CĂDEREA MASTODONTULUI

Al doilea articol din seria "Revoluția de la 1989" prezintă evenimentele, așa cum le-au trăit soldații Angelo și George. Primul articol se numește "Decembrie 1989 – Armata și revoluția".

Anno Domini: 1989

După 45 de ani, din care 25 sub dictatura lui Ceaușescu, cancerul comunist adusese România pe patul de moarte. Nimic nu mai funcționa; totul era dereglat. În acest peisaj de nenorocire totală, eram noi: Angelo și George. Doi prieteni pe viață, inseparabili din prima zi de liceu. Acum, la sfârșitul acestuia, trebuia să trecem proba de foc a vieții noastre: serviciul militar obligatoriu. Dar nu oricum, ci în varianta sa lungă de un an și patru luni — o eternitate pentru cei 19 ani ai noștri, în care urma să fim separați unul de celălalt, precum și de familie, de casă, de tot ce fusese existența noastră de până atunci. Prețul pe care a trebuit să-l plătim, căci refuzasem viitorul profesional ales de alții pentru noi.

Ce am refuzat?

Să devenim mineri în Valea Jiului — probabil cea mai grea și mai nenorocită slujbă din România acelor vremuri. Acolo unde voiau să ne trimită profesorii noștri, ca pedeapsă pentru nenumăratele noastre „aventuri” din cei patru ani de liceu. Pentru abaterile și încălcările „fără număr” ale normelor „eticii și echității comuniste”, prin care ne-am bătut joc pe sistem „turbo” (citat din „clasicul” Florin Salam!). Pentru refuzul nostru de a deveni comuniștii perfecți ai zilei de mâine, de după liceu. În același timp, părinții noștri ne voiau „ingineri constructori” — meseria de „viitor” în România megalomanului Ceaușescu. Acesta, crezându-se probabil un faraon al secolului XX, voia să distrugă tot ce era vechi pentru a reconstrui țara într-un stil propriu, dar de o urâțenie îngrozitoare, stalinistă. Iubiții noștri, părinții, aveau cele mai bune intenții față de noi, dar fără nici o legătură cu ce voiam noi pentru viitorul nostru.

Mineri în Valea Jiului.

Viitorul dorit de noi

De fapt, eu, Angelo, voiam să devin pilot de Mig-21 (echivalentul lui F-16 ori F-35 azi). George, complicele meu în toate aventurile adolescenței noastre tumultoase, a acceptat să mă urmeze în această nebunie. Dar trebuia să fim „șmecheri” ca să contracarăm planurile profesorilor și părinților noștri. Rezolvarea pe care am găsit-o: plecăm la armată să facem serviciul militar. Odată ajunși în armată, ne informăm comandanții că vrem să devenim ofițeri, piloți militari, mai exact. Dar mai înainte de toate, trebuia să trecem proba examenului de admitere la facultate. Și să-l picăm!

Mikoyan-Gurevich MiG-21.

Examenul

Părinții ne obligau să îl dăm. Noi nu puteam să ne opunem, căci depindeam de ei pentru locuință, hrană și haine. Facultatea aleasă: „Căi ferate, drumuri, poduri”, un nume foarte plăcut părinților noștri — nu pentru conținutul său, ci pentru rezonanța sa. Suna ca o epopee tehnocrată, un progres comunist, o simfonie de beton și șine. Nu înțelegeau ei exact ce urma să studiem noi acolo, dar li se părea ceva serios. Monumental, chiar. Și, la urma urmei, ce putea fi mai romantic și mai exaltant decât vibrația metalică a unei locomotive în zori de zi, traversând în viteză un pod? Tot ansamblul fiind conceput și construit cu pasiune de noi, fiii lor ingineri, desigur. Din păcate pentru ei, realitatea i-a lovit cu putere, ca un tren gonind la viteză maximă: noi nu am fost admiși. Am picat examenul. Dar, pentru a obține acest rezultat, a trebuit să muncim din greu — ca să putem eșua!

Facultatea 'Căi ferate, Drumuri, Poduri”.

