FILMUL „LICEENII” – CRONICA ADOLESCENȚEI NOASTRE

'Liceenii' nu este doar un film. Este o fotografie mișcată a unei generații prinse exact în clipa în care copilăria se retrage, iar maturitatea încă nu știe să vorbească. A apărut la momentul perfect: chiar când noi, cei doi nedespărțiți, George și Angelo, împlineam 16 ani și pășeam pentru prima dată în clasa a IX-a la liceul Mihai Viteazu, în 1986. Filmul nu ne-a însoțit adolescența — a deschis-o. Faptul că acțiunea se filmează într-unul dintre liceele noastre rivale și, în același timp, surori 'Matematică-Fizică nr. 3', adaugă un strat subtil de mitologie urbană. Ecranul devine o hartă secretă a Bucureștiului adolescenței noastre, iar rivalitatea capătă aerul unei legături de sânge: ne certăm, dar suntem din aceeași lume.

Coridoarele, clasele, profesorii — toate par împrumutate din realitatea noastră zilnică, cu miros de cretă, emoții prost ascunse și visuri încă neatinse de cinism. Liceenii funcționează pentru că nu forțează nimic. Emoțiile sunt directe, naive, uneori stângace — exact ca noi atunci. Iubirile sunt mari pentru că nu știu încă să fie mici, conflictele par definitive pentru că timpul nu a învățat încă să vindece. Filmul nu moralizează și nu ironizează adolescența: o ia în serios. Iar acesta este cel mai mare act de respect. Privit azi, filmul are inocența unui jurnal vechi. Privit atunci, era o oglindă. Pentru generația noastră, Liceenii nu a fost doar un succes cinematografic, ci un ritual de trecere. Un film care ne-a spus, fără să ridice vocea: „Aici începe totul.” Iar povestea începe așa.

Liceul de Matematică-Fizică Numărul 3, poreclit MF3, locul unde s-a filmat „Liceenii”.

La început, se cuvine să fixăm câteva dintre acoladele acestui film superb, așezat într-o trilogie sentimentală care a marcat definitiv adolescența generației noastre': precedat de 'Declarație de dragoste' și urmat de 'Extemporal la dirigenție'. 'Liceenii' este regizat de Nicolae Corjos, cu o distribuție care astăzi pare un adevărat manual de istorie a cinematografiei românești recente: Ștefan Bănică Jr., Mihai Constantin, Oana Sârbu, Cesonia Postelnicu, Tudor Petruț, Tamara Buciuceanu-Botez și Ion Caramitru. Povestea urmărește idila dintre doi elevi de clasa a X-a — deci cu un an mai mari decât noi atunci — Mihai Marinescu și Dana Vasilescu, o iubire adolescentină spusă fără emfază, dar cu o sinceritate dezarmantă. Nu întâmplător, filmul ocupă locul 25 în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile, conform Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România.

Mihai Marinescu (Ștefan Bănică Jr., stânga) și Ionică Popescu (Mihai Constantin, dreapta).

Cronica de film este, în general, menită să explice pe scurt intriga și să stârnească dorința cititorului de a urmări povestea pe ecran. Ceea ce veți citi în continuare nu urmează însă această regulă. Este mai puțin despre film și mai mult despre noi. Este o întoarcere în timp, o rememorare a adolescenței noastre, filtrată prin imaginile, replicile și emoțiile pe care 'Liceenii' le-a fixat definitiv în memorie. Filmul devine aici un pretext și o cheie — o cheie care încearcă să descuie trăiri, sentimente și o viață tumultuoasă, trăită între anii cei mai grei ai comunismului și, paradoxal, cei mai frumoși ani ai vieții noastre.

Dana Vasilescu, interpretată magistral de Oana Sârbu.

