TRUMPOCALIPSA III: ARTA DEZINTEGRĂRII ELEGANTE

Maeștrii celebrei televiziuni — profund ancorați în dogmele lor de corectitudine politică și în credința fermă că forma bate fondul — îi servesc pe tavă o peltea perfectă. Una nu din gutui, ci din știri atent „prelucrate” pȃnă cȃnd se tranforma ȋntr-un desert mediatic fin: zero fibre de adevăr, aromă intensă de... convingere proprie. Săracul BBC! Arată acum ca un chirurg care a intrat în sala de operație cu mâinile tremurânde, a uitat bisturiul în pacient, apoi își amintește brusc că totul e filmat pentru un documentar „de impact”. Şi ca totul să fie şi mai stânjenitor, mai descoperim şi că bisturiul era din plastic. Deci, nu numai că greșește, dar nici măcar nu o face cum trebuie! Profesionalism britanic, varianta de vitrină: arată impecabil, valoare zero! Dar intenția contează, mai ales când competența lipsește cu eleganță.

"Patimile lui Trump", producţie BBC, iulie 2025

BBC recunoaște că documentarul despre Trump și 6 ianuarie 2021 e „ajustat”. Nu manipulat — Doamne ferește — ci doar ușor retușat, o simplă „ajustare artistică” în nobilă lor tradiție de a confunda jurnalismul cu scenariile de la Hollywood. O tradiție deja solidă: jurnalismul ca formă de literatură experimentală, undeva între ficțiune, fantezie și finanțare publică. Șefii demisionează — un moment emoționant, aproape teatral. Ȋn realitate: doar o pauză de responsabilitate, sincronizată perfect cu ora ceaiului și a biscuiților, unde vina se servește caldă și se înghite fără efort. Între timp, Trump cere bani și amenință cu procese. La el, reflex pavlovian: dacă există scandal, există și profit. Nu contează cine are dreptate — contează cine emite factura mai repede și mai zgomotos. Trump nu caută adevărul; adevărul nu vine cu dobândă. El caută chitanța — de preferat aurită, semnată și transmisă public, cu majuscule. BBC, cu acea demnitate rigidă a imperiilor care încă mai cred că lumea citește comunicatele lor oficiale, declară solemn că nu va ceda. Desigur că nu. Sunt mult prea ocupați să explice că „nu e ceea ce pare”, că „montajul e nefericit”. Că „adevărul este fluid”, o substanță elastică ca vremea la Londra sau calitatea articolului de primă pagină într-o zi proastă. Realitatea nu e greșit prezentata, doar a fost „explicată”. Reinterpretată! Un fel de jazz jurnalistic: note eronate, dar cântate cu încredere. Cel mai probabil, Trump pierde procesul. Dar victoria BBC are acel gust familiar de salon de spital: operația reușită, pacientul mort, medicii se felicită reciproc, iar familia primește un formular de feedback. Am mai văzut filmul prin România comunistă: mortul e de vină, procedura a fost corectă. O performanță remarcabilă — să pierzi încrederea publicului fără să greșești nimic. Oficial! În final, BBC rămâne cu exact ceea ce merită: o reputație făcută țăndări, apoi împachetată elegant în culori instituționale, cu logo-ul intact și iluzia controlului. O ruină, dar de calitate premium. Cu subtitrare ȋn mai multe limbi! Trump? Lui nu-i pasă. Reputația lui e deja un parc de distracții în care adevărul e doar o atracție opțională, închisă permanent pentru renovare. Dar dacă există ocazia să lovească în piedestalul BBC, o face cu entuziasmul unui contabil care descoperă o factură neplătită — și cu aceeași grijă pentru detalii. Apoi se felicită public pentru victorie, indiferent de verdict. În lumea lui, realitatea se negociază, numai aplauzele sunt obligatorii. Concluzie: BBC câștigă, Trump facturează, iar adevărul — după obiceiul lor — este externat prea devreme.