Eșec monumental

Păi, cum așa? În fond, examenul consta în două teste de matematică și unul de fizică. Iar noi știam că eram dezastruoși la ambele materii. În liceu, profesoara de matematică nu ne lăsase corigenți/repetenți „de milă”, după cum ne repeta ea la fiecare sfârșit de trimestru și de an școlar. Iar la fizică ploua cu note de 3 și abia la sfârșit luam și noi un 6, cât să ne „iasă” media de 5 de „trecere”. De unde șocul când am văzut subiectele de examen: atât erau de ușoare, încât spectrul unei promovări cu brio a examenului începea să se arate la orizont. În mod inexplicabil pentru noi, se părea că dobândisem mult mai multe cunoștințe decât era necesar pentru a fi ingineri în căi ferate, drumuri și poduri în România lui Ceaușescu! Stupefiați, am privit subiectele timp de mai multe minute, întrebându-ne „ce facem acum?”. Dar eram tari; aveam mentalitatea de învingători, convinși că există întotdeauna o soluție pentru a depăși obstacolul pus în fața noastră. Ne-am concentrat intens, am lucrat cu multă seriozitate și AM REUȘIT. Am reușit să facem suficiente erori de calcul la exercițiile de matematică și suficiente greșeli în rezolvarea problemelor de fizică, încât să ratăm examenul. Și nu oricum! Fără să ne vorbim între noi, fără măcar să ne privim — ca o dovadă a calităților noastre intelectuale egale sau a capacității de a ne pune de acord în toate cele — am avut aceeași medie. Mai exact, Angelo: 3,34, iar George: 3,31! Și așa am picat cu brio la facultate, spre marea dezamăgire a părinților, care ne vedeau deja construind poduri și căi ferate. Dar spre marea noastră satisfacție, puteam continua pe calea noastră. Și a urmat…

Spre întunericul armatei comuniste

Într-o zi mohorâtă de început de septembrie, ne-am regăsit pe peronul Gării de Nord din București, capitala țării, pregătiți de plecare spre unitățile militare unde eram trimiși. Eram acolo câteva sute de recruți — militari în termen, în limbajul epocii. Știam cu toții ce ne aștepta: proba de foc a vieții noastre. O încercare îngrozitoare. Mai puțin pentru noi, Angelo și George, deja oțeliți de ani de antrenamente dure de karate și de „vânătoarea de oameni” dusă de una dintre temutele forțe de represiune ale regimului comunist român - Miliția comunistă - împotriva rockerilor ce eram (citiți pe blog „Libertatea și bastonul: întâia cronică a generației rock”). Noi fusesem deja hărțuiți și bătuți în mai multe rânduri, considerați fiind „dușmanii poporului” — ai „poporului comunist”, să fie clar! În plus, pentru noi, plecarea în armată evita cariera de miner în Valea Jiului și ne deschidea calea către cea de pilot militar. Așadar, cu capul sus și umerii drepți, așteptam liniștiți trenul. Dar nu era și cazul celorlalți — înspăimântați, tremurând de frică și cu lacrimi în ochi. Unii chiar plângeau de-a dreptul. Toți știau că vor pleca în iad: către armata comunistă.

Celebra valiză folosită la recrutarea în armată.

Mașinăria de umilit

Văzută din exterior, aceasta transmitea o imagine de putere fără limite, de măreție și splendoare. Excela în parade și defilări, dar rareori se remarca pe câmpul de luptă. Așa-zisele victorii obținute de o armată comunistă? Fiecare bătălie se solda cu un bilanț îngrozitor: mai mulți oameni morți, răniți și capturați și mai mult material de război pierdut decât inamicul (învins, cică). Ne putem întreba, așadar, dacă a câștigat cu adevărat bătălia — sau doar a profitat pur și simplu de circumstanțe favorabile pentru a proclama victoria. Apoi, puternica și profesionista mașinărie de propagandă comunistă făcea restul: amplifica la extrem performanțele armatei, creând astfel o aură de invincibilitate în jurul ei. Privită din interior, armata comunistă era un coșmar absolut. O operă de artă — arta bullyingului dus la extrem, a abuzurilor de tot felul și a corupției la toate nivelurile. Incompetența maximă domnea peste tot. Iar în armata lui Ceaușescu era și mai rău.

