CONFLICTUL ISRAEL-PALESTINA: HOLOCAUST ȘI NAKBA

Într-o lume marcată de tensiuni geopolitice, conflicte armate și diviziuni ideologice, conflictul israeliano-palestinian se distinge prin longevitatea, complexitatea și încărcătura sa simbolică. El generează dezbateri intense, adesea polarizate, în care fiecare parte revendică legitimitatea absolută a propriei poziții, iar compromisurile par dificil de realizat. Înțelegerea acestui conflict necesită o analiză istorică obiectivă, care să evite interpretările simpliste sau partizane, și să explice cauzele și consecințele sale în contextul mai larg al istoriei secolului XX.

Persecuțiile evreilor

Evreii, victime ale unei istorii îndelungate de discriminare și persecuții, au suferit în mod particular în Europa modernă și contemporană, unde antisemitismul a fost profund înrădăcinat. Ascensiunea regimului nazist în Germania anilor ’30 a transformat antisemitismul într-o politică de stat, culminând cu genocidul cunoscut sub numele de Holocaust. În cadrul Conferinței de la Wannsee (20 ianuarie 1942), liderii naziști au decis implementarea „soluției finale”, ceea ce a dus la exterminarea a circa șase milioane de evrei în lagărele de concentrare și exterminare – cel mai mare genocid din istoria modernă (Bauer, 2001; Friedländer, 2007). Supraviețuitorii Holocaustului, alături de numeroși membri ai diasporei evreiești, au privit Mandatul Palestina (sub egida Ligii Națiunilor) drept locul firesc pentru reconstrucția unei patrii naționale, conform tradiției religioase și ideologiei sioniste, deja consolidate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Herzl, 1896/1988; Shapira, 2012). Valurile de imigrație evreiască au fost intensificate de tragedia războiului și au alimentat proiectul politic al înființării statului Israel.

Un grup de copii îmbrăcați în uniforme de lagăr de concentrare, aflați în spatele sârmei ghimpate din lagărul morții de la Auschwitz, fotografiați imediat după eliberarea de către armata sovietică, în ianuarie 1945.

Partiția Națiunilor Unite

În 1947, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 181, care propunea împărțirea Palestinei într-un stat evreu și unul arab, cu un regim internațional special pentru Ierusalim. Deși planul a fost acceptat de liderii sioniști, el a fost respins de statele arabe și de reprezentanții palestinieni, care l-au considerat injust, întrucât ignora realitatea demografică și drepturile populației majoritare arabe (Morris, 2008; Khalidi, 1997). Reacția imediată a fost izbucnirea ostilităților, concretizate în primul război arabo-israelian din 1948. La 14 mai 1948, statul Israel și-a declarat independența, fiind recunoscut rapid de marile puteri. În timpul confruntărilor care au urmat, peste 700.000 de palestinieni au fost strămutați sau au fugit din teritoriile care au devenit parte a Israelului, fenomen cunoscut în istoriografia arabă sub numele de Nakba („Catastrofa”). Această ruptură originară – fondarea Israelului concomitent cu exodul palestinian – reprezintă nucleul istoric al conflictului și explică persistența sa până astăzi (Pappé, 2006; Morris, 2008).

Votul ONU asupra planului de împărțire, 29 noiembrie 1947.

Problema Fundamentală

Problema fundamentală rămâne aceea că atât evreii, cât și palestinienii revendică același teritoriu ca spațiu național legitim: pentru evrei, el reprezintă „casa istorică” redobândită după secole de exil și persecuții; pentru palestinieni, este locul propriei identități colective, amenințată de colonizare și strămutare. Această suprapunere de drepturi istorice și religioase, combinată cu decizii internaționale contradictorii și cu interese geopolitice externe, a făcut ca disputa să devină unul dintre cele mai complexe și persistente conflicte ale lumii moderne. Iata mai jos, istoria acestui conflict. Aceasta este doar o prezentare sumară a evoluției istorice a situației. Pentru o înțelegere mai aprofundată, după lectura acestui articol, vă recomandăm consultarea lucrărilor de specialitate indicate la final.

Steagurile palestinian și israelian flutură în timp ce protestatarii rivali se confruntă.

