însă devenise o comedie după discursul lui George. Colegii noștri, ca niște adolescenți tipici, râdeau copios — în secret, desigur, căci în fața profesorilor și-au jucat rolurile cu o lipsă de entuziasm și de convingere vizibile chiar de pe Lună. Profesorii, însă, n-au observat nimic. S-au întors la director spunând: „Misiune îndeplinită.” Ulterior, s-a instalat un caz curios de bipolaritate: profesorii erau convinși că elevii ne hărțuiesc neobosit. În realitate, situația era puțin mai... complicată.

Uimire maximă

Firește, colegii noștri nu au înțeles nimic din ce se întâmplase în fața lor. Și cu atât mai puțin din scena de după „judecată”. Se așteptau, probabil, să ne luăm la bătaie sau măcar să ne insultăm zdravăn. În schimb — stupoare! — ne îmbrățișam călduros, ne băteam pe spate și zâmbeam cu gura până la urechi. Ne felicitam exuberant pentru o nouă victorie obținută împotriva „capitalismului în putrefacție”!

„Capitalismul în putrefacție”

Dar ce era, de fapt, cu această expresie ciudată? Profesorii noștri ne învățau zi de zi că viitorul aparținea „societății comuniste”, iar capitalismul avea să dispară curând. Ne spuneau că lumea capitalistă trăia ultimele ei zile, fiindcă bogații deveneau tot mai bogați, săracii tot mai săraci, iar muncitorii, oprimați și lipsiți de drepturi. Pe scurt, capitalismul era „putred”. Iar profesorii repetau această poveste mecanic, ca niște papagali ai Partidului. Pentru noi, totul era adevărat — cu o singură diferență: dacă înlocuiam „capitalismul” cu „comunismul”. Așa că, proclamând o nouă victorie împotriva „capitalismului în putrefacție”, de fapt celebram o victorie împotriva comunismului. Și, implicit, ne băteam joc de întreaga noastră societate comunistă, de „valorile” ei și de profesorii devotați care le slujeau cu sârg.

„Pati-Bar”

Văzând aceste scene incredibile, colegii noștri au cerut insistent explicații. Așa că, adoptând o poză de mari conspiratori — cu degetul pe buze, mâna stângă arătând spre pereți și șoptind: „Pereții au urechi” — le-am dat întâlnire la „Pati-Bar”. Era patiseria liceului: o sală mică, cu câteva mese înalte și fără scaune, ca să nu zăbovească nimeni prea mult. Plină ochi în pauze, pustie în timpul orelor. Prăjiturile de acolo aveau pentru noi gustul Paradisului. Ne-am așezat, am mâncat în liniște, rămânând chiar și după ce clopoțelul a anunțat sfârșitul recreației. O premieră absolută! Vânzătoarea ne-a privit mirată, dar n-a spus nimic. Cu timpul, s-a obișnuit cu noi: „Pati-Bar” avea să devină cartierul nostru general — locul unde ne planificam următoarele aventuri.

Cine suntem noi?

În fața noastră se afla „crema” clasei: cei mai bine îmbrăcați, cei mai buni la ore, apreciați de profesori, admirați și invidiați de ceilalți. Copiii celor cu poziții solide — medici, ingineri, arhitecți. Pe scurt, grupul „popularilor”, liderii neoficiali ai clasei noastre. Fetele: Narcisa, Delia și Cristina. Băieții: Bălă, Iulian, Tom și Cristi Tocan. Poate că mai erau și alții, dar, cu timpul, i-am uitat. În fața lor, ne-am „declarat” Rockeri și Karateka, două categorii profund detestate de comuniști. Și le-am spus fără ocol: ceea ce s-a întâmplat în sala de clasă, sub ochii voștri, a fost doar aplicarea lecției pe care chiar ei, instructorii, ne-au predat-o.

