MOLDOVA ȘI ABSURDITATEA 'DREPTULUI MILENAR' AL RUSIEI

Acesta este un articol despre Republica Moldova, fosta Basarabie, un teritoriu locuit dintotdeauna de români și strămoșii lor. El are scopul de a tempera pretențiile Rusiei și visurile sale veșnice de „Marele Imperiu”, un ego alimentat de manuale de propagandă și povești imperiale sovietice. Informațiile prezentate aici sunt rezultatul a ceea ce numim, în lumea civilizată, istoria reală, documente şi surse istorice, și nu rezultatul unei pasiuni sau al unei retorici anti-ruse. Pentru că istoria reală, cu faptele și sursele sale, are prostul obicei de a strica poveștile rusești despre „gloria eternă a Rusiei”. Acelea pe care ruşii le-au inventat din nimic pentru a-și atinge scopurile imperiale. În fața acestei situații, un pic de sarcasm se strecoară inevitabil atunci când examinăm pretențiile de măreție ale rușilor în lumina rece a faptelor.

Parcul central din inima capitalei Chișinău.

Relațiile Moldovei lui Ștefan cel Mare (1457 - 1504) depășesc atât clișeele unui naționalism simplist, cât și ridicolele pretenții rusești asupra acestui teritoriu mereu contestat. De ce? Răspunsul e simplu: pe vremea lui Ștefan, „măreața Maica Rusie” nu exista nici în hărți, nici în cronici, nici măcar în visurile cele mai îndrăznețe ale vreunui boier de stepă. Moscova era atunci doar o garnizoană obscură, iar „imperiul” rusesc, o ficțiune viitoare, inventată mult mai târziu pentru a rescrie istoria vecinilor. Dar pentru a înțelege mai bine pretențiile absurde ale Moscovei asupra Republicii Moldova, trebuie să plonjăm în istoria reală și documentată a regiunii, nu în legendele servite la Kremlin, unde Rusia apare ca „etern eliberator” și „protector natural”. Românitatea moldovenilor care locuiesc dincolo de Prut a fost contestată sistematic de Imperiul Țarist și, ulterior, de structurile sovietice, printr-o serie de construcții ideologice lipsite de fundament științific. De la inventarea artificială a unei „limbi moldovenești” distincte de română până la impunerea unei identități „moldovenești” separate, aceste inițiative au avut ca obiectiv legitimarea dominației imperiale asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Așa-numitele teorii „moldovenești” au fost susținute prin mecanisme de propagandă și printr-un dispreț evident față de adevărul istoric și lingvistic, ignorând consensul filologic și documentar care atestă unitatea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Prin aceste demersuri, istoria a fost folosită ca instrument politic, transformând identitatea în obiect de manipulare ideologică. În realitate, sursele medievale, tradiția cronicărească, precum și cercetările moderne confirmă caracterul românesc al Moldovei istorice și continuitatea acesteia în cadrul procesului de formare a poporului român. Astfel, construcțiile artificiale privind o pretinsă „identitate moldovenească” separată trebuie înțelese ca parte a unui proiect imperial, nu ca expresii autentice ale evoluției istorice.

Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun: continuitate românească și influențe imperiale