Pacea mondială

Pacea mondială

După ce a răsucit cuțitul în rana deschisă a BBC-ului, Trump zâmbește cu gura până la urechi și trece la următorul produs din meniu: pacea mondială, livrată chiar de el, cu mărinimie. Fără premiu Nobel, dar cu glazură de ciocolată, ambalaj lucios și termen de valabilitate până la următorul tweet. Pentru că, în definitiv, dacă nu poți repara realitatea, o poți vinde. La promoție. Cu livrare rapidă și zero garanție. Atât zgomot — zgomot 2.0, cu upgrade de hashtag, notificări și instant — pentru absolut nimic. Marele spectacol de la Geneva al păcii ȋntre Rusia lui Putin şi Ucraina începe cu un „plan în 28 de puncte”, care slăbește spectaculos până la „19 puncte”. O dietă diplomatică revoluționară: se elimină substanța, se păstrează titlul. Apoi, după întâlniri, consultări și alte forme elegante de pierdere a timpului, planul e din nou ajustat, tăiat, întins, cosmetizat, până când devine perfect: complet inutil, dar impecabil prezentat. Trump, Michelangelo al tranzacțiilor imaginare, tratează pacea ca pe o proprietate de lux: dacă o descrii suficient de bine, nimeni nu te mai întreabă dacă şi există. În lumea lui, războaiele nu se termină, ci se declară ele închise, cu panglică și aplauze, în timp ce continuă liniștite în fundal, precum muzica dintr-un lift de motel de mâna a treia. Între timp, corul neobosit al „făcătorilor de pace” din online își face datoria sacră: produce zgomot. Thread-uri kilometrice, analize definitive, opinii reciclate cu eticheta „breaking news”. O adevărată industrie a speranței sterile. Spirite luminate care dezbat „ferestre de oportunitate” ca și cum Putin ar avea notificările activate și ar aștepta cu sufletul la gură să vadă ce spune ultimul influencer geopolitic. Se adună în platouri TV și pe rețele sociale cu aerul unor chirurgi ai adevărului, doar că fără pacient, fără medicamente și fără responsabilitate. Pe teren, „planul de pace” rămâne același: tancuri, rachete, drone și Putin cu o consecvență a distruge aproape poetică. Dar asta nu contează, „corul făcătorilor de pace” continuă, persistă, analizează fiecare zvon ca niște alchimiști care jură solemn să transforme noroiul în aur, dar uită să verifice dacă aurul mai există ȋn natură. Fiecare „surse apropiate negocierilor” devine o revelație. Fiecare întâlnire e un moment istoric. Fiecare eșec, o „recalibrare strategică”. Pacea nu vine, dar explicațiile se multiplică. Ca bacteriile. Sau ca experții. Ar fi emoționant, dacă nu ar fi aproape comic. Dar nu-i nimic, mai încercăm. Poate la următorul panel. Sau în următorul podcast. Sau în următorul text viral de 47 de puncte, în care cineva explică, cu grafice și calm, de ce realitatea greșește. Iar peste toate plutește Trump, negociatorul suprem, convins că lumea e doar o afacere mai mare, în care pacea poate fi obținută la reducere, dacă ridici vocea și scazi standardele. Dacă nu funcționează, nu e vina lui — e vina lumii că nu înțelege oferta. Sau că nu plătește la timp. În realitate, însă, totul e mult mai simplu și infinit mai incomod: nu poți negocia cu cineva care nu a vrut niciodată pacea. Dar asta e o idee greu de vândut: nu are titlu bun și nici potențial viral. Restul este zgomot. Mult zgomot. Zgomot ambalat, etichetat, distribuit și aplaudat. Un zgomot atât de eficient încât aproape reușește să acopere realitatea. Aproape.

Europa obraznică

Trump, stăpânul absolut al realității sale alternative, se trezește într-o dimineață convins că cineva conspirează contra lui. Nu Rusia. Nu China. Prea convenționale, prea previzibile. Europa. Acea Europă obraznică, cu orașele ei vechi, catedralele reci, seifuri supraîncărcate și conturi bancare care nu-i recită numele la cerere. Trei sute de miliarde de euro rusești zac acolo — înghețate, mute, irelevante — o ofensă personală de proporții biblice. Banii îi șoptesc noaptea, un cor de fantome aurite care îi spune: „Vino după noi.” Europa îi ține captivi ca pe niște opere de artă confiscate. Iar Trump, martirul propriei grandori, simte cum universul îl trădează. Războiul contra Ucrainei? Zgomot de fundal pentru show-ul său continuu. Morții? Statistici care strică graficele. Orașele distruse? Decor de film post-apocaliptic, instagramabil, dar complet inutil pentru conturile sale. Apoi vine sacrilegiul suprem: Europa propune să dea bani Ucrainei. Să-i dea pur și simplu, fără TVA pe ego, fără spectacole, fără aur în mișcare. Trump aproape scapă telefonul de aur. Și atunci ȋşi începe teatrul grotesc: țipă, amenință, călărește simbolic NATO, flutură sancțiuni ca pe niște jucării scumpe — inutile, dar obligatorii pentru poză. Negocierea devine ritual de exorcizare: demonii logicii, empatiei și responsabilității sunt izgoniți, acoperiți cu glazură de ciocolată și pene până ȋi iese primul miliard. Nu contează de unde. Important e să fie afișat. Între timp, lumea privește cum liderii internaționali devin figuranți, jurnaliștii un cor de muzică de fundal, iar „planurile de pace” foi de hârtie pe care Trump le transformă în origami grotesc. El declară victorie, semnează contracte imaginare în aer și pleacă, lăsând în urmă promisiuni fără acoperire, conturile goale și o planetă temeinic dezorganizată. Europa, Ucraina, Gaza — toate devin decor pentru spectacolul său de egomanie. Fiecare tragedie se transformă în recuzită, fiecare ban neplătit într-o farsă cosmică. Iar Trump rămâne stăpânul absolut al delirului său, conducând Imperiul Ego-ului cu o mână de aur… imaginară. În această Trumpocalipsă, este o singura certitudine: universul râde, oamenii suferă, banii zac, iar el strigă triumfător că a salvat lumea. Caricatura sa grotescă devine singurul imperiu real. Iar planeta? Scena lui personală.

