DECEMBRIE 1989 – ARMATA ȘI REVOLUȚIA

Anno Domini: 1989. România trăia de 45 (patruzeci și cinci) de ani sub jugul comunist, dintre care 25 (douăzeci și cinci) de ani sub dictatura lui Ceaușescu. Țara era imaginea perfectă a unui dezastru totalitar: nimic nu mai funcționa cum trebuie.

România în ruine

Industria producea, în principal, mașini-unelte și diverse utilaje grele, de o calitate mediocră în cel mai bun caz. O parte erau destinate Rusiei (numită Uniunea Sovietică atunci) și celorlalte țări comuniste din Europa de Est. Acestea le cumpărau în cadrul unui sistem de troc, dând la schimb alte produse la fel de inutile și defectuoase. Restul erau vândute unor țări din Africa, contra unor plăți care nu vor fi niciodată efectuate. Agricultura: după propaganda oficială, producția agricolă a României era de trei ori mai mare decât cea a Franței! În realitate, țara producea doar maximum 10% din aceasta (și asta după o estimare optimistă!).

Ineficientele "Organe"

Miliția și, mai ales, Securitatea erau esențiale pentru menținerea la putere a lui Ceaușescu și a Partidului Comunist. Acestea trebuiau să reprime cu duritate orice opoziție, să o distrugă în fașă. Dar, în septembrie 1989, ele erau la rândul lor grav afectate de senilitatea și obsolescența regimului. Erau mâncate până la os de cancerul corupției, clientelismului, nepotismului și incompetenței. Totuși, ele încă aveau capacitatea de a inspira oamenilor o teamă profundă, o frică fără margini celor care ar fi vrut să se opună regimului. Dar era numai un mit, o legendă bazată pe ceea ce Securitatea făcea cândva. Dovadă: noi, eu, Angelo, și George, prietenul și partenerul meu de încălcare a „valorilor comuniste” ale puterii. Aveam 19 ani, eram rockeri și karateka, cele mai periculoase categorii pentru regimul lui Ceaușescu. Încarnam, așadar, tot ceea ce autoritățile comuniste urau și se temeau cel mai mult; eram sau ar fi trebuit să fim văzuți și tratați ca dușmanii lor de moarte.

Defilare a forțelor Securității Statului în 1988.

Fără represiuni contra noastră

Acum 30 de ani, am fi fost împușcați. Sau, în cel mai bun caz, am fi fost trimiși în tabere de muncă forțată, unde am fi muncit până la moarte prin epuizare fizică. Acum 20 de ani, am fi fost aruncați în închisoare și uitați acolo. Cu zece ani înainte, am fi fost internați într-un spital de psihiatrie, în secția „nebunii cei mai periculoși”. Dar în 1989, cel mai rău lucru care ni s-ar fi putut întâmpla era o bătaie bună într-o secție de Miliție. Dacă reușeau să pună mâna pe noi, ceea ce se întâmpla foarte rar.

Ce mama dracului căutăm noi aici?

În acest peisaj de dezastru absolut, în septembrie 1989, am plecat noi în armată pentru stagiul militar obligatoriu. Un alt semn al prostiei regimului: am fost repartizați în unități de apărare antiaeriană dotate cu rachete Volhov M3. Cele mai moderne și performante arme ale vremii, echivalentul bateriilor Patriot de astăzi. Deci noi, „dușmanii poporului”, ai „poporului comunist”, desigur, am fost trimiși în unitățile cele mai de elită ale armatei române de atunci. Cum a fost posibil? Ce-au avut în cap birocrații armatei? Foarte probabil, testele de aptitudine din timpul recrutării au relevat capacitățile noastre excepționale. Cele pe care urma să le demonstrăm pe tot parcursul serviciului militar.

În posturi-cheie

Mai mult, odată ajunși în unitatea militară în care fusesem repartizați, am fost imediat puși în posturi-cheie. Eu, Angelo, am fost desemnat „lansator”: trebuia să pregătesc racheta pentru a fi „gata de utilizare”. George era responsabil de „planșetă”: el calcula traiectoriile posibile ale țintei și determina momentul optim pentru lansarea rachetei, în vederea interceptării acesteia. O muncă realizată astăzi de computere, dar care nu existau pe vremea aceea. Bineînțeles că ne-am străduit din răsputeri să atingem statutul de „operațional”, apt de luptă, adică. Era necesar ca să ne atingem scopurile noastre.