Disonanța

În acea perioadă, disciplina se confunda cu frica, iar patriotismul strigat în gura mare era o formă de supraviețuire civică. Armata devenise o republică comunistă în miniatură: același limbaj de lemn, prostie și incompetență la greu. Ordinele idioate veneau de sus și se topeau în absurd pe drum, pe lanțul de comandă. Ofițerii recitau cu patos cretinoid sloganuri despre „curajul și devotamentul revoluționar al soldaților în lupta împotriva fasciștilor și naziștilor”. Între timp, soldații — abuzați, exploatați, înfometați și plictisiți — visau la lucruri concrete: o permisie, o scrisoare sau o supă caldă. Și, mai ales, la sfârșitul acestui coșmar. Se spunea că „armata te face bărbat”. În realitate, îi făcea pe oameni experți în arta de a pretinde că înțeleg logica ilogică a comandanților lor. Și, mai ales, în armată se învăța în câte modalități un om putea fi umilit și abuzat — dar și cum să se doarmă la „orele politice”.

Spălare de creiere la minut

Să fie clar: o armată comunistă trebuia să aibă un nivel ideologic foarte ridicat. Cu alte cuvinte, recruții trebuiau să știe pe de rost sloganurile și „indicațiile prețioase” ale lui Ceaușescu. Pentru asta, noi, soldații patriei comuniste, eram obligați să asistăm la cursuri de „educație politică și ideologie comunistă”. Acolo ni se spăla creierul cu un zel militar. Sau, cel puțin, așa încercau. Din fericire, noi, Angelo și George, am avut parte doar de câteva ședințe plictisitoare, în timpul cărora ni se citeau texte ale lui Ceaușescu din „Scânteia”, ziarul Partidului Comunist. Nu rețineam nimic, dar ne prefăceam cu mult talent că ascultam cu atenție (pe dracu’!). Comandantul de pluton al lui George, un om cu simțul realității, făcea și el haz de necaz. Citea solemn discursurile lui Ceaușescu despre dezvoltarea economică și consolidarea capacității de apărare a țării. Apoi suspina teatral: „Ei bine, tovarăși soldați, dacă nici asta nu vă inspiră, nu știu ce mai poate...”. Noi, în tăcere, ne luptam cu somnul și cu absurdul situației. Îți trebuia antrenament psihic de un comando ca să reziști unei ore întregi de „entuziasm revoluționar”, atunci când singurul inamic real era o plictiseală de moarte. Și, bineînțeles, toată această penibilă „pregătire” ideologică comunistă a plecat la coșul de gunoi al istoriei când am aflat de începerea Revoluției la Timișoara.

GEORGE ȘI ȘOAPTA REVOLUȚIEI

Pantoful gros, privirea albastră

Început de decembrie 1989. Revoluția urma să înceapă în orașe, mai precis la Timișoara; oamenii ieșeau în stradă deja. În satul Adâncata (lângă cele mai importante zăcăminte de petrol din Europa de Est), acolo unde se afla unitatea mea, liniștea era adâncă și păzită cu zel. Eram acolo, așteptând să înțelegem dacă patria ne pregătea pentru viitor sau doar ne antrena să fim cuminți într-un trecut care refuza să moară. Și iată cum a început Revoluția pentru mine și camarazii mei: nu cu sirene, nu cu discursuri, ci cu o șoaptă stinsă după stingere, ca într-un roman prost cenzurat. Un camarad se întorsese din permisie, dintr-un sat de lângă Timișoara: Albina. Numele lui l-am uitat; numele satului mi s-a lipit de memorie ca un abțibild pe manualul de istorie: mic, aparent neimportant și totuși în zbor spre schimbare. A intrat în dormitor strecurându-se ca un conspirator stângaci și, cu voce joasă, ne-a spus că, după victoria la fotbal din meciul cu Danemarca din 15 noiembrie — marea noastră glorie sportivă și supapa națională oficială de entuziasm — oamenii ieșiseră pe străzi la Timișoara (unul dintre cele mai occidentalizate orașe ale României în 1989) să celebreze. Și acolo, printre claxoane și steaguri, se strecuraseră câteva strigăte anticomuniste. Nimic monumental, nimic programatic. Doar curajul neașteptat al unor oameni care simțiseră că aerul putea fi respirat și fără teama că vine cineva să-ți ia plămânii la verificare ideologică. Evident, Securitatea intrase imediat în acțiune, cu aceeași eleganță cu care un rinocer intră într-un magazin de porțelanuri: și-a infiltrat agenții și, prin „dialog constructiv”, a rezolvat situația. În traducere liberă: i-a împrăștiat, i-a speriat și a notat în caiet cine a îndrăznit să respire prea liber. La Uzina Mecanică din oraș, muncitorii încercaseră și ei să aprindă un foc, dar flacăra a fost stinsă din fașă. Securitatea — pompier de idei, profesionist și fără umor — a „calmat spiritele”. În jargon civil: a făcut ce știa mai bine, să strivească speranța cu pantoful gros și cu privirea albastră, rece, tip KGB!