După ce rămăseseră corigenți la matematică în clasa a IX-a, elevii „provinciali” Mihai Marinescu și Ionică Popescu, colegi de cameră la cămin, învață toată vara și reușesc să treacă examenul din toamnă. O situație dramatică în film, dar perfect recognoscibilă pentru noi. În acel punct, memoria mea tresare cu o durere tandră și o mândrie greu de explicat: de câte ori n-am fost și noi amenințați cu spectrul corigenței, din cauza „iubirii” noastre imposibile pentru matematică, fizică și chimie. Pentru că, la Mihai Viteazul — la fel ca la Mate-Fizică 3 — profilul era limpede și nemilos: matematică și fizică. Adică Munteanca pe post de Isoscel, fără drept de apel și fără negocieri la tablă.

Tamara Buciuceanu-Botez, aka Isoscel, severa profesoară de matematică.

Spre deosebire de Ionică, care obține un cinstit, salvator și profund existențial 5, Mihai ia 10, cu aerul celui care jură solemn că nu va mai repeta experiența — mai ales că la orizont se profilează amenințător treapta a II-a, acest bacalaureat în miniatură care ne bântuia visele și ne scurta nopțile. Un examen pe care eu și Angelo l-am trecut la limită, cu mândrie, preocupați fiind, firește, de probleme mult mai grave și mai importante: viața, prieteniile, libertatea și eterna întrebare dacă mai prindem bilete la film.

Profesorul de filozofie Mihai Gavrilescu (Ion Caramitru), alias „Socrate”.

Dirigintele clasei a X-a B este profesorul de filozofie Mihai Gavrilescu, interpretat magistral de Ion Caramitru. El este supranumit de elevi „Socrate”. Iar aici intervine inevitabila noastră deviație personală: noi eram la J, nu la B, dar aici apare primul mare semn de întrebare existențială — cum mama dracului ajunsese Ionică (corespondentul nostru cinematografic) tocmai în a doua clasă a liceului, adică în cuibul suprem al tocilăriei? Un mister pedagogic nerezolvat nici până azi. Dar să revenim, disciplinați, la film. Mihai este îndrăgostit în secret de colega sa Dana Vasilescu, căreia îi strecoară periodic câte o garoafă în pupitrul băncii — un gest romantic, discret și extrem de riscant într-un liceu comunist, unde florile puteau deveni probe la dosar. Îmi amintesc și prețul unei garoafe, la florăria de lângă stația de metrou Dristor: 2 lei — un lux care astăzi pare comic și nostalgic în același timp.

Dana este însă iubita lui Șerban Pascu, premiantul clasei, și presupune, firesc, că florile vin de la el. Intriga alunecă rapid din zona sentimentală în cea politico-administrativă, căci filmul are și elemente numeroase de propagandă — de care, desigur, nouă nu ne păsa deloc! În ședința Biroului Organizației UTC, Șerban este acuzat de malițiozitate și individualism, iar Dana, cu un zel ideologic demn de manualul de educație socialistă, contribuie decisiv la schimbarea lui din funcția de secretar.

'Inamicul public numărul 1', elevul Șerban Pascu, interpretat de Tudor Petruț.

Înlocuit, umilit și trădat, Șerban descoperă că interesul personal și interesul colectiv nu fac casă bună nici în politică, nici în dragoste. Iubirea se frânge, ca un creion prost ascuțit, iar adolescența își continuă, nestingherită, marșul haotic între flori, note, ședințe, idealuri și primele mari dezamăgiri — dar cu un zâmbet ascuns și nostalgia dulce a anilor în care fiecare gest, oricât de mic, părea să însemne totul.

Dana și Vlad Hulubei (matematicianul clasei), interpretat de Cătălin Păduraru.

Pentru a se apropia de Dana, Mihai începe să studieze șahul, sperând să o impresioneze — ea fiind campioană la acest joc de strategie. Îmi amintesc cu plăcere cum jucam și noi șah în perioada liceului (citiți pe blog articolul 'Ani de liceu, noi gândim, nu muncim'). Mihai participă la un simultan și este lăudat de Dana, moment în care timiditatea lui pare să se dizolve sub privirile aprobatoare. Dar dragostea adolescentină nu cunoaște limite raționale: Mihai se oferă să ajute la realizarea unui referat pentru cercul de literatură, refuzând, în același timp, invitația severei Baldovin (Tamara Buciuceanu-Botez), poreclită „Isoscel”, de a participa la Olimpiada de matematică. Astfel, dedicându-se inimii pierdute și idealurilor culturale, își neglijează lecțiile și începe să ia note mici, spre amărăciunea tatălui său, interpretat de Sebastian Papaiani, care aștepta cu speranță rezultate impecabile.