Sistemele de lansare din armată.

Ce voiam noi?

Eu, Angelo, voiam să rămân în armată și să devin pilot de vânătoare. Prietenul meu inseparabil, George, a decis să mă urmeze în această aventură, nebunie chiar. Doar că el a optat pentru apărarea antiaeriană – că tot făcea armata la această armă. Și iată ce prilej excelent de glumă între noi: unul urma să piloteze avioane, iar celălalt se antrena să le doboare din zbor. Aveam, însă, și alte motive mai pragmatice pentru această alegere. Primul și cel mai important: scăpam de cariera de coșmar spre care dragii noștri profesori de liceu ne împinseseră: mineri în Valea Jiului (poveste relatată în „Cronică de liceu comunist: Sub dictatura lui Ohm”). Totodată, ne făceam și viața în armată mai ușoară, ofițerii tratându-ne ca pe posibili viitori colegi. Toate acestea, combinate cu o pregătire militară intensivă, justificată de necesitatea de a fi „operaționali” în cel mai scurt timp posibil, ne-au ajutat să depășim mai ușor despărțirea.

Suntem separați

Căci, din păcate, nu am fost repartizați în aceeași unitate militară. George a fost trimis la Adâncata, un sat din zona Ploieștiului, la vreo 70 de kilometri de București. În schimb, pe mine, Angelo, m-au aruncat la Hațeg, la vreo 500 de kilometri distanță. Și asta deși normal era ca armata să o faci mai aproape de casă. Și așa am ajuns noi să fim despărțiți, după ce formasem un adevărat „Dream Team” în cei patru ani de liceu. În alte circumstanțe, am fi putut crede că ne-au făcut-o intenționat. Că au decis în mod deliberat să ne separe, informați fiind de profesorii noștri cum ne bătusem joc în liceu de „valorile comuniste”. Nimic de felul acesta, însă; era numai o altă dovadă a stării de degradare avansată în care se afla România la vremea aceea. Ca dovadă: eram nu mai puțin de douăzeci de recruți din București trimiși la Hațeg să facem armata acolo.

Absolvenți de facultate

Am fi putut crede că generalul, comandantul unității, se va apuca imediat să corecteze greșeala. Da de unde! El a tras un urlet de satisfacție când ne-a văzut: „Mamăăăă, douăzeci de capitaliști (adică oameni din capitală!), ce noroc pe capul meu.” La vremea aia, veniți din București, noi eram ca niște absolvenți de facultate prin comparație cu recruții din alte regiuni ale țării. Și ne-au băgat aproape imediat în „școală”, ca să devenim „operaționali” cât mai repede posibil. Trebuie să spun că i-am îndeplinit așteptările, atingând nivelul cerut în doar câteva săptămâni. După o demonstrație în fața lui, generalul a exclamat, fericit: „La următoarele trageri, vom lua cele mai mari scoruri, vom zdrobi celelalte regimente.” Dar viața, adică birocrații armatei, au vrut altfel; visul lui a rămas neîmplinit!

La tunuri, fraților!

Din păcate, aceștia au decis să corecteze această eroare șase săptămâni mai târziu. Eram deja perfect operaționali și competenți în utilizarea bateriei de rachete sol-aer Volhov, cea mai modernă tehnologie militară a vremii, când a venit ordinul: „Plecați!”. Așa că am fost urcați într-un tren pentru a ne alătura unității din satul Bărăganu, la aproximativ 120 de kilometri de București. Acolo unde ar fi trebuit să fim repartizați de la bun început. „Eroarea a fost corectată”, și-au spus probabil birocrații din armată. Așa cum era regula în comunism, remediul a fost mai rău decât boala. Că ne-au transferat într-o unitate de tunuri antiaeriene – arme care fuseseră foarte moderne… în timpul celui de-al Doilea Război Mondial!

„Sacrilegiu!”