13–15 decembrie 1989: Scânteia din buncăr

Apoi, într-un prolog straniu și clandestin al Revoluției, în buncărul unității, ascultam Radio Europa Liberă. Nu oficial, desigur. Oficial, eu ascultam tăcerea, manualul de luptă și zgomotul de cretă pe planșetă. În realitate, mă strecuram în sala subterană de comandament ca un șoarece alfabetizat. Într-o sală alăturată se afla aparatul radio la care ascultau ofițerii. Pe 13 sau pe 14 decembrie, am auzit pentru prima dată numele pastorului László Tőkés. Cerea sprijin pentru a nu fi deportat. Dar în România acelor zile, a cere dreptul de a rămâne în propriul loc era echivalent cu a cere libertate pentru toți. Până pe 15 decembrie, oamenii din Timișoara vegheau în fața bisericii, înfrigurați și încă neîncrezători, ca și cum istoria ar fi putut fi rugată politicos să înceapă. În seara aceea, Securitatea a încercat să ridice oamenii — îmbrăcată civil, ca în toate marile momente ale rușinii — și au izbucnit încăierări. Nimic grandios, încă. Exploziile mari încep adesea cu o scânteie mică, iar aceasta era scânteia. Cam așa arăta începutul, văzut din buncărul meu: eu, cu creta și planșeta mea galbenă; ei, cu scuturile și bastoanele lor. Țara între două respirații și istoria pregătindu-și, fără grabă, metamorfoza. De la omidă la fluture.

16 decembrie 1989: Jos Ceaușescu!

Stăteam înfrigurați în spatele planșetei, cu lumina gălbuie jucând pe geamul acela gros ca pe o piele de reptilă adormită, și ascultam la radio, cu inima strânsă. În Timișoara, oamenii se strângeau în jurul pastorului László Tőkés, încercând să-l apere de evacuarea ordonată, fiindcă îndrăznise să critice regimul. Ascultam cum mulțimea creștea și, din lumânări și rugăciuni, se nășteau primele scandări; cum tramvaiele deveneau tribune improvizate pentru „Jos Ceaușescu!”, iar forțele de ordine răspundeau cu gaze, bastoane și arestări. Noi, sub pământ, în buncărul nostru cu rachete adormite, simțeam cum istoria lovește în ușă. Ofițerii au început să se foiască. Nu era alergare, nu era panică — Doamne ferește, panica era un atribut burghez — era un freamăt discret, ca atunci când într-o sufragerie de nomenclaturiști cineva dă din greșeală draperia la o parte și intră lumina. Voci joase, ordonate, cuvinte scurte, schimburi de priviri tăioase. Păreau că știu, dar nu voiau încă să accepte. Sau poate doar repetau din inerție că „situația este sub control”, deși devenea clar că nimeni nu controla nimic, nici măcar aerul pe care îl respiram. Mie mi-a intrat un vânt rece în oase. Nu din buncăr — acolo aerul avea mereu aceeași aromă de vopsea scorojită, beton umed și disciplină forțată — ci un presentiment cu uniformă militară, bocanci grei și arme de foc. Pentru că urma…

Dezghețul

Din înghețul ei comunist, România — mastodontul gri cu ochi mici și suspicioși — se mișca. Întâi o pleoapă, apoi o întindere de mușchi abia vizibilă, un tresăr de somn din care te trezești fără să vrei. Pentru prima dată am simțit, aproape fizic, că acel colos nu mai putea rămâne nemișcat. Că se trezea, încet-încet, scuturând de pe el tonele de tăcere, frică și obediență. Un monstru de beton și lozinci care, culmea, își amintea dintr-odată că avea o inimă. Și eu, acolo, în buncărul meu subteran, simțeam cum realitatea devine elastică. Cum liniștea nu mai era liniște. Ordinea nu mai era ordine. Iar viitorul nu mai era o glumă proastă spusă la o ședință de partid comunist. Mai târziu, în dormitor, după stingere, le-am spus camarazilor tot ce auzisem. Soptit, cu voce joasă și febrilă, de parcă a spune adevărul cu glas tare ar fi putut trezi deodată întreg regimentul — sau, cine știe, poate chiar țara.