Domnia lui Alexandru I „cel Bun” (1400–1432) reprezintă o etapă de consolidare a statalității medievale a Moldovei. Sursele contemporane și istoriografia modernă atestă dezvoltarea unei structuri instituționale bine definite: organizarea dregătoriilor, emiterea unei monede proprii, întărirea ierarhiei bisericești și stabilirea unor alianțe externe, în special cu Polonia și Lituania. Toate acestea indică autonomia politică și afirmarea Moldovei ca entitate statală distinctă. Problema „românității” populației moldovenești trebuie înțeleasă în contextul etnogenezei românilor. Istoriografia actuală subliniază că substratul românizat al populației carpato-danubiano-pontice a rămas dominant, chiar dacă a fost influențat de elemente slave și migratoare. Continuitatea lingvistică și culturală oferă baza pentru identificarea locuitorilor Moldovei medievale ca parte a comunității românești, aspect confirmat de cronici autohtone (Grigore Ureche, Miron Costin) și de mărturiile externe. Acestea din urmă sunt deosebit de importante, întrucât oferă o perspectivă neutră, independentă de disputele politice interne sau de interesele Imperiului Țarist. Papa Martin al cincilea menționează moldovenii ca „români” sau „vlahi”, recunoscându-i ca populație românizată, fără legături cu politicile rusești. Cronici polone și maghiare fac referiri la „Vlachia Minor” sau „Valahia de Nord”, descriind realitățile etnico-lingvistice fără revendicări teritoriale sau ideologice. De asemenea, tratatul de alianță dintre Alexandru cel Bun și Lituania pentru protecția granițelor împotriva incursiunilor tătare menționează populația și organizarea socială a Moldovei ca entitate politică coerentă, cu tradiții proprii.

Observatorii străini remarcă limbajul, obiceiurile și continuitatea instituțională ca fiind caracteristice românilor din zona carpatică și dunăreană. Călătorii occidentali, precum Johann Schiltberger, evidențiază limba, obiceiurile și organizarea socială a Moldovei, oferind o perspectivă neutră asupra acesteia ca parte a românismului. Aceste surse, independente și credibile, reflectă realități obiective recunoscute în epocă și consolidează argumentul continuității românești în Moldova medievală. Domnia lui Alexandru cel Bun rămâne un reper fundamental pentru înțelegerea afirmării statalității moldovenești și a identității românești în spațiul est-carpatic. Analiza acestei perioade arată cum tradițiile interne au susținut existența unei entități politice stabile, chiar în contextul marilor transformări geopolitice ale regiunii.

Monumentul din Chișinău, dedicat lui Ștefan cel Mare.

Românitatea moldovenilor și domnia lui Ștefan cel Mare

Domnia lui Ștefan cel Mare (1457–1504) reprezintă apogeul afirmării politice și culturale a Moldovei medievale. Sursele interne și externe confirmă nu doar forța militară și diplomația voievodului, ci și identitatea românească a populației asupra căreia acesta domnea. Cronicarii autohtoni (Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei; Miron Costin, De neamul moldovenilor) subliniază originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor, trăind „toți de un neam și de o limbă românească”. Această percepție este confirmată și de documente externe. Cronicarul polon Jan Długosz îl numea pe Ștefan „dux Valachorum” („conducătorul valahilor”), confirmând că, în ochii vecinilor, moldovenii erau percepuți ca parte a aceleiași comunități romanice orientale. De asemenea, în corespondența diplomatică venețiană și papală, Ștefan și supușii săi apar sub denumirea de Valachi, termen care făcea trimitere la romanitatea lor, nu la o identitate separată. Papa Sixt al IV-lea (1476) îl numea pe voievod Athleta Christi, apărător al creștinătății, ceea ce întărea prestigiul său european, dar în același timp arăta că Moldova era văzută ca parte integrantă a lumii latine orientale. În această perioadă nu putem vorbi despre relații directe și consolidate cu Rusia Imperială, întrucât Imperiul Țarist nu exista încă în forma sa ulterioară. Moscovia se afla în plin proces de consolidare sub Ivan al III-lea (1462–1505). Totuși, există indicii privind contacte indirecte, mai ales prin prisma politicilor anti-otomane și a alianțelor creștine. Cronicile rusești pomenesc uneori luptele lui Ștefan împotriva turcilor, însă relațiile politice directe dintre Moldova și Moscovia rămân nesemnificative în epocă. Orientarea diplomatică a lui Ștefan cel Mare era spre Polonia, Ungaria, Veneția și Papalitate — spații care recunoșteau și întăreau identitatea romanică a Moldovei. Astfel, legăturile externe confirmă poziționarea Moldovei în cadrul Europei Centrale și al lumii creștine latine, nu sub influența slavă răsăriteană. Spre lămurire, Moscovia a fost denumirea folosită în Evul Mediu și începutul Epocii Moderne pentru statul cu centrul la Moscova, adică Marele Cnezat al Moscovei, înainte să se transforme oficial în Țaratul Rusiei (1547) și apoi în Imperiul Rus (1721). Domnia lui Ștefan cel Mare întărește argumentul românității moldovenilor, atât prin mărturiile interne (cronicile românești), cât și prin recunoașterea externă (diplomați, papi, cronicari europeni). În epoca sa, Rusia nu exercita o influență asupra Moldovei, iar identitatea românească a locuitorilor era confirmată și întărită de toate sursele contemporane. Astfel, Ștefan apare nu doar ca un voievod militar și politic de excepție, ci și ca un garant al continuității românești în estul Europei.