Așa am strigat cu toții în cor când am aflat pe ce tehnică militară trebuia să ne specializăm. Și încă acesta a fost cuvântul cel mai blând, restul fiind din cele imposibil de pus pe hârtie. Desigur, reacția comandantului a fost fără echivoc: ne-am început serviciul militar în unitatea sa cu o vizită la „bulău”, la arest adică. Ceea ce, de altfel, a picat numai bine pentru „marile manevre” pe care camarazii mei aveau să le efectueze pentru a evita umilința: pregătire la „tunuri” după „rachete”. Sistemul PCR – pile, cunoștințe și relații – pus rapid în mișcare, dublat de o porție bună de șpăgi și… s-a rezolvat. Au fost create rapid pentru ei posturi de tip „purtător de valiză”, de „ordonanță” sau „furier” și au stat la „căldurică” – adică departe de orice câmp, agricol sau de instrucție, pentru tot restul armatei. Nu a fost și cazul meu, Angelo, considerat ca fiind instigatorul acestei mini-revolte.

Viitorul părea strălucit

Așa că eu am ajuns să alternez zilele petrecute la „arest”, pentru diverse insubordonări, cu antrenamentele pentru a deveni trăgător de elită, lunetist; aveam cele mai bune rezultate la ședințele de trageri în poligon. La un moment dat, am fost chiar transferat pentru scurt timp într-o altă unitate militară, pentru a-i pregăti pe cei de acolo. Norocul meu: era o unitate de aviație și mi-am făcut relațiile necesare pentru a intra la Școala de Aviație de la Bobocu. Iar George? În tot acest timp, el a rămas pe loc și a continuat să progreseze, devenind principalul „planșetist” al unității sale. Erau toate premizele să schimbăm cariera de „miner în Valea Jiului” cu una de ofițer al Armatei Române. Apoi, a venit Revoluția și viețile noastre au luat o întorsătură neașteptată. Lumi și cariere la care doar visam au devenit dintr-o dată posibile, accesibile.

Nu trageți în manifestanți

Eu, Angelo, îmi amintesc foarte bine momentul acela. Momentul când am înțeles că viața mea urma să se schimbe radical. Împreună cu alți douăzeci și nouă de camarazi, formam „grupul de intervenție” – cei care trebuiau să intre primii în luptă în caz de atac inamic asupra unității noastre. Dar, în dimineața zilei de 22 decembrie, noi așteptam să fim trimiși în București pentru a-l proteja pe Ceaușescu și regimul său. Ordinul fusese deja dat de oamenii lui Ceaușescu, dar șefii noștri așteptau ca el să fie confirmat și de conducerea armatei. Comandantul grupului, un locotenent, se afla în Centrul de comandă, în timp ce noi eram în magazia de arme a unității, pentru a ne echipa corespunzător. Cu noi se afla adjunctul său, un tânăr subofițer care asculta Europa Liberă în fiecare zi. În timp ce noi ne echipam, el ne-a informat despre situația din țară și ne-a ordonat: „Nu trageți asupra manifestanților, asupra poporului”.

„Împușcați-i pe securiști!”

În schimb, el ne-a cerut, ordonat chiar, să îi împușcăm pe cei care ar fi tras asupra manifestanților și pe cei care ar fi dat ordinul. Pe securiști, adică. Căci noi trebuia să fim de partea poporului, a manifestanților, să îi protejăm. Colegii mei erau de acord cu el pe fond: printre manifestanți se aflau poate membri ai familiilor lor sau prieteni. Cu toate acestea, erau paralizați de frica față de regim și de Securitate. Eu nu mai aveam această teamă. Urlând „KIAI” – strigătul de luptă al unui karateka – și fluturând mitraliera încărcată la maximum, i-am răspuns: „Este un ordin pe care îl voi executa cu cea mai mare plăcere, sergent. Am atâtea conturi de reglat cu ei”.

„Ai dreptate, Iris!”