Aici sunt nevoit să intervin și să explic faptul că noi, exact din această cauză a dedicației profunde pentru cultura română și numai din profund respect pentru marii noștrii scriitori, petreceam zile întregi în librăria liceului, devorând cărțile din faimoasa librărie a liceului nostru, cu un entuziasm demn de o cauză mai nobilă. Astăzi, această dedicație poate părea adorabilă și absurdă în același timp (citiți pe blog articolul 'Dictatura începe cu abecedarul'). Revenind la poveste, momentul de reconciliere vine cu prilejul petrecerii organizate de Șerban pentru aniversarea celor 17 ani, când Mihai se împacă cu Dana.

Însă înțelege, cu o combinație de tristețe și maturitate neașteptată, că Dana nu va fi pentru el decât o colegă, iar viața cere alegeri mai serioase. Se dedică studiului, așa cum și-ar fi dorit răposata sa mamă, iar notele sale cresc constant, spre mândria tatălui. Și, ca în orice liceu românesc cu emoții la cote maxime, nu lipsesc incidentele sportive: la un meci de fotbal, Mihai este lovit de Vlad, iar Ionică, convins că agresiunea a fost intenționată, îi pune o piedică adversarului, provocându-i luxația piciorului. Dirigintele intervine rapid, sancționându-l pe Ionică cu avertisment și trei săptămâni de consemnare în internat. Ironia destinului: Vlad va obține ulterior premiul I la Olimpiada națională la matematică, demonstrând că strategiile din teren și cele din viață se întâlnesc doar cu întârziere.

După ani și ani, cum spunea o piesă rock a grupului Compact B, l-am întâlnit pe Cătălin Păduraru și am rămas prieteni foarte buni. Întreg acest moment al filmului poartă amestecul dulce-amărui al adolescenței: iubire, ambiție, excese și lecții de viață, toate condensate într-o vară și un an de liceu pe care filmul le surprinde cu o nostalgie care ne face să zâmbim chiar și azi. La teza de matematică, Mihai refuză să-l ajute pe Ionică, după ce încercase de mai multe ori să-l convingă să învețe în loc să-și piardă timpul cu prostii. Aici sunt nevoit să intervin din nou și să-mi amintesc de faimosul nostru coleg Mărgineanu, poreclit „Mărgică”, care ne salva mereu la toate tezele importante — Matematică, Fizică și, mai ales, Chimie — ajutându-ne să obținem acel pârlit, dar atât de necesar 6, cu care să trecem trimestrul! Slava ție, Mărgică!

Revenind la cestiune, Șerban îl critică pe Mihai pentru că nu se interesează de interesul clasei, iar Dana își dă seama că iubitul ei este egoist și individualist, cerând colegilor să adopte o atitudine pe care el, firesc, o disprețuia. Cei doi se despart din nou, într-un moment tipic pentru adolescența confuză: pasiuni puternice, mândrie și neputință. În perioada următoare, Dana constată că suferă tulburări de vedere, dar refuză să se destăinuie celorlalți. Mihai află de problemele medicale ale fetei prin intermediul lui Ionică, care, citind pe ascuns câteva fraze din jurnalul Danei, îl informează pe Socrate. Profesorul discută imediat cu părinții, demonstrând că responsabilitatea și compasiunea nu sunt doar lecții din manual. În ultima săptămână a anului școlar, Ionică este meditat la matematică de Mihai și obține nota de trecere, evitând astfel corigența. Într-un gest care închide cercul micilor răutăți și tandreți adolescentine, își convinge colegul de cameră să-i pună Danei în pupitru o floare chiar în momentul în care fata intră în clasă. Ea își dă seama, în sfârșit, cine fusese cel care îi strecurase flori pe tot parcursul anului. Toți elevii clasei trec de treapta a II-a, iar Mihai și Vlad obțin nota maximă. Dana îl felicită pe Mihai, iar acesta îi dăruiește un obiect de podoabă ce aparținuse mamei sale — un simbol al afecțiunii și al maturizării. Cei doi se sărută, iar filmul se încheie ca o mică epopee a adolescenței: iubiri, ambiții, mici victorii și lecții de viață, toate desfășurate sub semnul nostalgiei și al zâmbetului interior pe care doar anii liceului îl pot oferi.