Petru Rareș, domnitorul Moldovei.

Petru Rareș și relațiile cu Moscovia

Domnia lui Petru Rareș se înscrie într-o perioadă de intensă recalibrare a politicii externe a Principatului Moldovei: colapsul politic al Regatului Ungar (1526), consolidarea dominației otomane în regiune și renașterea ambițiilor expansioniste și diplomatice ale marilor puteri est-europene. În acest context, relațiile cu Moscovia (Rusia timpurie) rămân un capitol marginal, dar semnificativ pentru înțelegerea rețelelor comerciale, a inițiativelor diplomatice antiotomane și a limitărilor logistice impuse de vecinii polono-lituanieni. Unul dintre motivele practice ale interesului moldovean pentru contacte cu Moscovia a fost comerțul cu blănuri și bunuri de lux — marfă esențială în fluxurile economice est-europene — și accesul la piețele nord-estice pentru negocierea unor daruri diplomatice specifice. Documentele și studiile moderne arată că, la urcarea pe tron (1527), Petru Rareș a încercat să asigure dreptul reprezentanților săi de a tranzita spre Moscovia pentru aprovizionarea cu blănuri, dar aceste contacte au fost condiționate și îngreunate de controlul polon asupra coridoarelor de tranzit. Relațiile efective dintre Moldova și Moscovia erau afectate de geografia politică: coridorul teritorial și influența Poloniei (Coroana și voievodatul Lituaniei) restricționau accesul direct dintre Iași/Hotin și teritoriile moscovite. Astfel, orice intensificare a contactelor diplomatice sau comerciale cu Moscovia trebuia negociată cu actorii poloni sau realizată prin intermediari (negustori, cneji, cazaci), ceea ce slăbea potențialul unei politici directe pro-moscovite. Strategia externă a lui Petru Rareș includea proiecte anti-otomane de amploare (visul „eliberării Constantinopolului”), iar Moscovia apăruse în discursul european ca un actor tot mai relevant în secolul al XVI-lea. Deși Rareș căuta sprijin extern pentru eventuale acțiuni împotriva Porții, legăturile directe militare sau politice cu Moscovia în această perioadă rămân limitate: Moscovia era la rândul său preocupată de consolidarea internă și de vecinii săi imediat, iar canale de cooperare militară consistente între Iași și Moscova nu sunt documentate ca fiind operaționale în timpul domniei lui Rareș. În consecință, contacte au existat mai mult pe seama intereselor comerciale și diplomatice punctuale decât sub formă de alianțe strategice durabile. Cronicile moldovenești evocă activitatea externă a domnitorului și campaniile sale, dar nu oferă o evidență consistentă a tratativelor cu Moscovia comparabilă cu cea existentă pentru relațiile cu Polonia, Transilvania sau Imperiul Otoman. Pentru această perioadă, analiza modernă trebuie să îmbine sursele narative cu documentele diplomatice și economice (corespondență, documente de vamă, înregistrări comerciale) pentru a reconstitui un tablou fidel al limitelor și posibilităților relațiilor moldo-moscovite. Relațiile dintre Moldova sub Petru Rareș și Moscovia au fost reale, dar periferice față de prioritățile politice ale domnitorului. Ele nu au fost nicidecum relații de vasalitate sau subordonare, ci mai degrabă dictate de interese economice. Petru Rareș a căutat resurse și aliați pentru a-și susține ambițiile anti-otomane și pentru a-și legitima dominația, însă constrângerile geopolitice (controlul rutelor de tranzit de către Polonia, presiunile otomane) au transformat contactele cu Moscovia mai degrabă în oportunități comerciale și punctuale decât într-un parteneriat strategic coerent. Această constatare explică de ce sursele contemporane nu consemnează tratative strategice masive între Iași și Moscovia în această perioadă, iar interpretarea modernă subliniază mai degrabă rolul Moscoviei ca parte a unui orizont est-european pe care elitele moldave îl explorau selectiv.

