GUSTAVE FLAUBERT SAU SUPERBA CONJUNCȚIE DINTRE DOCUMENT ȘI MĂIESTRIA ARTISTICĂ

Nu-i de ici de colo să scrii despre un titan al literaturii universale. Întâi că Gustave Flaubert, în calitate de mare pontif al realismului critic prin capodopera Doamna Bovary, a fost analizat şi răsanalizat până dincolo de cuvintele rostite şi până în vecinătatea gândurilor sale nerostite: Albert Thibaudet vorbea la vremea lui de rolul imperfectului şi al participiului prezent la asigurarea cadenţei frazei flaubertiene, criticul Sainte-Beuve – în pofida sentimentelor de prietenie nutrite faţă de marele artist - n-a ezitat să amintească de defulări ale sadismului în romanul Salammbô, dar cu toţii cei care s-au aplecat în ultimul veac şi jumătate asupra operei lui Flaubert, au fost fermecaţi ba de perfecţiunea atinsă în gradarea acţiunii şi dozarea efectelor, ba de culmile greu de egalat graţie stilului său simplu, elegant şi curgător, stil în care – este de părere Vera Călin – „vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă sunt extrem de rare, pe când cele optice au o mare frecvenţă”, ba de copioasele influenţe exercitate de patriarhul retras dar neclaustrat la Croisset, pe malul Senei, influenţe evidenţiate până şi în opera celebrului nostru compatriot Eugen Ionescu. Pe de altă parte, zace în fiecare dintre noi cei înzestraţi cu un minim simţ al ridicolului, acea teamă inconştientă în atavismul ei de-a nu rosti platitudini, altfel spus lucruri arhiştiute ce-i vor face pe atot-ştiutori să strâmbe din buze ori să zâmbească cu dispreţ atunci când vor binevoi să-şi arunce ochii pe nevrednicul rod al unor meditaţii febrile.

Dar marii artişti ne vin în ajutor taman atunci când indecizia şi disperarea noastră ating culmi ameţitoare. Că doar de aceea ei sunt mari şi generoşi cu fiinţele simţitoare: Să călăuzească sufletele iscoditoare înspre divinul luminiş al frumosului şi adevărului! Totul este să nu ne dăm bătuţi, ci să revenim iar şi iar prin lecturi tot mai atente înspre glasul mării de înţelepciune şi frumuseţe ce răzbate din scoica operei. Căci este de crezut că odată şi odată scoica se va deschide pentru ochii şi urechile noastre, şi atunci vom constata cu suprema fericire a căutătorului de absolut, cum că glasul mării îşi continuă eterna lui chemare şi tânguire, numai că de data asta el purcede din sufletul şi inima noastră. Atunci putem fi siguri că ne aflăm pe drumul cel bun, drumul îngust şi abrupt ce duce spre Golgota înţelegerii, simţirii şi suferinţei atotumane, căci este îndeobşte ştiut: Nimeni nu va cunoaşte vreodată adevărata Frumuseţe şi deliciile indicibile ale creaţiei, înainte de-a fi crucificat de josnica indiferenţă a celor mulţi! Revenind la opera lui Flaubert, trebuie să menţionăm modesta lui prolificitate în ceea ce priveşte numărul cărţilor scrise şi al speciilor literare abordate, comparativ cu, să zicem, copleşitoarea productivitate a lui Balzac, ori cu formidabila desfăşurare de forţe pe tărâm artistic a marelui său prieten Victor Hugo, ba chiar în comparaţie cu ceea ce a realizat în scurta sa viaţă scriitoricească Guy de Maupassant, celebrul lui elev şi discipol. Pentru că dacă luăm în considerare încercările lui literare din copilărie şi adolescenţă (la nouă ani deja improviza piese de teatru!), de asemenea dacă ne mulţumim doar să amintim despre mai puţin cunoscutele lui încercări dramatice de mai târziu, atunci marea creaţie flaubertiană înseamnă: 'Doamna Bovary', 'Salammbô', 'Educaţia sentimentală', 'Ispitirea sfântului Anton', 'Trei povestiri şi romanul Bouvard' şi 'Pécuchet', neterminat din pricina atacului de apoplexie care-l răpune în dimineaţa zilei de 8 mai 1880 (se născuse pe 12 decembrie 1821 în oraşul Rouen din Normandia). Tot ce se poate ca acest lucru odată ştiut, el să fie încurajator pentru acei semeni ai noştri care nu prea au tragere de inimă către studiul amplu şi îndelungat, dar care ţin cu tot dinadinsul să-şi creeze o anumită spoială de cultură. Numai că, atenţie! Dacă opera lui