Auzindu-mă, camarazii mei izbucnesc într-un râs nervos, dar și eliberator totodată. Fluturând Kalashnikovurile în aer, ei au strigat la rândul lor „Jos Dictatorul!”, râzând și plângând în același timp. M-au îmbrățișat pe rând, spunându-mi „Știm că ai dreptate, Iris” și „Costineștiul îți cere răzbunare”. „Iris” era porecla mea din armată; camarazii mei m-au numit așa după formația de rock metalic „IRIS”, al cărei fan absolut eram. Iar pe ei îi făcusem să cunoască versurile de la toate cântecele lor, pentru că le cântam în fiecare moment de pauză, de relaxare. Interpretarea mea era dezastruoasă, căci nu aveam nici un fel de voce. Dar cântam – urlam, mai bine zis – cu atâta suflet, atâta pasiune, încât le făcea plăcere să mă asculte. Și ce era cu „Costineștiul”? Cu un an înainte de armată, noi, eu și George, am mers să vedem Galele Rock organizate acolo. Din păcate, am fost prinși și bătuți de Miliție, iar spectacolul a fost anulat (o poveste relatată în „Libertatea și bastonul: întâia cronică a generației rock”).

Fără ordin

Dar ordinul respectiv nu a mai fost dat. Nu mai era posibil să fie dat. Căci, în același timp, soldații desfășurați pe străzile Bucureștiului și ale altor mari orașe treceau de partea celor care manifestau contra lui Ceaușescu. La scurt timp după aceea, dictatorul a fugit, iar regimul său s-a prăbușit. Odată cu el, comunismul impus de tancurile și baionetele rusești în 1945 a fost spulberat, aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Și această pagină neagră din istoria României avea să fie întoarsă; definitiv, sperăm noi! Iar totul începuse cu câteva zile mai devreme la Timișoara. Chiar și noi, închiși în cazărmile noastre, înțelegeam că România își începuse marșul spre libertate… într-o seară de decembrie a anului 1989, la Timișoara.

Armata a fraternizat cu românii din Timișoara, într-un târziu.

Scânteia

Bine de știut: atunci, Timișoara era al doilea cel mai mare oraș din România după capitala București, dar și cel mai occidental. Era, de asemenea, un important centru universitar și industrial. Se spune că marile explozii încep adesea cu o scânteie. În decembrie 1988, aceasta s-a aprins la Timișoara. A fost o mică scânteie la început, dar care avea să se transforme într-un magnific foc de tabără: revoluția împotriva dictatorului Ceaușescu și a regimului său comunist. Un fapt banal pentru România de atunci: decizia de a-l transfera cu forța pe pastorul László Tőkés. O decizie luată de nu se mai știe cine și pentru ce motiv. Pastorul a refuzat și le-a cerut enoriașilor săi să-l susțină. Dar în România de atunci, a revendica dreptul de a rămâne acasă echivala cu a revendica libertatea pentru toți. În seara zilei de 15 decembrie, micul grup adunat în fața casei sale a fost rapid dispersat de Miliție.

Se aprinde flacăra Revoluției

Dar a doua zi, adepții săi s-au întors în număr și mai mare și mai hotărâți ca niciodată. Condițiile de viață îngrozitoare, marcate de o lipsă acută de aproape orice produs necesar unei existențe decente, i-au împins la limită: nu mai aveau nimic de pierdut, în afară de viața lor. Și mulți dintre ei considerau că o viață în astfel de condiții nu merita pur și simplu trăită. De data aceasta, forțele anti-revoltă ale Miliției au fost mobilizate. Erau, însă, echipate numai cu scuturi, deoarece penuria afecta pe toată lumea; nici o surpriză din partea asta! Agenții poliției secrete comuniste, ai „Securității”, erau și ei prezenți, bineînțeles. Atât „anchetatorii”, îmbrăcați la costum, într-o tentativă ridicolă de a imita agenții FBI, cât și „bătăușii”, „gorilele” în haine de piele model KGB sau Gestapo; de fapt, era o imitație de piele, căci și ei nu erau decât o imitație proastă a celor de mai sus. Impresionanți, dar numai în aparență. Că, în realitate, erau prost pregătiți, conduși de imbecili și total nepregătiți să înfrunte oameni care nu mai aveau frică de nimic. Și așa s-a transformat într-o confruntare haotică, care ar fi trebuit să fie o banală vânătoare de oameni. A ieșit, adică, o bătaie, o încăierare pe cinste. În cele din urmă, manifestanții au fost învinși și puși pe fugă, dar bilanțul era amărât: doar câțiva au putut fi arestați. Restul se salvaseră. Iar aceia erau oameni obișnuiți, disperați de condițiile de viață sub regimul lui Ceaușescu. După ce au fost bătuți bine, au fost eliberați. Dar nu înainte de a fi amenințați cu „consecințe serioase” dacă nu se potoleau.

