TRUMPOCALIPSA III: ARTA COLAPSULUI ELEGANT

Trump, iulie 2025 - martie 2026, analizat cu cea mai mare seriozitate… sarcastică și umoristică.

BBC: filmul despre Trump și 6 Ianuarie 2021

Maeștrii celebrei televiziuni — profund ancorați în dogmele lor de corectitudine politică și în credința fermă că forma bate fondul — îi servesc pe tavă o peltea perfectă. Una nu din gutui, ci din știri atent „prelucrate” până când se transformă într-un desert mediatic fin: zero fibre de adevăr, aromă intensă de… convingere proprie. Săracul BBC! Arată acum ca un chirurg care a intrat în sala de operație cu mâinile tremurânde, a uitat bisturiul în pacient, apoi își amintește brusc că totul e filmat pentru un documentar „de impact”. Și ca totul să fie și mai stânjenitor, mai descoperim și că bisturiul era din plastic. Deci, nu numai că greșește, ci nici măcar nu o face cum trebuie! Profesionalism britanic, varianta de vitrină: arată impecabil, valoare zero! Dar intenția contează, mai ales când competența lipsește cu eleganță.

BBC recunoaște că documentarul despre Trump și 6 ianuarie 2021 e „ajustat”. Nu manipulat — Doamne ferește — ci doar ușor retușat, o simplă „ajustare artistică” în nobilă lor tradiție de a confunda jurnalismul cu scenariile de la Hollywood. O tradiție deja solidă: jurnalismul ca formă de literatură experimentală, undeva între ficțiune, fantezie și finanțare publică. Șefii demisionează — un moment emoționant, aproape teatral. În realitate: doar o pauză de responsabilitate, sincronizată perfect cu ora ceaiului și a biscuiților, unde vinul se servește cald și se înghite fără efort. Între timp, Trump cere bani și amenință cu procese. La el, reflex pavlovian: dacă există scandal, există și profit. Nu contează cine are dreptate — contează cine emite factura mai repede și mai zgomotos. Trump nu caută adevărul; adevărul nu vine cu dobândă. El caută chitanța — de preferat aurită, semnată și transmisă public, cu majuscule. BBC, cu acea demnitate rigidă a imperiilor care încă mai cred că lumea citește comunicatele lor oficiale, declară solemn că nu va ceda. Desigur că nu. Sunt mult prea ocupați să explice că „nu e ceea ce pare”, că „montajul e nefericit”. Că „adevărul este fluid”, o substanță elastică ca vremea la Londra sau calitatea articolului de primă pagină într-o zi proastă. Realitatea nu e greșit prezentată, doar a fost „explicată”. Reinterpretată! Un fel de jazz jurnalistic: note eronate, dar cântate cu încredere. Cel mai probabil, Trump pierde procesul. Dar victoria BBC are acel gust familiar de salon de spital: operația reușită, pacientul mort, medicii se felicită reciproc, iar familia primește un formular de feedback. Am mai văzut filmul prin România comunistă: mortul e de vină; procedura a fost corectă. O performanță remarcabilă — să pierzi încrederea publicului fără să greșești nimic. Oficial! În final, BBC rămâne cu exact ceea ce merită: o reputație făcută țăndări, apoi împachetată elegant în culori instituționale, cu logo-ul intact și iluzia controlului. O ruină, dar de calitate premium. Cu subtitrare ȋn mai multe limbi! Trump? Lui nu-i pasă. Reputația lui e deja un parc de distracții în care adevărul e doar o atracție opțională, închisă permanent pentru renovare. Dar dacă există ocazia să lovească în piedestalul BBC, o face cu entuziasmul unui contabil care descoperă o factură neplătită — și cu aceeași grijă pentru detalii. Apoi se felicită public pentru victorie, indiferent de verdict. În lumea lui, realitatea se negociază; numai aplauzele sunt obligatorii. Concluzie: BBC câștigă, Trump facturează, iar adevărul — după obiceiul lor — este externat prea devreme.