Revendicările Iudaice: Patria Biblică, Templul și Continuitatea Diasporei

În tradiția iudaică, „Țara lui Israel” (Eretz Israel) este matricea istorică și religioasă a poporului evreu, iar Ierusalimul (locul Primului și celui de-al Doilea Templu) a funcționat ca pol teologic, cultic și identitar până la distrugerea din 70 e.n. și după aceea, în memoria și liturghia diasporei. Rugăciuni precum formula pascală „la anul, la Ierusalim” au conservat, de-a lungul secolelor, orientarea simbolică spre revenire. Istoriografia subliniază că atât arheologia, cât și sursele textuale atestă centralitatea Templului în viața iudaismului antic, iar, în epoca modernă, această continuitate cultural-religioasă a alimentat un proiect politic articulat sub numele de sionism la sfârșitul secolului al XIX-lea. În lectura evreiască, legătura biblică-istorică conferă legitimitate revendicării naționale, chiar dacă, în interiorul tradiției iudaice, există dezbateri cu privire la raportul dintre promisiunea religioasă, dreptul istoric și soluțiile politice contemporane.

Exilul babilonian. O reprezentare artistică a marșului evreilor în exil după cucerirea Iudeii de către babilonieni. Fuga prizonierilor (Exode des prisonniers), cca 1896–1902, de James Jacques Joseph Tissot, guașă pe carton, aflată în colecția Muzeului Evreiesc din New York.

Revendicările Islamice și Creștine: Ierusalimul ca Spațiu Sacru Multiplu

Pentru islam, ansamblul Haram al-Sharif/Al-Aqsa (incluzând Moscheea al-Aqsa) este al treilea loc sfânt, asociat călătoriei nocturne (Isrāʾ) și înălțării (Miʿrāj) ale Profetului, menționate în tradiția coranică și în hadith, iar de-a lungul secolelor a fost întreținut, refăcut și simbolic investit de puteri musulmane succesive. Pentru creștinism, Biserica Sfântului Mormânt concentrează memoria patimilor, răstignirii și învierii lui Iisus, fiind un centru de pelerinaj din antichitatea târzie până astăzi; statutul său confesional (“Status Quo”) reflectă pluralitatea tradițiilor creștine. În ambele cazuri, sacralitatea locurilor ancorează identități religioase și narațiuni istorice—palestiniene și arabe, respectiv creștine—care conferă teritoriului o semnificație ce depășește criteriile strict politice sau demografice.

Ierusalimul, un oraș impregnat de istorie sacră și semnificație teologică, se află la răscrucea a trei mari religii monoteiste: iudaismul, creștinismul și islamul.

Suprapunerea Revendicărilor și Transformarea Ierusalimului în „Punct Nevralgic”

Pentru toate cele trei tradiții — iudaism, creștinism și islam — aceleași locuri delimitează hărți sacre parțial suprapuse: Muntele Templului/Har HaBayit pentru evrei, Haram al-Sharif/Al-Aqsa pentru musulmani, Sfântul Mormânt și alte sanctuare pentru creștini. Această co-localizare a sacralității produce tensiuni atunci când controlul, accesul și suveranitatea sunt negociate în registru politic. Literatura academică arată că Ierusalimul funcționează simultan ca loc al memoriei religioase și ca simbol național atât în iudaism/sionism, cât și în identitatea palestiniană și arabă; prin urmare, compromisurile teritoriale sunt percepute adesea ca renunțări la imperativul credinței sau la narațiuni fondatoare. Din această perspectivă, disputa privind Ierusalimul este mai mult decât o chestiune de frontiere: este un conflict între regimuri de legitimare diferite (teologic, istoric, național), fiecare cu propriile „probe” canonice și memoriale, fapt care explică persistența sensibilităților și dificultatea soluțiilor consensuale (paragrafele sintetizează poziții și sensuri consacrate în literatura de specialitate; pentru o aprofundare, vezi volumele și capitolele tematice din The Cambridge History of Judaism, studiile enciclopedice despre Al-Aqsa și Sfântul Mormânt, precum și lucrări inter- și pluri-confesionale despre Ierusalim ca oraș sacru „în trei credințe”.).

Esplanada Zidului de Vest din Ierusalim, la sfârșitul Sabatului evreiesc.