Pastorul reformat László Tőkés, la balconul locuinței sale.

Prăbușirea mitului „Securității”

Și nu s-au potolit. Căci veștile despre confruntarea cu forțele Miliției și Securității, numărul redus de persoane arestate de acestea și consecințele relativ minore suferite de ele… toate acestea s-au răspândit în oraș ca focul într-o pădure uscată. Mitul potrivit căruia „Securitatea” aresta și făcea să dispară pe oricine se opunea lui Ceaușescu și regimului său s-a spulberat. Era această legendă, această frică de atotputernicia Securității, ceea ce îi permitea lui Ceaușescu să se mențină la putere. Ori totul s-a transformat în scrum și pulbere când manifestanții din 15 și 16 decembrie s-au întors acasă teferi și nevătămați, în majoritatea cazurilor. Poporul a descoperit atunci că „Securitatea”, atât de temută, devenise acum un amărât tigru de hârtie. O umbră jalnică a organului atotputernic de odinioară. Pe cale de consecință, pe 17 decembrie, grupuri de manifestanți formate din câteva zeci până la câteva sute de persoane au început să cutreiere străzile orașului, fluturând simboluri care le erau proprii.

Simbolurile Revoluției

Credincioșii fideli ai pastorului Tokes fuseseră în majoritate cu o zi înainte. Pe 17 decembrie, ei nu mai reprezentau decât o mică minoritate printre manifestanți. Aceștia erau, în marea lor majoritate, tineri: liceeni care fugeau de orele de educație politică comunistă, studenți, rockeri, karateka, „ultrași” și chiar „bișnițari”. Aveau interese diverse, uneori chiar divergente. Dar toți erau uniți de o ură feroce împotriva lui Ceaușescu și a regimului său comunist inuman. Și, bineînțeles, și-au creat propriile simboluri, simbolurile Revoluției: steagul găurit și „Deșteaptă-te, române”. Steagul era tot tricolorul, steagul României, dar cu o gaură în mijloc, de unde fusese decupată emblema regimului comunist al lui Ceaușescu. „Deșteaptă-te, române” fusese scris cu un secol înainte, dar era interzis de comuniști. Vă e clar de ce, nu? Auzit pentru prima dată în public pe străzile Timișoarei după 45 de ani de comunism, el avea să devină apoi imnul oficial al României. Amploarea mișcării, numărul manifestanților și determinarea lor au șocat autoritățile comuniste. Armata a fost chemată să salveze situația.

Focuri de armă… neputincioase

A fost o veritabilă recunoaștere a neputinței; au admis oficial că atotputernicia Securității aparținea de acum trecutului. Și asta i-a încurajat pe timișoreni să continue și să intensifice manifestațiile, în ciuda sutelor de soldați și zecilor de blindate desfășurate pe străzile orașului. Nu erau forțe speciale – acestea existau doar pe hârtie. Nu erau nici măcar soldați profesioniști. Erau doar recruți, tineri de 18 sau 19 ani, care primiseră o instrucție militară mai mult decât sumară, în cel mai bun caz. De mai multe ori, și de obicei la căderea nopții, au tras asupra demonstranților din frică, din prostie sau, cel mai adesea, la ordinul agenților Securității. Demonstranții fugeau să se adăpostească, apoi se reuneau în altă parte. O scenă deosebit de atroce s-a petrecut când oamenii au încercat să se refugieze în Catedrala orașului, pentru a beneficia de protecția divină și de respectul cuvenit unui loc sfânt. Au fost împușcați pe treptele bisericii. Autoritățile comuniste urau religia și pe Dumnezeu și s-au comportat mai rău decât necredincioșii din trecut. Turcii, de religie musulmani, aveau mult mai mult respect pentru biserici decât comuniștii.

Oameni rugându-se și încercând să pătrundă în Catedrala din Timișoara, pentru protecție.

