TIRANIA NU MAI URLĂ. EA NOTIFICĂ.

Nu am scris niciodată despre cel mai faimos Panda al planetei. Desigur, mă refer la bonomul Panda, cu figura sa blajină, rotundă, parcă desenată din caligrafia unei păci eterne. Un om care, cum ar spune românii, 'n-ar face rău nici unei muște'. Dar tot românii, în înțelepciunea lor rurală, adaugă în șoaptă: 'să te ferească sfântul de omul blajin, că ăla te mănâncă cu zâmbetul pe buze'.

El zâmbește rar. Dar când o face, îngheață hardurile de la TikTok și se înroșesc serverele de la Alibaba. Este genul de lider care te mângâie cu o mână... și-ți rescrie istoria cu cealaltă. Sau o șterge complet.Un panda care pare că mestecă bambus, dar mestecă granițe, piețe, minorități. Și o face cu o delicatețe chirurgicală, de parcă întreaga operațiune s-ar desfășura într-un salon de acupunctură geopolitică. În fond, Xi nu ridică vocea. Ridică doar drapelul. Și, uneori, câte un avion. Dacă acest dictator seren ar ordona vreodată atacul asupra Taiwanului, ar face-o cu aceeași lejeritate cu care un pensionar chinez își comandă un cremwurst și cere muștarul de la colțul străzii. Fără patos, fără retorică. Doar o privire blândă și un gest discret cu mâna. Căci, nu-i așa? De ce să-i lăsăm doar lui Putin privilegiul de a rupe hălci din teritorii suverane? De ce să nu-și ia și Xi o bucățică — măcar o felie de Taiwan, tăiată subțire, în stil sashimi? Ar muri un milion de chinezi în tentativa de a cuceri fortăreața insulară, inexpugnabilă și bine înarmată? Și ce dacă? Putin, fratele său de arme și fantasme, și-a trimis tineretul la moarte cu o seninătate demnă de un șef de colhoz. Peste o jumătate de milion de soldați pierduți pentru o palmă de Donbas — care, între noi fie vorba, era deja în buzunarul rusesc de ani buni. Asta nu e război. E gestiune teritorială cu tente nostalgice. E șah jucat cu piese din carne vie. Și, din când în când, un zâmbet blajin pe ecranul televiziunii centrale, cât să liniștească poporul: totul este sub control. Până și moartea.

Gurile rele spun că Xi a dispărut. Sincer? Nu cred o iotă. Dictatorii nu dispar așa, din senin, ca niște poeți supărați pe lume. Se zvonește că ar fi frământări mari la nivel militar, că s-ar pregăti lovituri de stat, că generalii și-au pierdut răbdarea. Nonsens. Când eram în școala primara, în comunism, i-am spus unui profesor că refuz să execut o comandă aberantă. Ba chiar am rostit, cu mândrie de copil naiv: 'Intru în grevă!' Auzisem cuvântul la Europa Liberă, dar habar n-aveam ce înseamnă. Profesorul a izbucnit în râs, cu gura până la urechi, de am crezut că o să moară de apoplexie: 'Noi nu facem grevă. Noi facem ce ni se ordonă'. Așa și cu Xi. Nu pleacă el de acolo. Nu se dă dus. Nici dacă se prăbușește yuanul, nici dacă flota eșuează în Strâmtoarea Taiwanului, nici dacă Internetul chinezesc ar intra brusc pe Google. Ori dacă Trump ar îngropa BRICS-ul. Xi nu „dispare”. Xi se resetează. Se reîmbracă într-un costum nou, își mai elimină un rival, mai scrie un capitol din autobiografia națiunii — și continuă. Zâmbind, blajin. Ca un Panda vegetarian care în sfârșit, a descoperit carnea.

Xi nu „dispare”. Xi se reîncarnează în propria versiune, din ce în ce mai rafinată. Mai întâi era Panda-ul blând. Apoi reformatorul cu visuri de mătase. Apoi Marele Frate cu algoritmi. Acum e ceva nou: o hologramă de putere absolută, un amestec între Lenin cu touchscreen și Confucius cu filtru de WeChat. În China nu mai ai nevoie de statui. Ai aplicații. Ai camere. Ai scor social. Ai amintiri reeditate și fraze ajustate la milisecundă de AI-ul patriot. Cultul personalității nu mai stă în piețele publice. Stă în buzunarul tău, în fiecare scroll, în fiecare notificare. Xi nu e doar conducătorul — e interfața. E tutorialul de viață. E termen dar și condiție, chestii pe care nu le poți refuza. Și ce face Occidentul? Occidentul se frământă. Declanșează breaking news-uri și dezbate în platouri cu engleza îngrijorată: 'This might indicate political instability in Beijing...' I will answer in English: 'Don't be silly'! Se emit comunicate: 'Suntem profund preocupați'. Se mai sancționează un diplomat fără pașaport. Apoi, în spatele ușilor închise, se renegociază liniile de producție, se roagă furnizorii să nu plece din Shenzhen, iar fondurile de investiții își actualizează portofoliile. Principiile morale se suspendă temporar, în așteptarea unei piețe mai clare. Pentru că, la final, toți știu același lucru: Xi nu pleacă. Xi se instalează. În lume. În sistem. În normalitate.

Ne place să credem că, la final, libertatea învinge. Că regimurile autoritare cad, inevitabil, sub propria greutate. Că oamenii se trezesc. Că masele se revoltă. Că adevărul, odată rostit, luminează bezna. Dar adevărul, în zilele noastre, nu mai luminează. Adevărul se strecoară printre firele de rețea, e etichetat ca fake news, e tradus greșit, sau e dat jos de pe platformă 'pentru încălcarea standardelor comunității'. Iar democrația? E ocupată cu alegeri. Cu sondaje. Cu scandaluri de 48 de ore și scandaluri de 48 de like-uri. Are un suflet fragil și un stomac plin. Nu mai luptă. Argumentează. Dezbate. Protestează cu pancarte ecologice, ce se pot transforma în compost. Între timp, autocratul nu are timp de dezbateri. El construiește. Sisteme. Baraje. Programe. Lagăre. Și da, uneori, războaie. Cu calm. Cu metodă. Cu o mână care nu tremură — pentru că nu ține nimeni de ea. Nu, Xi nu dispare. Xi se înscrie în realitate ca un update de firmware. Și noi îl acceptăm — prin tăcere, prin comerț, prin comoditate. La final? Nu libertatea învinge. Ci perseverența. Iar tiraniile, când au timp, răbdare și bani, pot fi foarte perseverente.