17 decembrie 1989: ‘Radu cel Frumos’

În dimineața de 17 decembrie, când am revenit la postul meu, cu frigul încă agățat de mine ca o a doua uniformă, telefonul din buncăr a început să urle. Receptorul era pus pe un soi de difuzor artizanal, combinația între piese rămase de la vreun radio antic și ambiția unui subofițer de a fi modern. Toți ascultau, toți tăceau, iar eu — ferit de atenție ca o umbră disciplinată — auzeam lumea schimbându-se la doi metri de mine. Eram invizibilul perfect, un fel de spion în misiune, care tocmai era: să asculte cum istoria se pune în marș. Vocea gravă, metalică, a comandantului diviziei a spart aerul: alertă de luptă. Numele de cod ‘Radu cel Frumos”, numele unui domnitor român din Evul Mediu. Cuvinte dulci, pentru un ordin atât de crud: închideți tot, tăiați legăturile, stare de război! Afară, România fierbea. La Timișoara, oamenii erau împușcați, iar Ceaușescu, la București, ordona foc împotriva civililor prin teleconferințe, ca un zeu paranoic cu receptorul lipit de ureche. În timpul acesta, eu eram acolo, un soldat amărât, ascuns în spatele unui geam fumuriu, ascultând cum țara mea intra, cu zgomot de gloanțe și tancuri, în istorie. În buncărul acela, în liniștea aia de beton ud, simțeam cum aerul se face greu ca plumbul și cum un cuvânt de cod putea transforma soldați de termen în martori ai unei lumi care se rupea în două.

18 decembrie 1989: Steagul găurit

Pe 18 decembrie s-a întâmplat ceva uimitor: la Timișoara fusese declarată grevă generală. Eu stăteam cuminte și ascultam, cu misiunea mea secretă de „sifonare”. Eram mesagerul tăcut, cel care aducea firimituri de adevăr celor mulți și neștiutori din dormitor. Iar pentru asta eram răsplătit ca un rege: primeam mâncarea cea mai bună, o ciocolată cu rom sau o Eugenie, apoi eram lăsat să vorbesc, ca un bunic care povestește nepoților întâmplări fabuloase. În ziua aceea, comandantul și ofițerii vorbeau precipitat, cu vocile ridicate, despre „Radu cel Frumos” și despre ce tocmai se întâmplase la Timișoara: decretarea legii marțiale. Tonul lor era sec — ordin clar: se trage în populație. Tot atunci am aflat ceva ce mi s-a părut deopotrivă nebunesc și eroic: un grup de studenți tăiaseră stema din drapel și umblau prin oraș cu steagul găurit. Mi s-a părut ceva incredibil de curajos, aproape… cool. Periculos, dar eliberator. Ei au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”, vechiul cântec patriotic interzis din 1947. Eu știam doar cântecele de armată, ritmate, bune de pas de defilare și imnul cu „Trei culori”. Noul cântec favorit al maselor era cel mai patriotic, cel mai revoluționar și cel mai eliberator cântec patriotic pe care îl auzisem vreodată. Restul lumii părea că respiră alt aer. Mai târziu am auzit că Ceaușescu urma să plece într-o vizită de stat în Iran. La Europa Liberă se spunea că e sinucidere politică. Eu însă am simțit doar o tristețe surdă: credeam că revolta fusese deja zdrobită și că speranțele noastre muriseră odată cu primele împușcături.

Mistrețul de carton

Seara aceea mi-a rămas vie ca o farsă sinistră: înainte de a ieși din buncărul meu, am răsfoit ziarul confiscat de la ofițeri. Scînteia Tineretului — ziarul tineretului comunist, mistrețul oficial al știrilor comuniste de carton. Căutam topul rock, o scânteie de normalitate. Nu era; am dat în schimb peste o bucată de proză estivală, ca și cum iarna nu exista decât în imaginația noastră. Titlul ei: „Sfaturi pentru cei aflați la mare”, cu indicații despre bronzat în reprize de 10–15 minute. Și despre cum să nu strigi că nu te ascultă nimeni, dacă te pierzi în mare. În plin decembrie!