Bătălia de la Stănilești (1711) și momentul fondator al relațiilor oficiale moldo-ruse

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Moldova se afla prinsă între presiunile Imperiului Otoman, interesul expansionist al Poloniei și influența crescândă a Rusiei țariste. După înfrângerile otomane din războiul austro-turc (1683–1699) și semnarea Păcii de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman a căutat să-și refacă prestigiul militar, iar Moldova devenea un spațiu tampon și câmp de bătălie între marile puteri. Țarul Petru I urmărea în același timp accesul la Marea Neagră și consolidarea influenței ruse în Balcani. Domnitorul Dimitrie Cantemir (1710–1711), erudit și politician abil, a mizat pe o alianță cu Rusia pentru a elibera Moldova de sub dominația otomană. În aprilie 1711, la Luțk, Cantemir a semnat un tratat secret cu Petru I: Moldova intra sub „protecția eternă” a Rusiei, domnul urma să fie ales din familia Cantemireștilor, iar autonomia politică și religioasă a țării era garantată. Această alianță reprezintă primul act oficial prin care Rusia își asuma explicit un rol protector asupra Moldovei. În iulie 1711, armata rusă numărând 38.000 de soldați, împreună cu contingente moldovenești, s-a confruntat pe Prut, la Stănilești, cu o armată otomană mult mai numeroasă de circa 120.000 de oameni, sprijinită de tătari. Deși începutul bătăliei a fost favorabil aliaților ruso-moldoveni, lipsa de provizii, strategia greșită a lui Petru I și superioritatea numerică a otomanilor au dus la încercuirea trupelor rusești. Confruntarea s-a încheiat printr-o pace negociată direct între Petru I și vizirul Baltacı Mehmed Pașa (Tratatul de la Prut, 1711). Înfrângerea de la Stănilești a avut urmări decisive pentru Moldova: Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde a trăit până la moarte (1723). Moldova a rămas sub dominația otomană, iar ideea unei „protecții ruse” s-a dovedit temporar iluzorie. În 1711, Imperiul Otoman a introdus regimul fanariot la București (1711/1716) și apoi la Iași (1711/1715), tocmai pentru a preveni repetarea unor alianțe similare. În ceea ce privește relațiile ulterioare între Moldova și Rusia, acestea erau sporadice, mai ales comerciale și diplomatice indirecte, fiind mediate prin Polonia și prin cazacii zaporojeni. Moldova urmărea să câștige un aliat creștin împotriva Porții, dar contactele directe cu Moscovia erau limitate. După Stănilești, Rusia a rămas pentru elitele moldovenești un partener de speranță. Exilul lui Cantemir la Petersburg a creat o punte culturală și politică: fiul său, Antioh Cantemir, devine figură centrală a iluminismului rus. Ulterior, în timpul războaielor ruso-turce (1735–1739, 1768–1774), Moldova va fi din nou teatru de război, iar Rusia va folosi ideea „protecției ortodoxe” ca justificare pentru intervenții în spațiul românesc.

Dimitrie Cantemir, domnul erudit care a vrut să scoată Moldova de sub jugul otoman.