Retragerea soldaților

Pe 18 decembrie, din nou au tras în manifestanți. Alte zeci de morți și sute de răniți. Dar acest măcel nu i-a speriat pe oameni, pe manifestanți. Dimpotrivă, i-a îndârjit și mai tare. Trebuie că și-au spus ceva în genul: „Mai bine mort decât comunist. Mai bună este moartea decât o viață în mizeria comunistă a lui Ceaușescu”. Și au ieșit în stradă încă și mai mulți decât înainte. Din ce în ce mai multe categorii sociale s-au alăturat protestului. Iar muncitorii au început să oprească lucrul și să plece acasă. Dar unii nu au mai ajuns acolo, ci au îngroșat rândurile manifestanților. Acum aceștia strigau...

„Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”

Autoritățile comuniste au încercat o diversiune, acuzând manifestanții de jafuri. O prostie de primă mână: să jefuiască ce? Praful din magazinele comunist-ceaușiste, mai goale decât vidul cosmic (vezi: „Ghid de supraviețuire în comunism”)? În același timp, nemulțumirea creștea în rândul militarilor desfășurați pe străzi. În cele din urmă, aceștia au fost retrași de pe străzi, înapoi în cazărmi, de teamă să nu treacă de partea manifestanților.

Timișoara, oraș liber

Pe 19 decembrie, orașul era practic golit de forțele de ordine. Miliție, Securitate, Armată — nu mai era nimeni pe străzi. Manifestanții, din ce în ce mai numeroși, le cutreierau după bunul lor plac și ocupau piețele cele mai importante. În zonele industriale, muncitorii au declanșat greva generală încă de dimineață. Cererile erau radicale: plecarea Dictatorului, schimbarea regimului, pedepsirea severă a celor care au tras asupra manifestanților și a celor care au dat ordinul. Eforturile autorităților comuniste de a-i convinge să renunțe au fost în zadar, iar negocierile s-au împotmolit rapid. A doua zi, 20 decembrie, muncitorii s-au alăturat în masă manifestanților. Împreună, au luat cu asalt clădirile oficiale. Portretele dictatorului, emblemele și simbolurile regimului său comunist au fost aruncate la gunoi sau chiar distruse. Autorități locale provenite din rândurile manifestanților începeau să exercite o putere independentă de cea a lui Ceaușescu de la București. Din acel moment, Timișoara a devenit un oraș liber de dictator și de comunism.

„Geniul din Carpați”: tâmpenii pe bandă rulantă

Imediat, la ordinul lui Ceaușescu, Timișoara a fost pusă în carantină; toate legăturile cu restul țării au fost întrerupte: fără trenuri, autobuze, comunicațiile telefonice tăiate. Blocaj total. De ce? Ca să nu afle țara, populația, ce se întâmpla acolo. O prostie: toată România aflase deja grație Radio Europa Liberă și a altor posturi, inclusiv bulgărești sau maghiare. Apoi, dictatorul a efectuat o vizită fulger în Iran, la prietenul său, ayatollahul Khomeini. I-a oferit acestuia bani și produse industriale și alimentare în schimbul trupelor necesare pentru a înăbuși revolta din Timișoara. Dar iranienii au refuzat, la ordinul lui Gorbaciov; acesta deja „vânduse” Europa de Est comunistă americanilor, într-o încercare disperată de a-și salva Imperiul Rus (cunoscut la acea vreme sub numele de Uniunea Sovietică). Întors cu mâna goală, Ceaușescu a convocat, pe 21 decembrie, o mare manifestație populară de susținere a regimului său la București. Eroarea fatală: mulțimea care s-a prezentat în fața lui era un butoi cu pulbere care aștepta o scânteie pentru a face explozie.

