ISTORIA, OLĂRITUL ȘI MOCĂNIȚELE COROMANDELULUI

Am plecat spre Coromandel într-o dimineață de vară, când aerul era atât de limpede încât părea să spele gândurile. Drumul se desfășura ca o panglică pierdută printre coline verzi, iar noi îl urmăm cu bucuria simplă a unei familii ce redescoperă lumea. Vacanța e vacanță, ne spuneam, chiar dacă vine cu ecouri de trenuri din Franța și povești aduse în valize. Dar gluma avea să se schimbe. Nu mai eram într-o vacanță oarecare; ne apropiam de inima orașului, urmărind un fir de poveste ascuns în lut, fier și lemn — o cale ferată istorică, care urca șerpuind prin pădure ca un vis încăpățânat, plin de mister.

Orașul Coromandel, numit Kapanga în limba maori, se odihnește pe malul portului său cu același nume, pe partea vestică a Peninsulei Coromandel, în Insula de Nord a Noii Zeelande. De la Auckland — orașul nostru — îl despart doar 75 de kilometri în linie dreaptă, dar drumul șerpuiește răbdător în jurul țărmurilor Firth of Thames și Hauraki Gulf, întinzând călătoria la aproape 190 km.

La ultimul recensământ, mica așezare număra 1.780 de locuitori — o comunitate restrânsă, dar vie, în care timpul pare să curgă după alt ritm decât în marile orașe.

Orașul poartă numele navei HMS Coromandel, care a intrat în port în 1820, aducând cu sine nu doar un nume, ci și începutul unei istorii maritime ce avea să marcheze destinul locului. Pentru o vreme, portul Coromandel a fost un nod agitat al regiunii — un punct vital pentru transportul aurului și al lemnului de kauri, resurse care au modelat viețile oamenilor, atrăgând speranțe și visuri de îmbogățire.

Astăzi, ritmul s-a domolit și așezarea respiră altfel. Economia orașului se sprijină mai ales pe turism și pe creșterea midiilor, activități care păstrează legătura vie cu apa și cu peisajul generos ce o înconjoară. Coromandel trăiește acum din frumusețea sa și din liniștea pe care o oferă — o metamorfoză firească, de la agitația aurului și lemnului de kauri la farmecul unei vieți trăite aproape de natură și de taina mării.

Portul Coromandel Harbour se deschide ca un golf larg în apele Hauraki Gulf, adăpostit de o salbă de insule care îi temperează valurile, cea mai întinsă fiind Whanganui Island. Întregul ținut pare o invitație la răgaz: orașul și împrejurimile sale devin, în fiecare vară, refugiu căutat de neozeelandezi dornici de lumină, apă și liniște.

Orașul și-a câștigat renumele prin comunitatea sa vie de artiști și meșteșugari, oameni care aleg ritmuri alternative de viață, alături de fermele de midii și de bucuria simplă a pescuitului recreativ. Printre atracțiile cele mai îndrăgite se numără și Driving Creek Railway, o cale ferată care șerpuiește prin peisaj ca o promisiune de aventură blândă, legând natura de poveste.

Coro Town, cum îi spun cu drag localnicii și turiștii, te întâmpină ca un tablou viu: magazine colorate, mii de bijuterii strălucitoare și flori care parfumă aerul și încântă privirea. Este o mică extravaganță pentru ochi, un loc unde te poți pierde printre cumpărături sau lua un prânz relaxat, lăsându-te purtat de atmosfera caldă și primitoare. Curățenia impecabilă, picturile murale care dau viață zidurilor și acvariile în aer liber, pline de culori și mișcare, se împletesc armonios, construind imaginea unei vacanțe minunate.

Calea ferată Driving Creek Railway este mai mult decât un simplu tur feroviar — este o călătorie prin mister și frumusețe, o aventură de neratat în inima Coromandelului, Noua Zeelandă. Fiecare rezervare susține misiunea nonprofit a proiectului, contribuind la protejarea biodiversității native și la păstrarea unei moșteniri creative care pulsează prin fiecare bucată de lemn și fier al căii ferate.

Această experiență, prietenoasă pentru întreaga familie și potrivită pentru orice vreme, ne-a purtat într-o călătorie de 1 oră și 15 minute pe singura cale ferată montană din Noua Zeelandă, o șerpuire de lemn și abur printr-un peisaj care pare desprins dintr-un basm. Construită manual de artistul, inginerul și conservatorul Barry Brickell, calea urcă prin pădurea nativă în regenerare — un sanctuar verde, plin de viață sălbatică, unde sunetul păsărilor și foșnetul frunzelor devin coloana sonoră a aventurii tale.