Pe lângă melodia nemuritoare 'Ani de liceu', care răsuna ca o adiere caldă prin coridoarele Liceului „Mihai Viteazul”, 'Liceenii' rămâne filmul inimii noastre – oglinda unei adolescențe în care fiecare clipă părea mai lungă, mai vie și mai plină de magie. Chiulitul nu era doar o escapadă; era gestul mărunt al unei libertăți furate de timp, iar plimbările prin parc transformau aleile cunoscute în teritorii ale descoperirii, cu râsete care se prelingeau ca lumina printre frunze. Ședințele cu părinții aveau aroma inconfundabilă a unei combinații de tandrețe și spaimă reținută: mamele zâmbeau crispat, tații își dregeau glasul, iar noi stăteam drepți în bănci ca niște inculpați minori, convinși că orice foșnet de catalog ne poate schimba destinul.

Între timp, marile noastre planuri — aducerea unor broaște la școală pentru disecție sau obținerea eroică a câtorva sticle de alcool pentru legendarele „ceaiuri dansante” — se transformau invariabil în epopei comice, cu final previzibil și moralizator, dar care astăzi ne provoacă un zâmbet larg, ușor melancolic.

Evadările din internat, deghizarea memorabilă a lui Ionică în femeie, micile conspirații adolescentine și păcălelile nevinovate aruncă peste film o lumină caldă, nostalgică, aproape tandră. Muzica tinereții noastre vibra prin sălile de clasă și prin sufletele noastre, amestecându-se cu mirosul de cretă, emoția privirilor furate și nerăbdarea pauzelor prea scurte.

Chiar și strungurile, munca patriotică și orele „practice”, deși grele și absurde pe alocuri, deveneau prilejuri de a ne testa curajul, răbdarea și — mai ales — imaginația, singura formă reală de libertate pe care o aveam.

Fiecare scenă din 'Liceenii' pulsează cu umor, timiditate, prime iubiri stângace și mici rebeliuni care nu dărâmau sisteme, dar construiau caractere. Este jurnalul unor zile în care timpul curgea lent pe coridoarele liceului, iar râsul colegilor se amesteca firesc cu zgomotul pașilor grăbiți și al viselor încă neformulate. Liceenii nu este doar un film, ci o chemare discretă către propria noastră memorie: către anii în care liceul nu era doar o clădire, ci un univers complet, intens, uneori ridicol, adesea inocent — un loc unde am învățat, fără să știm, ce înseamnă să fim tineri.

Acest film simplu, dar extraordinar de relevant pentru noi, a împlinit în acest an 40 de ani. Patru decenii care au ars ca niște lumânări în vânt: ne-au luat copilăria, adolescența, poate și iubirile sau zâmbetele, dar ne-au lăsat amintirea unui liceu drag, al unei libertăți fragile, dar incomparabile, chiar și în cusca cea mai ferecată a comunismului. Amintirile curg acum ca un râu aprins, plin de reflexii aurii, în care fiecare zâmbet, fiecare carte citită și fiecare gest timid de iubire rămân imortalizate pentru totdeauna, iar nostalgia se transformă într-un foc, care încă mai arde în noi.

https://www.youtube.com/watch?v=b13wkE9wXu0