19 decembrie: Aniversare sub sârmă ghimpată

Zi de coincidență ritualică: era 19 și eu împlineam 19 ani. Un detaliu minuscul, dar în aceea furtună nevăzută, în vuietul care creștea sub noi fără să-l înțelegem pe deplin, mi s-a părut un fel de nod în timp, un semn. Ironia era că tocmai în acea zi, în loc să fiu prins în iureșul zvonurilor și al telefonului pus pe difuzor, am fost aproape complet rupt de știri. De ziua ta primeai, în mod excepțional, câteva ore de libertate pentru a merge în Ploiești. Orașul însemna „libertate” pentru noi, comparat cu spațiul unității împrejmuit cu sârmă ghimpată. Eu însă nu aveam unde să mă duc; nu aveam pe cine să întâlnesc, niciun motiv să alerg printre blocuri cenușii pentru a simula bucuria inexistentă a unei celebrări ratate. Am rămas, deci, în unitate, într-o liniște rară, aproape vinovată. Mi-am permis luxul odihnei. I-am scris lui Angelo. Am citit. Am respirat. Am simțit, pentru câteva ore, că pot scoate capul din apa tulbure a incertitudinii. Afară se pregătea prăbușirea unui regim; eu, la 19 ani, stăteam cu o carte în mână, într-un pat de cazarmă, încercând să înțeleg ce fel de adult devenisem deja, aproape fără să fi cerut nimic. Ziua aceea nu a fost mare lucru în istorie, dar pentru mine a rămas o paranteză stranie, o scurtă pauză în timp înainte ca totul să se dezintegreze. Un fel de liniște aniversară de dinaintea furtunii. A exploziei populare.

20 decembrie 1989: Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!

Dimineața m-a găsit din nou în buncăr, în același scaun rece, cu aceeași lumină gălbuie, dar cu o realitate complet schimbată. Radio Europa Liberă anunța ceva ce, cu o zi înainte, ar fi părut nebunie curată: Timișoara, primul oraș liber de comunism. Cuvintele acelea îmi treceau prin oase ca un curent electric. Eram în armată, în plină stare de alertă, ascuns într-o încăpere fără ferestre și totuși aveam impresia că cineva tocmai deschisese toate ușile lumii. Ascultam cu palmele transpirate, aproape ținându-mi respirația, cum mulțimea din Piața Operei striga: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. Era ca și cum ar fi auzit un popor învățând să vorbească din nou, după o viață de șoapte. Și eu, acolo, o umbră de soldat într-un colț de cazarmă, simțeam pentru prima oară că poate nu ne născuserăm doar ca să îndurăm. La ora 7 seara m-au scos din buncăr; toată lumea în fața televizorului. Ceaușescu se întorsese din Iran și vorbea cu privirea aceea de piatră, condamnându-i pe timișoreni ca „dușmani ai Revoluției Socialiste”. Tonul lui era același, dar lumea nu mai era. Și, în timp ce el tunase, undeva, în depărtare, în întunericul de după cazarmă, mi se părea că aud ecoul acelor voci din Timișoara, ca o vibrație care străbate pereți, uniforme, frici. Atunci am înțeles că oricât de mult s-ar înverșuna cineva să ne bage înapoi în tăcere, România deja începuse să respire.

21 decembrie 1989: Cretinism cu grație

Ultimul discurs al dictatorului. Ne-au adunat în sala de mese, ca pe niște pioni pe tabla de șah, să urmărim transmisiunea televizată. Ne înghesuiam cum puteam, într-o sală prea mică pentru tensiunea uriașă, și au adus televizorul alb-negru, mare cât o cutie de pantofi, dar cu o putere neobișnuită: de a arăta absurditatea. Ceaușescu începe să vorbească, cu vocea lui rigidă, cu gesturi care ar fi părut teatrale chiar și pe scenă de film de categorie C. Debita cu grație cretinismele obișnuite: realizările „revoluției socialiste”, „societatea comunistă multilateral dezvoltată” și alte formule goale. Populația de pe ecran părea complet indiferentă; doar primele rânduri scandau și aplaudau, ca niște marionete bine antrenate. Încercările dictatorului de a manipula realitatea au atins apogeul grotesc când, în disperare, a promis o majorare de 200 de lei pe lună pentru muncitori și a continuat să laude „Revoluția Socialistă”, neobservând că o altă revoluție se desfășura chiar sub ochii lui. Începeau mișcări bruște la periferia mulțimii, câteva petarde zguduiau aerul și haosul a explodat. Transmisia TV s-a întrerupt brusc — pe ecran apărea o miră uriașă, imposibil de înțeles, ca o metaforă a absurdului absolut. Și în acel moment, comandantul nostru, cu gravitate și un dram de umor involuntar, ne scoate în careu și rostește cuvintele pe care nu le voi uita niciodată: „Soldați, așteptați în cazarmă să vedem de partea cui este victoria, iar apoi ne alăturăm valului!” Grotesc, genial, amuzant și incredibil, toate împachetate într-o oră care părea să se scurgă în alt timp. Era o înșiruire de evenimente atât de paradoxale, încât chiar și acum, după zeci de ani, ele par a fi din domeniul fantasticului.