Scânteia

În jurul orei 10, aceasta apărea sub forma unor petarde care explodau în mijlocul mulțimii. În câteva minute, steagurile comuniste și pancartele în cinstea lui Ceaușescu au dispărut. Individul a încercat să preia controlul asupra situației promițând mai mulți bani. „Mai dă-le o sută, Nicule”, i-a suflat nevastă-sa. Degeaba. Bani aveam cu toții; ceea ce ne lipsea era mâncarea, electricitatea, gazul. Practic, tot. Discursul său s-a încheiat brusc când manifestanții au început să strige „Timișoara” și „Jos dictatorul”. Odată cu terminarea abruptă a discursului său, transmisiunea în direct a manifestației la televizor s-a oprit și ea. Era deja prea târziu, pentru că toată țara înțelesese deja că se petrecea ceva ce semăna cu o revoluție. Și asta chiar dacă oamenii nu au văzut în direct cum manifestația organizată în sprijinul lui Ceaușescu și a represiunii sale împotriva populației din Timișoara a degenerat într-o adunare împotriva regimului. Punctul central: „Piața Universității”. Cea care a devenit, ulterior, un simbol pentru români, asemenea căderii Bastiliei pentru francezi.

Piața Universității

Este situată în centrul Bucureștiului, la intersecția mai multor bulevarde importante, mărginită de un spațiu verde în fața Teatrului Național. O parte dintre cei care au plecat de la manifestația lui Ceaușescu au venit aici pentru a protesta împotriva lui și a regimului său. Ei au ocupat piața, străzile, spațiul verde și întreaga zonă adiacentă. Li s-au alăturat trecători, studenți și oameni din toate categoriile sociale. Au sosit întăriri sub forma Rockerilor: cei veniți de la „Grădinița”, terasa-bar din Piața Romană care le servea drept sediu. Aceștia i-au alertat pe ceilalți, care au abandonat tot ce făceau și au plecat în mare grabă să li se alăture, în număr din ce în ce mai mare. Foarte probabil că ei au fost primii care să scandeze „Jos comunismul”, un strigăt preluat apoi în cor de mulțime. Era prima dată când se striga la București, și aici, în Piața Universității, s-a întâmplat. De atunci, acest loc a devenit simbolul luptei nu numai împotriva lui Ceaușescu, ci și împotriva comunismului. Forțele anti-revoltă ale regimului, echipate cu scuturi, au intervenit. Nepregătite și prost conduse, acestea nu au putut face nimic împotriva manifestanților determinați, dintre care mulți erau practicanți de arte marțiale, precum Rockerii. Armata a fost atunci chemată în ajutor, ca la Timișoara.

Fotografie oficială de la Agerpres – protestatarii ocupând piața, străzile și întreaga zonă de la Universitate.

Reacția armatei

Șeful armatei române, generalul Victor Atanasie Stănculescu, s-a îmbolnăvit brusc și s-a internat în spital pentru a fi tratat de o fractură la genunchi. La o zi după căderea lui Ceaușescu, descoperea că nu mai avea nimic și își relua funcția sub noul regim. În această calitate, a participat la decizia de a-l împușca pe Dictator în chiar ziua de Crăciun. Mai târziu, ca recompensă, a devenit ministru al Apărării. Comandantul unității lui George a dat următorul ordin: „Soldați, rămânem în așteptare pentru a vedea cum se vor desfășura evenimentele și ne vom alinia cu cel care va câștiga”. O atitudine oportunistă, desigur, dar dovedind o anumită... înțelepciune! Din păcate, alți comandanți de unități nu au urmat această cale și au executat ordinul aparatului de partid al regimului, al lui Ceaușescu însuși, trimițând trupe împotriva manifestanților. Zeci de blindate, sute de soldați. La căderea nopții, la ordinul agenților Securității, au lovit manifestanții cu vehiculele lor transformate în mașini-buldozer. De asemenea, au deschis focul asupra celor care ridicau baricade sau care încercau pur și simplu să se adăpostească. Câteva sute de persoane au fost rănite și zeci au fost ucise. Printre ei, EL.