Trump și pacea mondială, între Putin și Ucraina

După ce a răsucit cuțitul în rana deschisă a BBC-ului, Trump zâmbește cu gura până la urechi și trece la următorul produs din meniu: pacea mondială, livrată chiar de el, cu mărinimie. Fără premiu Nobel, dar cu glazură de ciocolată, ambalaj lucios și termen de valabilitate până la următorul tweet. Pentru că, în definitiv, dacă nu poți repara realitatea, o poți vinde. La promoție. Cu livrare rapidă și zero garanție. Atât zgomot — zgomot 2.0, cu upgrade de hashtag, notificări și instant — pentru absolut nimic. Marele spectacol de la Geneva al păcii între Rusia lui Putin și Ucraina începe cu un „plan în 28 de puncte”, care slăbește spectaculos până la „19 puncte”. O dietă diplomatică revoluționară: se elimină substanța, se păstrează titlul. Apoi, după întâlniri, consultări și alte forme elegante de pierdere a timpului, planul e din nou ajustat, tăiat, întins, cosmetizat, până când devine perfect: complet inutil, dar impecabil prezentat. Trump, Michelangelo al tranzacțiilor imaginare, tratează pacea ca pe o proprietate de lux: dacă o descrii suficient de bine, nimeni nu te mai întreabă dacă există. În lumea lui, războaiele nu se termină, ci se declară ele închise, cu panglică și aplauze, în timp ce continuă liniștite în fundal, precum muzica dintr-un lift de motel de mâna a treia. Între timp, corul neobosit al „făcătorilor de pace” din online își face datoria sacră: produce zgomot. Thread-uri kilometrice, analize definitive, opinii reciclate cu eticheta „breaking news”. O adevărată industrie a speranței sterile. Spirite luminate care dezbat „ferestre de oportunitate” ca și cum Putin ar avea notificările activate și ar aștepta cu sufletul la gură să vadă ce spune ultimul influencer geopolitic. Se adună în platouri TV și pe rețele sociale cu aerul unor chirurgi ai adevărului, doar că fără pacient, fără medicamente și fără responsabilitate. Pe teren, „planul de pace” rămâne același: tancuri, rachete, drone și Putin cu o consecvență a distrugerii aproape poetică. Dar asta nu contează: „corul făcătorilor de pace” continuă, persistă, analizează fiecare zvon ca niște alchimiști care jură solemn să transforme noroiul în aur, dar uită să verifice dacă aurul mai există în natură. Fiecare „surse apropiate negocierilor” devine o revelație. Fiecare întâlnire e un moment istoric. Fiecare eșec, o „recalibrare strategică”. Pacea nu vine, dar explicațiile se multiplică. Ca bacteriile. Sau ca experții. Ar fi emoționant, dacă nu ar fi aproape comic. Dar nu-i nimic, mai încercăm. Poate la următorul panel. Sau în următorul podcast. Sau în următorul text viral de 47 de puncte, în care cineva explică, cu grafice și calm, de ce realitatea greșește. Iar peste toate plutește Trump, negociatorul suprem, convins că lumea e doar o afacere mai mare, în care pacea poate fi obținută la reducere, dacă ridici vocea și scazi standardele. Dacă nu funcționează, nu e vina lui — e vina lumii că nu înțelege oferta. Sau că nu plătește la timp. În realitate, însă, totul e mult mai simplu și infinit mai incomod: nu poți negocia cu cineva care nu a vrut niciodată pacea. Dar asta e o idee greu de vândut: nu are titlu bun și nici potențial viral. Restul este zgomot. Mult zgomot. Zgomot ambalat, etichetat, distribuit și aplaudat. Un zgomot atât de eficient încât aproape reușește să acopere realitatea. Aproape.