Revoluția a ajuns la București

Pe 21 decembrie, manifestația, organizată inițial pentru a susține regimul comunist și dictatorul, s-a transformat într-o revoltă deschisă. Epicentrul revoltei a fost Piața Universității, devenită de atunci un simbol al luptei împotriva comunismului. Miliția și Securitatea au fost incapabile să oprească revolta populară. La fel ca la Timișoara, armata a fost chemată să intervină împotriva manifestanților. Către miezul nopții, Piața Universității a fost golită de manifestanți după tiruri care au făcut zeci de morți și sute de răniți. Pe 22 decembrie, muncitorii s-au alăturat în număr mare manifestanților. Soldații desfășurați pe străzi s-au fraternizat cu ei. Ceaușescu și soția sa au fost nevoiți să fugă cu elicopterul. Grotescul istoriei este că au fost abandonați la marginea unei șosele și capturați câteva ore mai târziu. Dictatorul care își începuse domnia în glorie o încheia cu noroi de iarnă pe pantofi, ascunzându-se într-un câmp de porumb.

Când revoluția se transformă în lovitură de stat

Din păcate, bucuria a fost de scurtă durată. Temându-se că vor pierde România, rușii l-au împins pe omul lor fidel, Ion Iliescu, să revendice puterea. Din nefericire pentru el, o putere revoluționară începea să se instaureze și, chiar dacă a reușit să o infiltreze, risca să fie înlăturat în curând. Pentru a evita acest lucru și a-și extinde controlul asupra țării, Iliescu s-a aliat cu șeful armatei, generalul Stănculescu. Acesta din urmă a pus în scenă „teroriști”, pretinși fideli ai lui Ceaușescu care doreau să-l readucă la putere (pe dracu!); în realitate, era vorba de grupuri de soldați provenind din unități distincte și trimiși să apere aceleași obiective, fără nicio coordonare sau comunicare între ei. În contextul unei psihoze legate de prezența „teroriștilor” peste tot, când două grupuri s-au întâlnit, soldații au tras unii asupra celorlalți, convinși că trag în „teroriști”. Iar aceste schimburi de focuri fratricide, soldate cu morți și răniți, au fost prezentate la televizor ca fiind confruntări cu „teroriști” pentru a spori panica și frica. Eu, Angelo, și camarazii mei am scăpat la limită de un astfel de deznodământ.

ANGELO  ȘI GRUPAREA DURILOR

Cine eram noi?

La 17 decembrie 1989, alarma „Radu cel Frumos” a fost dată în armată. Potrivit regulamentelor militare, fiecare unitate militară a trebuit să constituie o „forță de intervenție” gata să intre imediat în luptă în caz de atac asupra unității ei, pentru a câștiga timpul necesar ca ceilalți să se echipeze și să-și ocupe posturile de luptă. Așa era în teorie. În realitate, aceste formațiuni au fost utilizate la Timișoara în 17 și 18 decembrie, apoi în 21 și 22 decembrie la București și în alte orașe. După căderea lui Ceaușescu, generalul Stănculescu le-a folosit pentru a combate „teroriștii”. Și așa se face că, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, m-am trezit trimis să combat „teroriștii” la Fetești, la 150 de kilometri de București, cu grupa mea. Ghinion (pentru Stănculescu!). Eram numai „băieți de București”. Din ăia veniți din Colentina, Ferentari, Giulești și Pantelimon. Numai zone de „bine”, unde „șmecheria” era administrată odată cu laptele de la mamă. La conducerea grupului nostru se află un locotenent originar din Moldova. Ofițer de artilerie, uitase — dacă învățase vreodată — tot ce era de știut despre luptele de infanterie sau în zone urbane. Așa tremura de frică, încât nici pistolul în mână nu avea curajul să-l țină, de teamă să nu-l scape pe jos. Dar, în schimb, știa să se supună orbește ordinelor.