Moldova între 1812 și 1918

Anul 1812 marchează un moment decisiv în istoria Moldovei: Tratatul de la București (1812) dintre Imperiul Otoman și Rusia a stabilit cedarea Basarabiei (teritoriul dintre Prut și Nistru) către Imperiul Rus. Restul Moldovei rămânea sub suzeranitate otomană, administrată de domnitori locali. Această divizare a avut consecințe profunde asupra structurii sociale, economice și politice și a determinat o interacțiune intensă, dar inegală, între teritoriile românești și Rusia. În Basarabia anexată, autoritățile ruse au implementat o administrare centralizată și militarizată, după modelul guberniilor rusești. Astfel, a fost impusă limba rusă în administrație și școli, fiind confiscate și unele proprietăți boierești, urmate de o limitare accentuată a drepturilor elitelor locale. De asemenea, a fost promovată colonizarea cu populații străine (ucraineni, germani, găgăuzi) pentru consolidarea controlului rusesc. Această politică a dus la alienarea elitei românești și la tensiuni culturale și religioase, accentuate de ortodoxia rusă și controlul Bisericii. În paralel, autoritățile ruse au promovat infrastructura și organizarea administrativă modernă, dar cu scopul de integrare imperială. Restul Moldovei (aflat sub domnie otomană) a menținut contacte diplomatice și comerciale constante cu Rusia, dar cu restricții. Astfel, Rusia sprijinea elitele locale în proiecte de modernizare și uneori intervenea indirect în succesiunea domnitorilor, pentru a-și extinde influența. În timpul domniilor fanariote (1711–1821), Rusia devenise principalul arbitru în raporturile dintre Poarta Otomană și domnitorii moldoveni. În secolul XIX, Războiul Crimeii (1853–1856) și alte conflicte ruso-turce au demonstrat vulnerabilitatea Moldovei în fața politicii expansioniste rusești. Astfel, Moldova a fost simultan teritoriu de negociere diplomatică și obiect strategic pentru interesele Rusiei, menținând un echilibru fragil între autonomie locală și presiunea imperială. Secolul XIX a fost marcat de creșterea conștiinței naționale românești. În Basarabia, restricțiile culturale și colonizarea străină au intensificat sentimentul de apartenență la spațiul românesc. În Moldova și Valahia, ideile pașoptiste (1848) și mișcările culturale au promovat limba, educația și autonomia economică. Relațiile cu Rusia au fost ambivalente: sprijin temporar în anumite proiecte, dar și opoziție față de mișcările unioniste. Aceste tensiuni și eforturi culturale și politice au culminat, după Primul Război Mondial și prăbușirea Imperiului Rus în 1917, cu Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), eveniment esențial pentru realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. În concluzie, perioada 1812–1918 a fost caracterizată de anexarea și integrarea Basarabiei în Rusia, cu politici de centralizare și colonizare. Mai mult, influența indirectă a Rusiei asupra Moldovei între Prut și Carpați, mai ales în domeniul politicii externe și al domniilor fanariote, a determinat o rezistență culturală și națională a românilor, ceea ce a pregătit terenul pentru unirea din 1918. Astfel, relațiile cu Rusia au fost ambivalente: pe de o parte, sursă de presiune și control; pe de altă parte, actor de negocieri diplomatice și, în contextul prăbușirii imperiului, partener istoric indirect în procesul unirii.

Pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

Unirea Basarabiei cu România (1918) și Pactul Ribbentrop-Molotov

La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Rus se afla în haos: Revoluția din 1917 și apoi Războiul Civil Rus (1917–1922) au slăbit controlul asupra provinciilor de frontieră. Basarabia, anexată de Rusia în 1812 prin Tratatul de la București, a beneficiat de un vid de putere care a permis activarea mișcărilor naționale românești. În această perioadă, relațiile cu Rusia erau extrem de tensionate: statul rus revoluționar bolșevic nu recunoștea nici suveranitatea Moldovei, nici aspirațiile ei unioniste, în timp ce autoritățile române vedeau în Rusia un aliat slab și imprevizibil. În Basarabia s-a constituit Sfatul Țării (1917), un organism legislativ reprezentativ, care a gestionat criza politică și militară locală. Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România, invocând protecția populației românești de amenințările bolșevice, continuitatea istorică și culturală cu România, dar și necesitatea stabilității politice și economice într-o regiune fragilă. Această decizie a fost recunoscută de România și de unele state europene, dar inițial Rusia Sovietică a refuzat să o recunoască, considerând Basarabia parte a teritoriului său.