Spre deosebire de orice altă companie de turism, Driving Creek Railway și-a avut începuturile în lut și foc, ca un adevărat atelier de ceramică „de la firul ierbii”. După ce a abandonat cariera sa de profesor, Barry Brickell a cumpărat terenul în 1973, atras de bogăția lutului roșu, asemenea unui sculptor care descoperă marmura perfectă. Scopul său era să creeze un spațiu cooperativ, un atelier comun unde meșteșugarii puteau să-și modeleze talentele și să-și împărtășească viziunea. Curând, oameni din întreaga zonă au venit să învețe, să se lase purtați de inspirație și să-și dezvolte meșteșugul sub îndrumarea lui Brickell, primul olar meșteșugar cu normă întreagă din Noua Zeelandă.

Pentru a-și face atelierul funcțional, Barry a făcut schimburi de ceramică cu vecinul său, creând cu buldozerul o suprafață plată. Lăsând un tăietor în pământ, a construit un fel de scut simbolic și fizic împotriva localnicilor „mai sensibili” și a birocraților care deja puseseră piedici altor ateliere. Această mișcare, aparent simplă, a deschis calea pentru un teritoriu magic — un loc unde lutul, trenul și turismul aveau să se întâlnească într-o armonie rară, iar visul unui simplu atelier de ceramică avea să se transforme într-un univers creativ și prosper, unde natura și meșteșugul coexistă într-o poveste vie.

Viziunea lui Barry Brickell de a crea un atelier de ceramică, unde tinerii ucenici să fie instruiți lucrând alături de olari cu experiență, a fost sprijinită de Consiliul Consultativ pentru Arte printr-un mic grant pentru a ridica studioul cu două etaje, bucătăria și dormitorul comun. Grantul financiar a acoperit însă doar designul, partea de inginerie și o parte din materiale, așa că Barry Brickell a fost nevoit să folosească materiale second-hand de oriunde le putea găsi și să se sprijine pe banca locală — începutul unei relații care a durat 30 de ani.

Vestea despre atelier s-a răspândit pe „hippie trail”, dar Brickell era foarte reticent ca Driving Creek să fie etichetat drept „comună hippie”. Astfel, doar olarii și cei care erau dispuși să muncească pentru privilegiul de a rămâne erau acceptați. Aceasta a dus la construirea unei bucătării, a dormitorului comun, a studioului pe două niveluri sprijinit pe stâlpi și a unui atelier de inginerie, toate conturând nucleul unui loc unde arta și meșteșugul se întâlneau cu disciplina și efortul colectiv.

Calea ferată Driving Creek este a doua cale ferată construită de Barry Brickell, prima aflându-se mai jos, pe drum. După ce cuptorul său a fumegat atât de mult încât a deranjat vecinii, iar ca răsplată a fost nevoit să ofere mai multe sculpturi, Brickell a mutat cuptorul mai sus, pe deal, și a construit o cale ferată de 250 de metri, cu pod și tunel, pentru a transporta lemn și sculpturi. Toate materialele de la prima cale ferată au fost refolosite pentru construcția actualei căi.

Barry Brickell a proiectat această cale ferată cu ecartament îngust ca o soluție care să funcționeze în orice condiții meteorologice, să fie prietenoasă cu mediul, plăcută din punct de vedere estetic și eficientă din punct de vedere economic. Scopul acesteia a fost să transporte cantități mari de lut pe o distanță de 50 de metri, de la groapa originală de lut până la moara de amestec din atelier.

Inițial, construcția căii ferate a fost finanțată din vânzarea sculpturilor și a obiectelor de ceramică pentru uz casnic, Barry Brickell dorind "să evit orice formă de acționariat și să păstrez controlul total asupra proiectului meu”. Lucrând cu un buget limitat, el a cumpărat cu ingeniozitate și noroc șine vechi de la exploatarea de cărbune Huntly, recent închisă. De asemenea, a făcut schimb cu un proprietar local: ceramică contra bolovani care să fie folosiți ca balast. Bustenii de pin tăiați de pe proprietate au fost dați la fabrica de prelucrare a lemnului pentru a fi transformați în traverse tratate, folosite la cale.