Ascensiunea sionismului (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX)

Mișcarea sionistă a luat naștere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în contextul creșterii curentelor naționaliste europene și al intensificării antisemitismului. Fondată teoretic și politic de Theodor Herzl prin lucrarea Der Judenstaat (1896), sionismul propunea crearea unei patrii naționale pentru evrei, văzută ca singura soluție viabilă la persecuțiile și discriminările constante cu care aceștia se confruntau în Europa Centrală și de Est (Laqueur, 2003). Deși existau discuții inițiale și despre alte locații (precum Uganda), Palestina a fost preferată datorită legăturii biblice și simbolice cu poporul evreu. Primele valuri de imigrație (Aliyot) au început în jurul anului 1882, formând colonii agricole și comunități noi. Acestea au fost susținute financiar de filantropi evrei precum baronul Edmond de Rothschild. Pe de altă parte, populația arabă locală, majoritară în regiune, percepea noile așezări ca pe o amenințare directă la adresa statutului lor economic și social (Khalidi, 2006). Achizițiile de terenuri realizate adesea prin intermediul unor mari proprietari absenți au dus la pierderea pământurilor pentru țăranii arabi și la sporirea sentimentului de marginalizare. Pentru evrei, aceste colonii reprezentau începutul renașterii naționale și o revenire legitimă în „țara strămoșilor”. Pentru arabi, ele marcau o colonizare nedreaptă, susținută de puteri externe, și o primejdie la adresa identității și majorității lor demografice. Această dublă percepție antagonică a pregătit terenul pentru primele conflicte violente dintre cele două comunități, mai ales odată cu creșterea numerică și economică a noilor așezări evreiești (Shlaim, 2001). Astfel, ascensiunea sionismului a pus față în față două mișcări naționaliste emergente – sionismul evreiesc și naționalismul arab – care revendicau același teritoriu în numele legitimității istorice și al supraviețuirii colective.

Theodor Herzl a fost fondatorul mișcării sioniste moderne. În broșura sa din 1896, Der Judenstaat, el a imaginat întemeierea unui viitor stat evreiesc independent în cursul secolului al XX-lea.

Promisiunile Britanice din Primul Război Mondial

În timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a emis o serie de angajamente contradictorii în Orientul Mijlociu, care au avut efecte directe asupra tensiunilor dintre comunitățile evreiască și arabă din Palestina. Corespondența McMahon–Hussein (1915–1916) presupunea că, în schimbul sprijinului arabilor împotriva Imperiului Otoman, britanicii promiteau recunoașterea independenței arabilor în anumite teritorii, incluzând parțial sau integral Palestina (Fischbach, 2000). Interpretarea exactă a acestor promisiuni a fost disputată ulterior: arabii au considerat că li se garantase întreaga Palestina, în timp ce britanicii au adoptat o interpretare mai restrictivă, ceea ce a generat sentimentul de trădare. Acelasi tip de abordare duplicitară, cu traduceri imperfecte ale versiunilor de tratate, sunt puse pe seama coloniștilor britanici în acapararea Noii Zeelande, ca urmare a Tratatului de la Waitangi din 6 februarie 1840. Efectele acestor inadvertențe se fac simțite și astăzi.

Transferul oficial al Ierusalimului sub stăpânire britanică.

Acordul Sykes–Picot și Declarația Balfour

Acordul Sykes–Picot (1916), încheiat în secret între Marea Britanie și Franța, prevedea împărțirea viitoare a Orientului Mijlociu în zone de influență, inclusiv asupra Palestinei. Acest acord a contrazis implicit promisiunile făcute arabilor și a subminat încrederea lor în intențiile britanice (Porath, 1974). Declarația Balfour (1917) reprezenta, în paralel, un angajament oficial britanic față de comunitatea evreiască, exprimând sprijinul pentru „înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”, fără a prejudicia drepturile civile și religioase ale populației neevreiești existente (Segev, 2000). Pentru evrei, aceasta a fost percepută ca o recunoaștere internațională a aspirațiilor sioniste; pentru arabi, a fost un semnal că interesele lor teritoriale erau ignorate. Rezultatul acestor angajamente contradictorii a fost adâncirea neîncrederii reciproce între arabi și evrei, iar Palestina a devenit scena unui conflict politic și social accentuat, unde promisiunile externe au alimentat percepția de injustiție și de trădare din ambele tabere.