Europa obraznică și banii "înghețați" ai rușilor"

Trump, stăpânul absolut al realității sale alternative, se trezește într-o dimineață convins că cineva conspiră contra lui. Nu Rusia. Nu China. Prea convenționale, prea previzibile. Europa. Acea Europă obraznică, cu orașele ei vechi, catedralele reci, seifuri supraîncărcate și conturi bancare care nu-i recită numele la cerere. Trei sute de miliarde de euro rusești zac acolo — înghețate, mute, irelevante — o ofensă personală de proporții biblice. Banii îi șoptesc noaptea, un cor de fantome aurite care îi spune: „Vino după noi.” Europa îi ține captivi ca pe niște opere de artă confiscate. Iar Trump, martirul propriei grandori, simte cum universul îl trădează. Războiul contra Ucrainei? Zgomot de fundal pentru show-ul său continuu. Morții? Statistici care strică graficele. Orașele distruse? Decor de film post-apocaliptic, instagramabil, dar complet inutil pentru conturile sale. Apoi vine sacrilegiul suprem: Europa propune să dea bani Ucrainei. Să-i dea pur și simplu, fără TVA pe ego, fără spectacole, fără aur în mișcare. Trump aproape scapă telefonul de aur. Și atunci își începe teatrul grotesc: țipă, amenință, călărește simbolic NATO, flutură sancțiuni ca pe niște jucării scumpe — inutile, dar obligatorii pentru poză. Negocierea devine ritual de exorcizare: demonii logicii, empatiei și responsabilității sunt izgoniți, acoperiți cu glazură de ciocolată și pene până ȋi iese primul miliard. Nu contează de unde. Important e să fie afișat. Între timp, lumea privește cum liderii internaționali devin figuranți, jurnaliștii un cor de muzică de fundal, iar „planurile de pace” foi de hârtie pe care Trump le transformă în origami grotesc. El declară victorie, semnează contracte imaginare în aer și pleacă, lăsând în urmă promisiuni fără acoperire, conturi goale și o planetă temeinic dezorganizată. Europa, Ucraina, Gaza — toate devin decor pentru spectacolul său de egomanie. Fiecare tragedie se transformă în recuzită, fiecare ban neplătit într-o farsă cosmică. Iar Trump rămâne stăpânul absolut al delirului său, conducând Imperiul Ego-ului cu o mână de aur… imaginară. În această Trumpocalipsă, este o singură certitudine: universul râde, oamenii suferă, banii zac, iar el strigă triumfător că a salvat lumea. Caricatura sa grotescă devine singurul imperiu real. Iar planeta? Scena lui personală.

Gubernia New York

Ajungem acum în Gubernia New York, un oraș care arată ca după un festival de artificii nucleare cu luminițe de Crăciun: clădiri care mai trăiesc doar în statisticile urbane, oameni care încearcă să mimeze calmul și optimismul. Peste tot, planează Trump, o tornadă aurită, purtând cravată și ego în cantități apocaliptice. El pășește pe trotuare cu gesturi grandilocvente, semnând în aer „contracte” imaginare, amenințând cu sancțiuni la fel cum un copil de cinci ani amenință cu o minge de plastic căzută într-un pârâu: dramatic, inutil, dar perfect selfie-friendly. Promisiunile lui se sparg ca baloanele de săpun pe asfaltul arid al realității. Planurile sale de pace? Nici măcar schițate, doar doodle-uri în marginea unui caiet de bancă. Economiile rusești? Trei sute de miliarde de euro zac înghețate în seifuri europene, șoptindu-i discret numele în noapte, iar tot ce primește el în schimb e un oftat teatral, urmat de amenințări sonore și gesturi simbolice care exced cadrul bunelor maniere. În acest timp, progresiștii și liberalii guberniei, cei care încă mai cred că postând infografice colorate și citate de pe Twitter pot salva lumea, devin figuranți ridicol-tragici: ridică pancarte cu „egalitate” și „justiție socială”, în timp ce realitatea explodează pe lângă ei. Vorbesc despre „redistribuirea bogăției” și „drepturi universale”, în timp ce orașul lor se transformă într-un platou de film pentru apocalipsa narcisistică a unui clovn suprem. Celalalt clovn, Zohran! Ideile lor morale sunt umbre într-un incendiu: vizibile doar pentru cei care privesc viața prin lentile roz, complet inutile în fața haosului concret. New York-ul dispare încetul cu încetul. Rămâne doar spectacolul grotesc: Trump triumfător în haosul său și politicienii progresivi dansând pe ruinele propriilor utopii teoretice. Între toate acestea, oamenii simpli privesc — înspăimântați și amuzați — cum orașul devine o operă de artă comică, unde adevărul e opțional, iar catastrofa e dezirabilă pentru a face audiență. În centrul scenei: Trump, apocalipsa ambulantă, zeu al haosului aurit. În margini: cohortele progresiste și Zohran, ridicând mâini neputincioase spre cer, ca niște copii care încearcă să stingă un incendiu cu baloane de săpun. Realitatea? Moartă. Logica? În grevă. Spectacolul? Impecabil pentru cine are gust pentru grotesc. Și totuși, în mijlocul ruinei și al absurdului, fiecare zâmbește: Trump, pentru că supraviețuiește propriului delir; progresiștii, pentru că au postat despre solidaritate. Restul lumii, pentru că încă respiră și poate să râdă amar. Morala? Dacă apocalipsa ar fi vreodată o comedie neagră, Trump și progresistii din Gubernia New York ar fi o nouă generație de aur pe Broadway.