Parada sovietică în Bucovina, în capitala Chișinău.

După 1918, relațiile dintre România și Rusia Sovietică au fost tensionate; Rusia a continuat să nu recunoască oficial actul unirii, folosind propaganda pentru a alimenta revendicările teritoriale. În 1920, Tratatul de la Paris (Versailles) și alte acorduri similare nu au soluționat definitiv problema, deoarece URSS nu a participat la recunoașterea internațională a unirii. Basarabia a rămas, astfel, o zonă militară și diplomatică sensibilă, România menținând garnizoane și sprijin local pentru consolidarea autorității statului român. Această perioadă a fost marcată de neîncredere reciprocă, tensiuni politice și presiuni sovietice sporite. Pe 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune care includea protocolul secret prin care Basarabia era atribuită sferei de influență sovietice. Aceasta a avut efecte dramatice pentru Basarabia: în iunie 1940, URSS a emis ultimatumul pentru Basarabia, iar România a fost forțată să cedeze teritoriul fără luptă militară majoră. Basarabia a fost anexată de Uniunea Sovietică, împreună cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Acest eveniment a generat deportări masive, persecuții politice și presiune asupra populației românești, consecințe directe ale pactului și ale realpolitik-ului sovietic. Pactul Ribbentrop-Molotov demonstrează că relațiile Moldovei cu Rusia (sovietică) au rămas caracterizate de constrângeri externe severe, chiar și după unirea din 1918.

Represiunea limbii române și a identității culturale

După instaurarea regimului sovietic în Basarabia și nordul Bucovinei, limba română a fost redenumită „limba moldovenească”, iar alfabetul chirilic a fost impus în locul celui latin. Această schimbare nu a fost doar lingvistică, ci și un instrument ideologic pentru a crea o identitate separată de cea românească. În domeniul educațional, școlile și universitățile au fost obligate să predea în „limba moldovenească”, iar literatura română a fost cenzurată sau înlocuită cu autori sovietici. Manualele și programele școlare subliniau apartenența la URSS și rusificarea istoriei. Regimul sovietic a impus un control strict asupra vieții cotidiene, înlocuind sărbătorile și obiceiurile tradiționale cu cele socialiste. Sărbătorile religioase și tradiționale au fost descurajate sau interzise, iar în locul lor au fost promovate sărbători precum Ziua Muncii sau Ziua Victoriei. În plus, regimul a încercat să înlocuiască tradițiile populare cu cele „moldovenești”, adaptări ale celor românești, pentru a crea o identitate culturală distinctă. În perioada 1940–1953, autoritățile sovietice au efectuat mai multe valuri de deportări în masă în Basarabia și nordul Bucovinei. Estimările variază, dar se consideră că sute de mii de persoane au fost deportate în Siberia, Kazahstan și alte regiuni îndepărtate. Deportările vizau în principal intelectuali, lideri politici, fermieri înstăriți și orice persoană considerată „dușman al poporului”. De asemenea, au avut loc foametea din 1946–1947, care a afectat grav populația locală. Biserica Ortodoxă și alte instituții religioase au fost supuse unui control strict sau chiar desființate. Preoții au fost persecutați, iar activitățile religioase au fost limitate sau interzise. În paralel, regimul a promovat ateismul și cultul personalității liderilor sovietici.