Soldați arabi purtând steagul Regatului Independent al Hijazului, în timpul Revoltei Arabe, în 1917.

Mandatul Britanic asupra Palestinei (1920–1948)

După prăbușirea Imperiului Otoman, Liga Națiunilor a încredințat Marii Britanii mandatul asupra Palestinei (1920), cu scopul de a administra teritoriul și de a implementa Declarația Balfour, menținând în același timp drepturile populației arabe existente (Khalidi, 1997). În practică, această dualitate a obiectivelor s-a dovedit dificil de gestionat, deoarece interesele comunităților evreiască și arabă erau adesea incompatibile. Creșterea imigrației evreiești în perioada interbelică, în special ca răspuns la persecuțiile din Europa și la ascensiunea nazismului în anii 1930, a amplificat tensiunile locale. Achizițiile de teren și dezvoltarea așezărilor evreiești au fost percepute de populația arabă ca o amenințare la adresa proprietății și statutului său majoritar (Porath, 1974). Aceasta a condus la declanșarea Marii Revolte Arabe (1936–1939), o serie de proteste și revolte împotriva administrației britanice și a imigrației evreiești. Britanicii au răspuns prin represiune militară, arestări și restricții asupra mișcărilor, ceea ce a accentuat resentimentele ambelor comunități. Frustrarea cumulată față de politica britanică, percepută ca inechitabilă și ineficientă, a dus la radicalizarea ambelor tabere și la intensificarea violențelor intercomunitare. Evreii au dezvoltat organizații paramilitare pentru apărarea așezărilor și pentru susținerea obiectivului sionist, iar arabi au răspuns prin acțiuni de rezistență, ceea ce a creat un climat de instabilitate persistent pe tot parcursul mandatului britanic.

Retragerea britanicilor din Haifa în 1948.

Impactul Holocaustului Asupra Conflictului Israeliano-Palestinian

Holocaustul (1941–1945), în cadrul căruia regimul nazist a exterminat aproximativ șase milioane de evrei, a constituit un punct de cotitură în istoria poporului evreu și a accelerat argumentele pentru înființarea unui stat național evreu în Palestina (Bauer, 2001). Experiența genocidului a accentuat urgența unui refugiu sigur și a conferit legitimitate morală și politică mișcării sioniste în fața comunității internaționale. După război, simpatia globală față de supraviețuitorii Holocaustului a condus la sprijin diplomatic și material pentru imigrarea evreiască în Palestina, inclusiv presiuni asupra Marii Britanii și ale Națiunilor Unite pentru implementarea planurilor de partaj (Morris, 2001). În același timp, pentru populația arabă locală, creșterea imigrației evreiești în perioada postbelică a generat temeri legate de strămutarea forțată și de pierderea controlului asupra teritoriului și a statutului majoritar. Această dinamică a intensificat tensiunile existente, contribuind la escaladarea conflictului inter-comunitar care a culminat cu războiul din 1948.

Imigrația evreiască în Palestina.

Planul de Partaj al ONU (1947)

În contextul tensiunilor crescânde dintre comunitățile evreiască și arabă și a incapacității Marii Britanii de a gestiona situația, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 181 (29 noiembrie 1947), cunoscută sub denumirea de Planul de Partaj al Palestinei. Acesta propunea împărțirea teritoriului fostului mandat britanic în două state independente – unul evreu și unul arab – iar Ierusalimul urma să fie plasat sub administrație internațională (UN General Assembly, 1947). Comunitatea evreiască a acceptat planul, considerându-l un recunoaștere internațională a dreptului lor la autodeterminare și la crearea unui stat național. Pentru arabi, însă, planul a fost perceput ca profund nedrept: proporția de teritoriu alocată statului evreu părea disproporționată în raport cu populația locală (56.47% Israel, 42.88% Palestina), iar decizia ONU a fost interpretată ca o încălcare a drepturilor palestinienilor de a-și determina viitorul pe propriul pământ (Khalidi, 2007). Această divergență fundamentală între acceptarea evreiască și respingerea arabă a planului a fost declanșatorul imediat al violențelor intercomunitare, care au precedat războiul arabo-israelian din 1948 și au marcat începutul unui conflict militar și politic de lungă durată.