Sacrificiul unui Rocker

Numele lui: Gâtlan Mihai Laurențiu. Era unul dintre cei mai apropiați prieteni ai noștri. El a fost cel care ne-a vorbit pentru prima dată, ne-a învățat ce înseamnă să fii Rocker, fan de Metal. Asta s-a întâmplat cu câțiva ani mai înainte, la intrarea la un concert „IRIS”. Atunci, el ne-a vorbit despre „Crezul” unei vieți de Rocker și despre „Cuvintele” care o dirijează (o poveste relatată în „Libertatea și bastonul: prima cronică a generației rock”). „Curaj” și „Unitate”: el și prietenii lui, toți Rockeri, au venit să protesteze împotriva Dictatorului și a regimului său comunist criminal, atunci, pe 21 decembrie, în Piața Universității. Unii dintre ei au fost răniți. El a murit cu „Onoare” pentru „Libertate”. „Gloria”: o placă comemorativă a fost ridicată în locul în care oamenii lui Ceaușescu l-au ucis (detaliile morții sale sunt disponibile aici: Despre Mihai Gâtlan | fumg.org). Pentru ca sacrificiul său, ca și al multor altora, să nu fie uitat. Cum nu trebuie uitați nici cei care au fost arestați și bătuți în localurile Miliției și Securității în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989.

Bucureștiul se revoltă

Din fericire, mulți manifestanți au reușit să scape împușcăturilor și represiunii, care au atins apogeul în jurul miezului nopții, punând capăt manifestației. Ei nu s-au ascuns undeva de teamă față de regim. Nu au fost lași. Nu au cedat fricii. Dimpotrivă, au început să străbată străzile și cartierele orașului pentru a alerta locuitorii despre ceea ce se întâmplase în Piața Universității. Au scos oamenii afară din locuințele lor, construite la ordinul lui Ceaușescu, de o urâțenie îngrozitoare. Atât de urâte, încât cele mai mizerabile construcții de azi arată ca și cum ar fi fost proiectate de Michelangelo și construite de Leonardo da Vinci. În fabrici și uzine, muncitorii din tura de noapte au încetat lucrul și au ieșit în curte. Li s-au alăturat cei care urmau să înceapă tura de zi. Împreună, au pornit în coloană spre centrul orașului. Traseul era binecunoscut, parcurs pentru numeroase manifestații și defilări din trecut în cinstea Dictatorului (o poveste relatată în „Iadul comunist: spectacolele omagiale”). De data aceasta, însă, ei nu mai erau „voluntari”, adică obligați să se prezinte sub amenințarea unor sancțiuni severe. De data aceasta, o făceau de bunăvoie, voluntar. Cu determinare. Cu ură contra lui Ceaușescu și a regimului său comunist. Pentru ca moartea atâtor tineri cu câteva ore mai devreme să nu rămână fără consecințe. Pentru ca Revoluția care a început la Timișoara și a continuat în Piața Universității să triumfe aici, la București.

Triumful Revoluției

Forțele de ordine ale regimului, scutierii, sprijinite de armată, blocau accesul în centrul orașului. După mai bine de o oră tensionată de privit ochi în ochi, soldații au cedat. Hărțuiți, maltratați și umiliți încă de la începutul stagiului militar, ei s-au sfârșit prin a se alătura în cele din urmă manifestanților. Au fraternizat cu ei, au întors armele împotriva Dictatorului. Mulțimea, în extaz, începea să strige: „Armata este cu noi!” Împreună, s-au îndreptat spre palatul prezidențial, sediul Comitetului Central al Partidului Comunist și epicentrul puterii. Ceaușescu se afla chiar acolo și a încercat pentru ultima oară să se adreseze mulțimii. Huiduit copios, el a trebuit să fugă cu un elicopter împreună cu soția sa. Abandonați după un zbor de câteva zeci de kilometri distanță, ei au rătăcit timp de câteva ore înainte de a fi capturați spre seara. Este sfârșitul regimului său: Revoluția a învins. România a scăpat de Tiran.

Fuga lui Ceaușescu în elicopter.

Începe războiul

Era 22 decembrie 1989, la prânz. Ceaușescu a fugit, regimul său a căzut și Revoluția triumfase. Din păcate, este și momentul când a început și lovitura de stat a lui Ion Iliescu. Încununată de succes, aceasta i-a permis să rămână la putere ca președinte al României până în 1996. Fiind în slujba Moscovei, rușii au lansat un război „hibrid” împotriva României, un război de dezinformare și electronic, pentru a asigura succesul loviturii sale de stat. Noi, Angelo și George, am fost direct implicați în desfășurarea evenimentelor. Despre toate aceste evenimente, în episodul imediat următor. (Va urma)