Sovietizarea Transnistriei: Context istoric și geopolitic

După ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei în 1940, Uniunea Sovietică a reorganizat administrativ aceste teritorii, integrând Transnistria în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Această regiune, cu o populație etnic diversă (moldoveni/români, ruși, ucraineni și alte minorități), a fost supusă unui proces intens de sovietizare. Limba română a fost redenumită „moldovenească” și scrisă cu alfabet chirilic, în timp ce școlile și instituțiile culturale promovau valorile sovietice, iar tradițiile și religia erau suprimate (King, 2000; Socor, 2015). Scopul acestei politici era consolidarea controlului sovietic și crearea unei identități distincte de cea românească (Veridica, 2020). Transnistria a fost percepută de URSS ca un „cap de pod” pentru influența sovietică în Europa de Est. Prin crearea RSSM, Moscova a consolidat controlul asupra unei regiuni strategice, situată între România și Uniunea Sovietică, cu acces către Marea Neagră. Această poziție geografică a transformat Transnistria într-un punct de interes militar și geopolitic (King, 2000; Veridica, 2020). În perioada sovietică, Transnistria a fost dotată cu infrastructură industrială și militară, cu orașe precum Tiraspol și Bender dezvoltate ca centre industriale și militare. Aceste investiții urmăreau atât consolidarea poziției URSS, cât și protecția strategică împotriva eventualelor amenințări externe (Socor, 2015). După prăbușirea URSS, Transnistria a declarat unilateral independența față de Republica Moldova, susținută de Rusia. Conflictul armat din 1992 a consolidat controlul separatist, iar prezența trupelor rusești în regiune continuă să facă din Transnistria un avanpost strategic pentru influența Moscovei în Europa de Est, fiind considerat un veritabil „Kaliningrad al zonei”.

România a ajutat cât a putut

România a ajutat Moldova cât a putut, iar eufemismul cu „sora cea mare” este cât se poate de adevărat. Am fost parte a unei asemenea expediții de într-ajutorare, prin anul 2000, când am filmat o caravană a prieteniei care ducea fonduri și cărți în Republica Moldova. Cu emoție și mândrie am văzut cum această caravană a ajuns la Costești-Ialoveni, unde a oferit școlilor locale și Liceului Teoretic Costești o mulțime de cărți în limba română. Tineretul orașului le-a primit cu entuziasm, ca pe o comoară care le confirma identitatea și le deschidea orizonturi. Pentru mine, a fost o dovadă vie că legătura dintre frați nu se rupe, oricât ar încerca istoria s-o frângă. Și nu întâmplător, orașul Costești, cu prima mențiune documentară din 1573, pe vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit, rămâne martor peste veacuri al acestei fraternități.

La chestiune: alegeri decisive

Ultimele alegeri din septembrie 2025 au consfințit ceea ce toată lumea știa. Soarta Republicii Moldova a fost din nou pusă la încercare, iar rezultatul a confirmat ceea ce istoria arăta: Moldova a ales calea europeană și pro-română, votând clar împotriva influenței ruse. Partidele pro-Kremlin au încercat să reactiveze vechile narațiuni ale Moscovei, insistând pe „limba moldovenească” și pe ideea unei continuități a dominației ruse, dar cetățenii au respins aceste mesaje și au afirmat prin vot că apartenența lor istorică și culturală este europeană și românească. Victoria clară împotriva strategiei lui Putin și a „plicurilor roșii” arată că Moldova nu se lasă cumpărată și că populația înțelege importanța suveranității, a identității și a valorilor democratice. Lecția a două secole de conviețuire forțată cu imperiul rus s-a transformat într-o înțelegere clară: viitorul Moldovei este european, iar opțiunea pro-română nu este doar simbolică, ci o reafirmare a continuității istorice și culturale a țării.

Soluția a fost simplă

Rezolvarea conflictului nu a mai depins de ajutorul statului român, epuizat de atacurile hibride rusești care l-au încercat după alegerile din 2024. Moldova și-a afirmat singură voința: votul tinerilor și al cetățenilor pro-europeni a trimis țara pe drumul ferm și ireversibil al integrării europene, părăsind definitiv traiectoria de vasalitate față de „marele urs” de la Răsărit – imaginarul protector care crede că istoria începe și se termină cu Moscova. Europenii nu sunt perfecți, iar provocările nu lipsesc, dar alternativa este clară: a fi din nou subordonat „măreței Maici Rusia”, cu promisiuni goale și pretenții istorice fabricate într-un teritoriu care nu le-a aparținut niciodată. Alegerea europeană, deși imperfectă, s-a dovedit singura capabilă să protejeze identitatea și viitorul real al Moldovei.