Adoptarea Planului de Împărțire din 1947 de către Organizația Națiunilor Unite a reprezentat un moment crucial în conflictul israeliano-arab, întrucât comunitatea internațională a susținut oficial crearea statelor evreiesc și arab unul lângă altul.

Înființarea Statului Israel (1948) și Primul Război Arabo-Israelian

La 14 mai 1948, liderii evrei au proclamat independența statului Israel, în conformitate cu planul ONU de partaj și ca răspuns la imposibilitatea implementării unei soluții negociate cu comunitatea arabă locală (Morris, 2001). Imediat după proclamare, statele arabe vecine – Egipt, Iordania, Siria, Liban și Irak – au lansat o invazie militară, marcând începutul Primului Război Arabo-Israelian. Conflictul a combinat acțiuni militare cu violențe intercomunitare între populațiile evreiască și arabă din interiorul fostului mandat britanic. Rezultatul războiului a fost complex: Israelul și-a extins teritoriul față de limitele prevăzute în planul ONU, în timp ce aproximativ 700.000 de palestinieni au fost forțați să-și părăsească casele, fenomen cunoscut sub denumirea de Nakba („Catastrofa”), devenind refugiați în statele arabe vecine și în zonele neocupate ale Palestinei (Khalidi, 2007). Aceste evenimente au stabilit un tipar de conflict de lungă durată: revendicări teritoriale ireconciliabile, refugiați fără posibilitatea de întoarcere și tensiuni politice și militare între Israel și vecinii săi arabi, aspecte clare care se resimt până astăzi. Iată, in continuare, consecințele acestor numeroase ezitări și esecuri diplomatice.

Războiul arabo-israelian din 1948: decembrie 1948. Autovehicule blindate ale Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF) se îndreaptă să înfrunte armata egipteană în timpul Operațiunii Horev.

Problema Refugiaților Palestinieni și Pierderile Umane Majore

Conflictul a generat un val masiv de refugiați. Începând cu Nakba din 1948, milioane de palestinieni au fost forțați să-și părăsească locuințele și trăiesc până astăzi în tabere de refugiați în statele arabe vecine sau în Cisiordania și Gaza. Problema dreptului la întoarcere rămâne nerezolvată, alimentând tensiunile politice și sociale în regiune (Khalidi, 2007). Războaiele și violențele repetate – inclusiv conflictele din 1948, 1967 și 1973, precum și cele două Intifade – au provocat sute de mii de victime civili și militari. Aceste pierderi au afectat profund structura socială și coeziunea comunităților implicate, lăsând traume durabile în memoria colectivă a ambelor părți (Morris, 2001).

Războiul civil de dinaintea independenței Israelului. Săteni arabi palestinieni se îndreaptă să atace un sat evreiesc ca represalii pentru un atac anterior al Haganah, principala organizație militară a comunității evreiești din Palestina, 10 ianuarie 1948.

Tensiuni politice și militare permanente

Rivalitățile dintre Israel și statele arabe vecine, precum și conflictele interne dintre facțiunile palestiniene (Fatah vs. Hamas), au perpetuat instabilitatea regională. Această stare de tensiune continuă să împiedice dezvoltarea unui cadru politic stabil și favorabil unui acord de pace durabil (Sayegh, 1997).

Refugiați palestinieni în timpul Războiului arabo-israelian din 1948. Adunare de palestinieni într-un lagăr de refugiați în timpul primului război arabo-israelian (1948–1949).

Problema Ierusalimului și eșecul proceselor de pace

Statutul orașului Ierusalim rămâne extrem de controversat. Orașul este sacru pentru iudaism, islam și creștinism, iar controlul asupra locurilor sfinte constituie un punct central de dispută. Orice propunere de soluționare a statutului Ierusalimului este imediat contestată, ceea ce face din oraș un punct nevralgic al conflictului (Benvenisti, 2000). Numeroase încercări internaționale, precum Acordurile de la Oslo (1993–1995), Camp David (2000) și Road Map (2003), nu au reușit să producă o soluție durabilă. Problemele fundamentale – teritoriu, refugiați și statutul Ierusalimului – rămân nerezolvate, ceea ce menține conflictul deschis și tensionat. Conflictul a polarizat lumea arabă și a atras implicarea constantă a marilor puteri. A devenit un simbol al rivalităților dintre naționalism, religie și geopolitică în secolul XX și XXI, influențând politica internațională și relațiile diplomatice la nivel global (Smith, 2010).