Berlinul se foiește

Cât privește noua și mult‑trâmbițata strategie de apărare, Trump dă Europei un șut atât de zdravăn în dos, încât continentul se învârte ca un titirez geopolitic. Dulcea somnolență de zeci de ani își arată, în sfârșit, roadele: o Europă vulnerabilă, expusă, surprinsă în lumina crudă a realității. Mai puțin Franța, care are un talent aparte de a se considera o categorie în sine — lucru care îl irită pe Trump enorm, pentru că nimic nu e mai enervant decât cineva care îți fură scena fără să încerce măcar. Trump este iritat, desigur. Nu pentru că spune ceva profund, ci pentru că are neobrăzarea să rostească cu voce tare exact ce Berlinul se preface că nu vede. Nimic nu tulbură mai tare capitala germană decât o oglindă ținută prea aproape de față. Mai ales una venită de la Washington, unde diplomația nu mai e demult o artă, ci un sport de contact cu protecție minimă. În timp ce americanii își redesenează strategia de securitate cu markere groase, germanii reacționează cu acea eleganță studiată, de salon, în care nu se ridică vocea, ci doar sprânceana. Dar sub calmul lor de porțelan se simte panica: cineva le‑a deranjat vitrina cu progresism perfect aliniat, unde totul e impecabil… până când realitatea trântește ușa. Reacțiile Berlinului sunt un poem al ipocriziei: indignare morală, declarații ferme care nu spun nimic, promisiuni de „reevaluare” care nu duc nicăieri. O atmosferă care amintește vag de Liga Națiunilor: inertă, solemnă, inutilă. Totul e ambalat într‑un limbaj atât de steril, încât pare scris de un algoritm care a absolvit cursuri de bune maniere și a luat nota maximă la „Evitarea conflictului prin fraze lungi și goale”. În fond, Trump nu face decât să apese exact butoanele pe care Berlinul le ascunde sub covor. Și asta doare. Pentru că nimic nu e mai supărător decât cineva care îți spune, fără menajamente, că împăratul nu doar că e gol, ci nici nu pare grăbit să se îmbrace.