Lecţia de strategie: atacul, cea mai bună apărare

Ca toată lumea, și noi știam deja ce urma să se întâmple — scenariul profesorilor era previzibil. Așa că am elaborat un plan pentru a-i lua prin surprindere și a le zădărnici planurile. Atacul lui George împotriva mea a fost o capcană. Având în vedere cât de apropiați eram, acesta era ultimul lucru la care profesorii s-ar fi așteptat. În realitate, atacul lui George nu a fost îndreptat împotriva mea, Angelo, ci împotriva planului lor — un atac devastator și decisiv, care i-a lăsat fără replică. Așa le-am predat lecția noastră de strategie: atacă primul și atât de puternic încât adversarul să nu mai poată face nimic împotriva ta. Desigur, noi vorbeam despre ceea ce se întâmplase în sala de clasă, dar mesajul era mai adânc: mâine, oricine altcineva, inclusiv ei, ar putea deveni ținta noastră, dacă va fi cazul.

Și acum, noi ce trebuie să facem?

Întrebarea colegilor noștri era legitimă. Profesorii voiau ca ei să ne hărțuiască intensiv. Dar acesta era ultimul lucru pe care și-l doreau — atât din cauza a ceea ce tocmai le povestisem, cât și dintr-un instinct adolescentin de revoltă. Soluția lor a fost ingenioasă: să se prefacă. Să pară dușmanii noștri în fața profesorilor — să se țină la distanță, să ne arunce priviri furioase când trecea cineva din corpul didactic, să vorbească urât despre noi în prezența lor. Și așa au făcut. Până la sfârșitul anului școlar, profesorii au văzut doar ceea ce voiau să vadă: colegii noștri care ne „hărțuiesc”. Oricum, cea mai mare parte a timpului de școală rămas am petrecut-o în detenție.

„Detenția”

În realitate, clasa noastră nu a mai efectuat ultimele trei săptămâni de „practică” din acel an — ne lipsea obiectul muncii: piesele distruse, cele pentru care fusese „judecata” de mai sus. În schimb, am fost puși într-o sală de clasă obișnuită, sub supravegherea unui profesor care trebuia, teoretic, să ne monitorizeze și, practic, să-și asigure orele. După logica comunistă a liceului, profesorii aveau și darul omniprezenței: erau peste tot și nicăieri. Așa că venea dimineața, verifica prezența, și pleca după ce ne cerea să fim cuminți până la sfârșitul programului. În prima zi am urmat instrucțiunile. A doua zi, văzând că nu se mai întorcea, am înțeles lecția: să fim prezenți la apel și apoi... liberi. După câteva zile, ni s-au alăturat și colegii noștri. Era a doua oară când făceau ca noi — prima fusese povestea pieselor distruse. Pentru ei, totul era un joc adolescentin, o amintire de spus mai târziu la bere, din categoria: „Și noi am fost tineri și am făcut nebunii.”

Greșeala finală

Poate că totul s-ar fi putut opri aici. Dar profesorii, în frunte cu directorul Spulber, au înnebunit când ne-au văzut din nou în liceul lor anul următor. Au reluat scenariul, cerând colegilor noștri să ne hărțuiască din nou. Apoi a urmat episodul cu legea lui Ohm, la ora de fizică cu Seitan — încheiat, desigur, cu note proaste pentru ei. A fost picătura care a umplut paharul. Și atunci ne-au convocat de urgență la Pati-Bar.

Furia „popularilor”

„Ne-am săturat să-și bată joc de noi!” a tunat Bălă. „Să înceteze să ne mai ia de fraieri!” a adăugat Narcisa. „Și noi vrem să facem ca voi”, a concluzionat Cristi Tocan. Și astfel, într-o după-amiază însorită, două lumi aparent opuse s-au unit într-o monstruoasă coaliție împotriva profesorilor comuniști. De o parte — fiii și fiicele intelectualilor (medici, ingineri, arhitecți), care visau la medii perfecte pentru universități de elită. De cealaltă parte — lumea noastră: muzică Metal, karate, indiferență totală față de note și viitor. În ziua „judecății” noastre, demonstrasem că nu eram o pradă ușoară. Dar conducerea comunistă a liceului, împreună cu lacheii săi, a intervenit brutal în viața colegilor, împingându-i să se confrunte cu noi, amenințându-i cu pedepse colective. Dezgustul lor a fost atât de mare încât au trecut cu trup și suflet în tabăra noastră. În anii care au urmat, ei au fost cei care au provocat sistemul, încălcând ostentativ „valorile comuniste” predate de profesori — știind că noi vom fi cei care vom plăti pentru toți. Dar astea sunt alte povești, cele care vor urma.