Regiunea Orientului Mijlociu.

Din cauza complexității revendicărilor istorice, religioase și naționale, precum și a problemelor demografice și geopolitice, conflictul israeliano-palestinian nu prezintă soluții simple sau viabile. Propunerile de retragere a unui stat sau de cedare a teritoriilor sunt extrem de dificil de implementat, întrucât ar presupune renunțarea la drepturi fundamentale percepute ca esențiale de ambele părți. Această rigiditate structurală face ca conflictul să fie, în esență, un conflict de durată, în care compromisurile sunt greu de realizat și tensiunile rămân permanente (Morris, 2001; Khalidi, 2007).

Tragedia acestui conflict perpetuu

În cele din urmă, tragedia acestui teritoriu nu constă într-un singur mandat, într-o conferință sau într-o declarație, ci în succesiunea neîntreruptă a imperiilor care l-au tratat ca pe o monedă de schimb, și nu ca pe locul în care trăiesc palestinienii. Reformele otomane au strămutat oamenii cu mult înainte de politica colonială britanică sau de imigrația sionistă. Diplomații britanici și francezi au împărțit regiunea cu indiferență față de locuitorii săi, în timp ce puterile ulterioare au continuat să instrumentalizeze conflictul în propriile interese. A reduce impasul de astăzi la o narațiune convenabilă de vină - fie asupra Marii Britanii, a sioniștilor sau a oricui altcuiva - înseamnă a ignora această istorie mai profundă, stratificată, a dezmoștenirii și exploatării. Ceea ce persistă de-a lungul secolelor nu este dreptatea unui imperiu sau altul, ci suferința oamenilor obișnuiți, care au plătit prețul ambițiilor imperiale. Aceasta este adevărata și incomoda realitate: în spatele fiecărui „protector” nou se află o lungă istorie a puterii, profitului și manipulării, în timp ce vocile celor mai afectați sunt, încă o dată, reduse la tăcere.

Surse academice recomandate

1. Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. (1947). Rezoluția 181 (II): Viitorul Guvern al Palestinei.

2. Bauer, Y. (2001). Reevaluarea Holocaustului. Yale University Press.

3. Fischbach, M. R. (2000). Documente ale disposesiunii: Proprietatea refugiaților palestinieni și conflictul arabo-israelian. Columbia University Press.

4. Friedländer, S. (2007). Germania nazistă și evreii: Anii exterminării, 1939–1945. HarperCollins.

5. Herzl, T. (1988). Statul evreiesc (1896). Dover Publications.

6. Khalidi, R. (1997). Identitatea palestiniană: Construirea conștiinței naționale moderne. Columbia University Press.

7. Khalidi, R. (2006). Colivia de fier: Povestea luptei palestiniene pentru statalitate. Beacon Press.

8. Laqueur, W. (2003). O istorie a sionismului. Tauris.

9. Morris, B. (2001). Victime drepte: O istorie a conflictului sionist-arab, 1881–2001. Vintage Books.

10. Morris, B. (2008). 1948: O istorie a primului război arabo-israelian. Yale University Press.

11. Pappé, I. (2006). Epurarea etnică a Palestinei. Oneworld Publications.

12. Porath, Y. (1974). Apariția mișcării naționale arabo-palestiniene, 1918–1929. Frank Cass.

13. Sayegh, F. A.: Conflictul israeliano-arab, tensiuni permanente, 1922-1980. Yale University Press, 1997;

14. Segev, T. (2000). O Palestina întreagă: Evreii și arabii sub mandatul britanic. Holt Paperbacks.

15. Shapira, A. (2012). Israel: O istorie. Brandeis University Press.

16. Shlaim, A. (2001). Zidul de fier: Israel și lumea arabă. Norton.