Flaubert nu înseamnă cantitate şi amploare, în schimb ea se remarcă, ba chiar se singularizează prin profunzime şi calitate! În definitiv nu aceasta este esenţa adevăratei culturi? Căci – nu-i aşa? – mulţi cred că au chemare pentru artă, şi chiar ajung să-şi facă iluzii cu producţiile lor înspăimântător de mari (sute de cărţi sau de tablouri pictate), însă puţini sunt cei aleşi. Pentru întărirea acestei afirmaţii, iată trei exemple notorii: Alexandre Dumas-fiul a rămas şi va continua să rămână în marea literatură franceză prin celebrul său roman 'Dama cu camelii', Giuseppe Tomasi di Lampedusa şi-a făcut intrarea în loja literaturii italiene prin unica şi uluitoarea lui carte 'Ghepardul', iar Mateiu I. Caragiale va rămâne de-a pururi un reper în literatura română prin 'Craii de Curtea-veche'. Opera lui Flaubert este în mod fericit completată de către voluminoasa lui corespondenţă, extrem de utilă pentru desluşirea concepţiilor sale artistice. Afăm într-un asemenea chip că Flaubert a promovat impersonalitatea în artă şi că estetica sa este de natură carteziană. Prin urmare, după el raţiunea trebuie să-şi subordoneze manifestările de natură afectivă, iar scriitorul are datoria să prezinte realitatea fără a interveni cu propriile lui sentimente prin care să-l influenţeze pe cititor. Aşa cum se cuvine unui clasic al literaturii franceze, una dintre cele mai prodigioase literaturi din toate timpurile, opera lui Gustave Flaubert se impune atenţiei noastre printr-un set de trăsături care îi menţin nealterată prospeţimea şi care captează interesul cititorului vizavi de problemele fundamentale ale omenirii. Iată doar câteva dintre aceste trăsături, cele care ies de îndată în evidenţă: 1.Unitatea operei flaubertiene; 2.Remarcabilul echilibru arhitectural şi compoziţional al cărţilor; 3.Pasiunea autorului pentru istorie şi pentru redarea exactă a realităţii; 4.Eforturile susţinute ale lui Flaubert de a-şi perfecţiona necontenit stilul. 'Educaţia sentimentală', carte elaborată în prima sa versiune între 1843-1845, este un roman al ratării şi arivismului într-o lume dominată de mediocritatea burgheză, cu detestabilele ei năzuinţe spre tihnă, confort şi plăceri adulterine, în general spre o viaţă meschină şi călduţă, aceste „idealuri” corespunzând întru totul aspiraţiilor şi resurselor sale moral-spirituale. Dar autorul, îmbibat încă din adolescenţă cu silă profundă faţă de odioasa lume burgheză, se răzbună pe ea la un înalt nivel artistic, prin ulterioara includere în fluxul romanului a cuceritorului intermezzo cu luptele de stradă din timpul revoluţiei de la 1848, prin care îi cam pune pe jăratec pe burghezi şi le tulbură existenţa cenuşie. Cu toate că personajul principal, Frédéric Moreau, participă întrucâtva la aceste evenimente, este totuşi o participare pur formală, căci întreaga energie de care dispune, el şi-o foloseşte doar pentru a-şi cultiva amorurile searbede ce-i mănâncă timpul şi banii, şi astfel, în finalul cărţii şi spre finalul existenţei, va constata că el, care visase tot timpul dragostea (aşa ca dragostea stranie ce-o nutreşte pentru eterica doamnă Arnoux), de fapt îşi ratase viaţa. Şi asta pentru că, asemenea barbarului Mâtho din romanul Salammbô, Frédéric devine interesant pentru cititori prin insistenţa cu care caută dragostea imposibilă la o nălucă precum doamna Arnoux. Stilul insuficient cizelat (scuzabil dacă avem în vedere tinereţea autorului), ne aminteşte prin precipitarea frazelor şi aglomeraţia de informaţii ba de Balzac, ba de 'Mizerabilii' lui Victor Hugo. Scrierile ulterioare, îndeosebi Doamna Bovary şi Salammbô, au eliminat toate aceste carenţe de exprimare şi concepţie. Căci în capodoperele sale, Flaubert vroia atâta armonie, încât şi-a impus constrângerile şi rigoarea stilistică până în vecinătatea maniei. Pentru el nu existau sinonime, şi nevrând să întrebuinţeze de două ori un cuvânt pe aceeaşi pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit! (George PETROVAI, Sighetu Marmației, Romania).