Bibliografie

1. Boia, L. (1997). Istorie și mit în conștiința românească. București: Humanitas.

2. Chelaru, R.-D. (2002). The Prince in Sixteenth Century Moldavia and Wallachia (Disertație). Central European University. http://etd.ceu.edu

3. Cantemir, D. (Ed.). Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (ediții critice).

4. Curta, F. (2006). Southeastern Europe in the Middle Ages, 500–1250. Cambridge: Cambridge University Press.

5. Deletant, D. (2006). Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–44. Palgrave Macmillan.

6. Długosz, J. (sec. XV). Annales seu cronicae incliti Regni Poloniae.

7. Documente papale. (1476). Corespondența Papei Sixt al IV-lea.

8. Documente polone din Cancelaria Regală de la Cracovia. (începutul sec. XV).

9. Encyclopaedia Britannica. (n.d.). Moldova; Treaty of Bucharest (1812).

10. Fletcher, G. the Elder. (1591). London.

11. Giovio, P. (Paulus Jovius). (1525). Commentario delle cose de’ Russi et del viaggio di Demetrio, ambasciator di Basileo. Veneția.

12. Hitchins, K. (1998). Românii. 1774–1866. București: Humanitas.

13. Hitchins, K. (2014). A Concise History of Romania. Cambridge: Cambridge University Press.

14. Hosking, G. (1997). Russia: People and Empire. Cambridge: Harvard University Press.

15. Iorga, N. (1904). Istoria lui Ștefan cel Mare. București: Tipografia „Cartea Românească”.

16. Iorga, N. (1920). Istoria lui Dimitrie Cantemir. București: Cultura Națională.

17. Iorga, N. (1925). Istoria Basarabiei. București: Tipografia „Cartea Românească”.

18. King, C. (2000). The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture. Stanford, CA: Hoover Institution Press.

19. Livezeanu, I. (1995). Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building & Ethnic Struggle, 1918–1930. Ithaca, NY: Cornell University Press.

20. Maciej Stryjkowski. (1582). Kronika Polska, Litewska, Żmódzka i wszystkiej Rusi. Königsberg.

21. Miron Costin. (1675). De neamul moldovenilor.

22. Nikonovskaia Letopis’. (1520–1558). Cronica lui Nikon.

23. Olearius, A. (1647). Beschreibung der moskauitischen und persischen Reise. Schleswig.

24. Papa Martin V. (1417–1431). Corespondență diplomatică.

25. Possevino, A. (1586). Moscovia. Roma.

26. Rădvan, L. (2011). Moldova medievală. Societate, economie, instituții. Iași: Polirom.

27. Rădvan, L. (2011). Moldova Medievală și Modernă. Societate, economie, instituții. Iași: Polirom.

28. Schiltberger, J. (1427–1436). Reisebuch.

29. Socor, V. (2015). Transnistria: Frozen Conflict in the Heart of Europe. Jamestown Foundation.

30. Stepennaya Kniga. (cca. 1560). Cartea treptelor. Moscova.

31. Ureche, G. (sec. XVII). Letopisețul Țării Moldovei.

32. Vásáry, I. (2002). The Prut Campaign and the Ottoman Policy towards the Romanian Principalities (1711–1716). Turcica, 34.

33. Veridica. (2020). 30 de ani de la războiul din Transnistria: Istoria enclavei controlate de Moscova. https://www.veridica.ro/opinii/30-de-ani-de-la-razboiul-din-transnistria-istoria-enclavei-controlate-de-moscova

Studii academice

1. „Fur trade, diplomatic gifts and Ottoman-Moldavian-Polish relations in the mid sixteenth century.” Academia.edu.

2. Moldavian diplomatic correspondence. Brill Reference Works.

3. „Panorama comunismului în Moldova sovietică.” Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România. sinopsis.info.ro

4. „Sovietizarea vieții cotidiene în R.S.S. Moldovenească (1944–1953).” Academia.

5. „Antologia unei deportări.” ResearchGate.