Barry Brickell a construit primul cuptor de ceramică din Noua Zeelandă cu ardere pe lemne, capabil să atingă 1300 °C, folosind cărămizi provenite de la coșul demolat al hotelului local Star and Garter. Pentru combustibil, Brickell a folosit resturi de lemn de la fabrica de prelucrare a lemnului din zonă, precum și arbori neindigeni de pe proprietate. Olarilor care lucrau cu cuptoare pe ulei, gaz sau electric le plăcea să viziteze Driving Creek pentru a învăța delicata artă a arderii cu lemne, unde focul și lutul se întâlnesc într-o simfonie de abur și culoare.

Sculpturile din teracotă și obiectele de ceramică pentru uz casnic puteau fi acum arse direct la fața locului, în noul cuptor de gresie. Lutul de teracotă, săpat local, și nisipul de râu erau frământate și înmuiate într-o moară cu aburi, pregătind cantități mari de material pentru creații. Sculpturile și vasele erau vândute în magazine de meșteșuguri din întreaga țară, iar Barry Brickell încărca piesele în barca sa, Ngaru, transportându-le apoi către galerii din Auckland, purtând astfel munca atelierului său în întreaga Nouă Zeelandă.

Terenul cumpărat de Barry Brickell era în mare parte pajiște, presărată cu mărăciniș și pini sălbatici, rezultatul a peste 100 de ani de exploatare a copacilor kauri, minerit de aur și, ulterior, agricultură. Barry Brickell și-a propus să readucă acest pământ devastat la starea sa precolonială, ceea ce a dus la plantarea a peste 27.000 de arbori nativi, precum kauri, rimu, totara, matai, miro și kowhai, pe parcursul a 30 de ani.

A fost construită o pepinieră pentru a crește mii de puieți nativi, care erau apoi transportați cu trenul pe deal și plantați de Barry Brickell împreună cu olarii vizitatori, transformând treptat pajiștea pustie într-o pădure vie, plină de cicatrici vindecate și de promisiuni de renaștere.

Diesel Mouse este un tren cu patru roți, acționat prin lanț, al cărui cutie de viteze provine de la un tren care a contribuit la construirea celebrului pod 'Harbour Bridge' din Auckland. Diesel Mouse era folosit pentru a tracta vagoane încărcate cu lut, lemn și ceramică și, pentru o vreme, a tras chiar și primele vagoane pentru pasageri, înainte de a fi înlocuit de alte trenuri.

Acest mic tren cu locomotivă, de tip mocaniță, cu personalitate și farmec, a devenit un simbol al ingeniozității lui Barry Brickell, un martor fidel al începuturilor căii ferate Driving Creek.

Pe traseu am traversat zece poduri suspendate și trei tuneluri întunecate, fiecare plin de farmec și mister, iar de pe Turnul EyeFull am fost răsplătiți cu priveliști spectaculoase, ca niște tablouri vii întinse peste văi și coline.

Iar când trenul a început, în cele din urmă, să coboare, aproape în tăcere, am simțit că nu părăsim doar un loc, ci o poveste care refuza să se încheie. Pădurea, plantată cu răbdare omenească și vis încăpățânat, ne-a urmărit cu umbra ei vie, ca și cum ar fi vrut să se asigure că ducem mai departe ceea ce am văzut. Copacii tineri, crescuți din lutul roșu al unui început fragil, păreau să știe ceva ce noi abia intuiam: că unele călătorii nu se măsoară în kilometri, ci în urme lăsate în timp. Am coborât din tren altfel decât urcaserăm. Mai liniștiți, poate. Sau mai atenți. Lucas privea înapoi, spre șinele care dispăreau în verde, ca și cum ar fi vrut să le țină minte pentru mai târziu, pentru o zi în care lumea va avea din nou nevoie de povești simple și adevărate. Pentru că Driving Creek nu este doar despre un tren care urcă un deal. Este despre un om care a refuzat să lase pământul așa cum l-a găsit. Despre un vis care nu a cerut voie să existe. Despre frumusețea încăpățânată de a construi, atunci când ar fi fost mai ușor să pleci. Și poate, fără să ne dăm seama, am plecat din Coromandel purtând cu noi o întrebare tăcută, dar inevitabilă: ce lăsăm în urmă, după ce trecem? Drumul de întoarcere nu a mai fost același. Colinele păreau mai adânci, lumina mai caldă, iar aerul — același aer limpede de dimineață — nu ne mai spăla gândurile, ci le așeza. Undeva, în spatele nostru, un tren mic continua să urce. Nu pentru turiști. Nu pentru fotografii. Ci pentru că visul nu s-a terminat niciodată.

https://www.youtube.com/watch?v=uAIKzBqNvcw