Discombobulatorul strategic

Bravo lui Trump pentru ce a făcut cu Maduro, dictatorul Venezuelei. Nimic nu spune „libertate” mai bine decât o demonstrație calibrată de forță, ambalată în retorică eroică și efecte speciale demne de Hollywood, un blockbuster geopolitic în care realitatea e doar un decor. În cel mai pur stil stalinist de teatru absurd, Washingtonul apasă butonul roșu al „derutei totale”, arma numită tehnic „discombobulator”. Urmarea: comunicările cad instantaneu, rețelele se prăbușesc ca un castel de cărți, iar sateliții clipesc nedumeriți, de parcă ar cere o pauză publicitară. În Caracas se instalează o liniște atât de suspectă încât până și ventilatoarele se opresc din bâzâit. În acest vid de semnal, CIA, FBI și forțele speciale intră în scenă cu o sincronizare demnă de un musical de pe Broadway. În 20 de minute pe cronometru, îl „execută” pe Maduro în sensul cel mai metaforic cu putință: îl fac să sară din pat ca un actor care întârzie la spectacolul de gală, îl „săltă” din drumul spre buncăr (sau spre frigider, încă nu e clar) și îl „extrag” din țară cu o eficiență care ar face invidios orice regizor de filme cu spioni. Totul se desfășoară într-un amestec de James Bond, telenovelă venezueleană și manual de operațiuni scris de cineva care a confundat geopolitica cu un show de talente. Și uite așa, într-un vârtej de fum metaforic și confuzie coregrafiată profesionist, Maduro dispare de pe radarul Caracasului și reapare într-o țară adoptivă, într-o închisoare de maximă securitate, unde împarte clătite la micul dejun. Clătite, căci în această poveste absurdă nimic nu e logic, dar totul e delicios de teatral. Un final perfect pentru un episod geopolitic care demonstrează că, în 2026, politica internațională nu mai e nici strategie, nici diplomație, ci spectacol pur, cu rating, cu public și scenarii care sfidează orice urmă de bun simț. Incredibil de amuzantă a fost cum au reacționat marii actori planetari la această telenovelă sud-americană: ca și cum planeta ar fi intrat într-un moment de contemplare colectivă. Nu din cauză de șoc, ci pentru că nu știau exact ce să facă: să râdă, să aplaude sau să caute pe Google dacă „discombobulator” e un termen real. Funcționarii de la Bruxelles și-au ajustat mai bine ochelarii pe nas, declarând solemn că „monitorizează situația”. În realitate, monitorizează dacă mai este cafea în aparatul de pe hol și așteaptă cuminți să vadă ce spune Washingtonul, ca să știe și ei ce poziție „independentă” să adopte. Britanicii, în stilul lor BBC, emit un comunicat atât de vag încât ar putea fi interpretat în 17 moduri diferite. China ridică o singură sprânceană. Restul e tăcere și ceai verde. Rusia declară că „nu comentează operațiuni interne ale altor state”, ceea ce, în traducere liberă, înseamnă: „Păcat că noi nu am fost capabili să o facem cu Zelenski”. Iar la Caracas, guvernul anunță cu o gravitate solemnă că Maduro „se odihnește”! Într-o altă țară, într-o închisoare de maximă securitate, unde pregătește clătite cu un talent demn de un brunch pentru VIP. Unii spun că și-a perfecționat rețeta, în vreme ce alții zic că le strică pe toate.