Ordinul

Era să ne poziționăm în fața intrării principale a unei cazărmi aparținând trupelor Ministerului de Interne. Misiunea noastră: să împușcăm „teroriștii” care ar fi încercat să iasă de acolo. Era aproape miezul nopții când am ajuns și ne-am postat în poziția de tragere. Sugestia de a ne separa pentru a acoperi celelalte ieșiri posibile din cazarmă a fost respinsă din start de către locotenent. Potrivit lui, ordinul venit de la București era clar și fără echivoc: trebuia să acoperim doar intrarea principală și să tragem asupra „teroriștilor”. Alte forțe se vor ocupa de restul. Dar noi știam foarte bine că nu mai existau alte forțe în zonă și i-am spus acest lucru. El s-a mulțumit să repete: „Respectăm ordinul. Punct.” A plecat puțin mai târziu, înainte de izbucnirea focurilor de armă. Pretindea că vrea să caute un telefon pentru a informa superiorii că „dispozitivul de luptă fusese pus în aplicare”. Profitând de absența lui, le-am cerut colegilor mei să nu tragă înainte să le dau eu semnalul. Au acceptat imediat, pentru că toți simțisem că ceva nu era în regulă. Câteva zeci de minute mai târziu, un grup de soldați a ieșit din cazarmă în formație de marș, nu de luptă.

Negocieri

Le-am strigat să se oprească și să se predea, anunțându-i că Ceaușescu fusese deja capturat și că devotamentul lor față de el era inutil, deoarece acesta nu se va mai întoarce la putere. Soldații s-au împrăștiat, încercând să se ascundă și să ia poziție pentru a se apăra. Comandantul lor, un căpitan, mi-a strigat să ne predăm. Potrivit lui, noi eram „teroriști” și ei nu ne vor lăsa să scăpăm. A mai adăugat că ei erau de partea Revoluției și împotriva lui Ceaușescu și că noi eram cei care îl apăram și voiam să-l reinstalăm la putere. Am urlat unii la alții câteva minute. În cele din urmă, am ajuns la singura concluzie logică: se petrecuse o confuzie. În realitate, eram cu toții de aceeași parte — de partea Revoluției. Atunci, ei s-au întors în liniște în cazarma lor. La rândul nostru, noi am părăsit poziția pentru a raporta deznodământul superiorilor noștri.

Ce a urmat?

A doua zi dimineață, comandantul acestei unități militare a venit să se întâlnească cu al nostru. Împreună au stabilit un plan pentru securizarea orașului și a împrejurimilor. Totul a rămas calm până la sfârșit. Mai târziu, o prietenă mi-a povestit că, în acea noapte, la televizor s-a anunțat că „teroriști” au fost combătuți și neutralizați în orașul Fetești. Această informație a fost difuzată de mai multe ori, apoi a dispărut ca și cum n-ar fi existat niciodată (oare de ce?). Pe 25 decembrie au avut loc procesul și execuția lui Ceaușescu. Iliescu a apărut la televizor pentru a anunța că „totul s-a terminat, dictatorul a fost executat, nu vor mai fi teroriști”. Deși împușcăturile și schimburile de focuri nu au încetat dintr-o dată, numărul lor a scăzut considerabil după acest anunț. Stănculescu și oamenii săi au dat imediat ordine stricte ca militarii să fie retrași în cazărmi. Orice misiune în exterior trebuia să fie aprobată la cel mai înalt nivel al armatei sau de către președintele Iliescu însuși. Au fost lansate apeluri pentru recuperarea armelor distribuite civililor. În urma acestor măsuri, calmul și pacea s-au instalat, iar viața oamenilor a revenit la normal. „Teroriștii” au dispărut ca și cum nu ar fi existat niciodată. Iar Iliescu, „emanația Revoluției” (pe dracu’!), a rămas la putere până în 1996, asigurând perpetuarea sistemului bazat pe corupție și clientelism. De altfel, George a plecat definitiv din țară în 2003, după ce Iliescu a redevenit președinte. Iar la sfârșitul lui 2012, „copilul” politic al lui Iliescu, PSD, a revenit la putere. Și a fost rândul meu, Angelo, să plec definitiv din România.