Indiferența arctică

Trump a cerut-o, dar Groenlanda i-a spus un „nu” politicos. Danemarca l-a repetat cu răbdare scandinavă, ca un profesor care se uită la un elev incapabil să înțeleagă tabla înmulțirii. Dar pentru Donald Trump, ideea că există un teritoriu uriaș, strategic și gol care nu poate fi cumpărat este o jignire personală de proporții cosmice. În logica sa imobiliară, tot ce e mare, alb și apare pe hartă trebuie să aibă un preț. Eventualmente negociable. Dacă nu, universul conspira împotriva lui. Aici începe nebunia subtilă: nu cu bombe, ci cu tabele Excel, grafice PowerPoint și visul unei Groenlande „rebranduite”, undeva între Alaska și un mall de lux, cu ghețari etichetați „profit potential” și urși polari marcați ca mascote corporatiste. Gheața nu mai e gheață, e „activ strategic”. Inuiții nu mai sunt oameni, ci statistici incomode. Clima nu se schimbă, se „optimizează”. Refuzul Groenlandei? O ofensă personală: cum poate exista ceva pe planetă care să nu fie de vânzare, redenumit și trecut pe firmă cu ștampila Trump Inc.? Groenlanda rezistă cu un stoicism alpin: discretă, scandinavă, cu subvenții, liniște și niciun flash de televiziune isteric. America, în schimb, vine cu portavioane, steaguri gigantice și promisiuni vagi: „va fi grozav, cea mai grozavă insulă”. Nimeni n-a mai văzut așa ceva. Pentru Washington, Groenlanda nu e o țară, e un potențial: pistă militară mai lungă, radar mai mare și rezervor de minerale rare. Danemarca încearcă să explice că statele nu se cumpără ca hotelurile falimentare din Atlantic City. Trump înțelege altceva: „Nu s-a insistat suficient.” Nimic nu e mai Trumpian decât să vrei să cumperi ceva ce nu se vinde, să fluturi bannere, să organizezi conferințe și să ameninți deloc subtil cu sancțiuni care, de fapt, nu vor veni niciodată. În replică, Groenlanda continuă să facă ce știe cel mai bine să facă: stă nemișcată și se topește lent sub efectele schimbărilor climatice, ignorând entuziasmul imperial american. Insula cere autonomie, respect și să nu fie transformată într-o piesă de Monopoly geopolitic. Și se va menține așa cum este acum: rece, tăcută și foarte scumpă. Trump va rămâne convins că a fost o afacere ratată și va continua să viseze la ghețari care îi aduc profit fabulos într-o lume paralelă, unde ar putea marca cu roșu fiecare iceberg ca pe o proprietate personală. Morala? Nu toate teritoriile pot fi cumpărate, ceea ce nu împiedică un autocrat cu ego măsurat în miliarde să încerce, să insiste și să transforme orice „nu” într-un scenariu de reality show.

Iran

În decembrie 1989, Ceaușescu a plecat în ultima vizită oficială în Iran, într-o demonstrație de disperare atât de grotescă încât ar fi meritat un premiu pentru „cel mai neinspirat turneu diplomatic”. De fapt, avea nevoie de trupe să înăbușe Revoluția. Ayatolahul Komeini nu i-a dat, ratând întâlnirea cu istoria României și intrarea în Panteonul Sfinților ortodocși. Și așa astăzi, în fiecare an, români se înghesuie să sărute moaștele sfintei Paraschieva, iar nu pe cele ale Sfântului Khomenei, unde ar fi fost aduși încolonați și supravegheați de Securitatea română înfrățită cu cea a ayatolahului. Câteva zile mai târziu, Ceaușescu era executat în fața unui zid. Lecția? Dictaturile par eterne până în momentul în care nu mai sunt. Astăzi, situația este tulburător de familiară pentru iranieni: epuizați de promisiuni goale, de inegalități zdrobitoare și de un sistem religios care predică moralitate în timp ce calcă în picioare demnitatea umană. Iar Trump intră în scenă și îl execută pe ayatolah, Supremul Dictator al Iranului. De ce a făcut-o, nici el nu mai știe, dacă a știut vreodată. Dar știu ceilalți să îl numească „dictator” pe Trump peste tot în presă și pe rețelele sociale. Normal, firesc, ușor, comod, terapeutic chiar. Că doar nu era să scrie contra represiunii din Iran? Asta cere curaj, iar curajul nu este întotdeauna disponibil în stoc, mai ales în perioade de criză morală și energetică pe deasupra. În capitalele europene, tragedia incomensurabilă adusă de idiotul de Bibi în Gaza a fost relatată cu o meticulozitate aproape obsesivă: reportaje, analize, grafice, infografice, podcasturi, newslettere. Dar când vine vorba despre zecile de mii de victime ale represiunii iraniene, tăcerea devine poetică. O tăcere de muzeu. Solidaritatea europeană pare să funcționeze după un algoritm secret: unele tragedii sunt amplificate, altele sunt îngropate în subsol, lângă dosarele vechi. Aceiași experți care au criticat vehement acțiunile lui Trump în Venezuela îl atacă acum pentru operațiunile împotriva teocrației iraniene. Întrebarea rămâne: unde erau ei când iranienii erau uciși de propriul guvern? Probabil ocupați cu redactarea unor rapoarte despre „necesitatea dialogului”.

Sfârşit (provizoriu)

În Deșertul Dogmatic, Consiliul Bărbilor Albe și al Figurilor Sumbre continuă să conducă poporul cu o combinație de misticism rigid și obsesie pentru control, ca un software din anii ’90 care încă rulează pentru că nimeni nu mai știe parola de administrator să-i dea „Shutdown”. Ei sunt eterni — nu pentru că sunt buni, ci pentru că sunt imposibil de dezinstalat fără să crape tot sistemul. În Ținutul Levantului, Bibi cel Etern jonglează cu crizele ca un clovn sinistru care aruncă în aer torțe aprinse, apoi se miră teatral că scena arde. De fiecare dată când promite pace, apare un nou incendiu. Un talent rar: să aprinzi focul și să te prezinți drept pompier. America lui Trump, Imperiul de Dincolo de Ocean, a dobândit o abilitate istorică aproape artistică: intră în orice conflict exact când îi convine: nici prea devreme, să nu se obosească, nici prea târziu, să nu piardă fotografia de final.

În Marele Război Planetar II, conflictul dintre Israel și Iran, Trump intră în scenă ca un mafiot căruia i se zgârie mașina în parcare — o tragedie personală care, evident, justifică o intervenție globală. În restul timpului, declară solemn că „a fost acolo din prima clipă”, cu aceeași convingere cu care un elev susține că „avea tema făcută, dar a uitat-o acasă”. Ca un pompier voluntar care aruncă o țigară aprinsă într-un depozit de carburanți, spunând că vrea să verifice dacă instalația de stingere a incendiului funcționează corespunzător. Doar că, acum, incendiul prețului la petrol cuprinde toată planeta și nimeni nu știe cum să îl stingă. Cu atât mai puțin, piromanul planetar, Trump.

Update tragi-comic

Isus, probabil sătul de improvizațiile geopolitice ale omenirii, își spune că e timpul pentru o intervenție „soft”: coboară pe Pământ și, în loc de miracole clasice, decide să închidă Strâmtoarea Ormuz. O mică blocadă, discretă, aproape timidă — nimic comparabil cu ambițiile grandioase ale Blocadei Berlinului sau cu teatrul ideologic din 'Criza rachetelor din Cuba”. Aici, nu mai e vorba de superputeri, ci de un gest aproape administrativ: închidem robinetul și vedem cine țipă primul. Între timp, Donald Trump reflectează, cu gravitatea unui om care tocmai a descoperit oglinda, că ar fi vrut să fie doctor. Nu e clar dacă e de oameni, de economie sau de propriul ego — dar, în orice caz, diagnosticul a rămas la stadiul de slogan. Rețeta? Simplă: două linguri de auto-admirație, o doză zdravănă de realitate alternativă și, la nevoie, injecții regulate de aplauze. Istoria, însă, nu iartă și nici nu uită, mai ales când i se oferă material atât de generos. Astfel, Trump va rămâne nu ca un vindecător, ci ca arhitectul unui cult al personalității atât de vast, încât până și Kim Jong Un pare, prin comparație, un copil liniștit care încă mai caută aprobarea maternă. Dacă Phenianul e teatru, atunci Mar-a-Lago devine operă grandioasă — cu decoruri aurite, replici improvizate și un singur actor care nu părăsește niciodată scena. În acest peisaj, blocada lui Isus capătă o notă aproape ironică: nu mai e nevoie de miracole spectaculoase, când absurdul funcționează deja la capacitate maximă. Lumea nu trebuie salvată — trebuie doar lăsată să se privească în oglindă. Iar imaginea, din păcate, nu cere interpretare.

Acest articol face parte din seria Trumpocalipsa și este precedat de alte două articole: "Trumpocalipsa 1: Haosul erei noastre" și "Trumpocalipsa 2: Jocul de șah planetar cu piese care se pierd".