Gubernia New York

Ajungem acum în Gubernia New York, un oraș care arată ca după un festival de artificii nucleare cu luminițe de Crăciun: clădiri care mai trăiesc doar în statisticile urbane, oameni care încearcă să mimeze calmul și optimismul. Peste tot, planează Trump, o tornadă aurită, purtând cravată și ego în cantități apocaliptice. El pășește pe trotuare cu gesturi grandilocvente, semnând în aer „contracte” imaginare, amenințând cu sancțiuni la fel cum un copil de cinci ani amenință cu o minge de plastic căzută într-un pârâu: dramatic, inutil, dar perfect selfie-friendly. Promisiunile lui se sparg ca baloanele de săpun pe asfaltul arid al realității. Planurile sale de pace? Nici măcar schițate, doar doodle-uri în marginea unui caiet de bancă. Economiile rusești? Trei sute de miliarde de euro zac înghețate în seifuri europene, șoptindu-i discret numele în noapte, iar tot ce primește el în schimb e un oftat teatral, urmat de amenințări sonore și gesturi simbolice care exced cadrul bunelor maniere. În acest timp, progresiștii și liberalii guberniei, cei care încă mai cred că postând infografice colorate și citate de pe Twitter pot salva lumea, devin figuranți ridicol-tragici: ridică pancarte cu „egalitate” și „justiție socială”, în timp ce realitatea explodează pe lângă ei. Vorbesc despre „redistribuirea bogăției” și „drepturi universale”, în timp ce orașul lor se transformă într-un platou de film pentru apocalipsa narcisistică a unui clovn suprem. Celalalt clovn, Zohran! Ideile lor morale sunt umbre într-un incendiu: vizibile doar pentru cei care privesc viața prin lentile roz, complet inutile în fața haosului concret. New York-ul dispare încetul cu încetul. Rămâne doar spectacolul grotesc: Trump triumfător în haosul său și politicienii progresivi dansând pe ruinele propriilor utopii teoretice. Între toate acestea, oamenii simpli privesc — înspăimântați și amuzați — cum orașul devine o operă de artă comică, unde adevărul e opțional, iar catastrofa e dezirabilă pentru a face audiență. În centrul scenei: Trump, apocalipsa ambulantă, zeu al haosului aurit. În margini: cohortele progresiste și Zohran, ridicând mâini neputincioase spre cer, ca niște copii care încearcă să stingă un incendiu cu baloane de săpun. Realitatea? Moartă. Logica? În grevă. Spectacolul? Impecabil pentru cine are gust pentru grotesc. Și totuși, în mijlocul ruinei și al absurdului, fiecare zâmbește: Trump, pentru că supraviețuiește propriului delir; progresiștii, pentru că au postat despre solidaritate. Restul lumii, pentru că încă respiră și poate să râdă amar. Morala? Dacă apocalipsa ar fi vreodată o comedie neagră, Trump și progresistii din Gubernia New York ar fi o nouă generație de aur pe Broadway.

Berlinul se foiește

Cât privește noua și mult‑trâmbițata strategie de apărare, Trump dă Europei un șut atât de zdravăn în dos, încât continentul se învârte ca un titirez geopolitic. Dulcea somnolență de zeci de ani își arată, în sfârșit, roadele: o Europă vulnerabilă, expusă, surprinsă în lumina crudă a realității. Mai puțin Franța, care are un talent aparte de a se considera o categorie în sine — lucru care îl irită pe Trump enorm, pentru că nimic nu e mai enervant decât cineva care îți fură scena fără să încerce măcar. Trump irită, desigur. Nu pentru că spune ceva profund, ci pentru că are neobrăzarea să rostească cu voce tare exact ce Berlinul se preface că nu vede. Nimic nu tulbură mai tare capitala germană decât o oglindă ținută prea aproape de față. Mai ales una venită de la Washington, unde diplomația nu mai e demult o artă, ci un sport de contact cu protecție minimă. În timp ce americanii își redesenează strategia de securitate cu markere groase, germanii reacționează cu acea eleganță studiată, de salon, în care nu se ridică vocea, ci doar sprânceana. Dar sub calmul lor de porțelan se simte panica: cineva le‑a deranjat vitrina cu progresism perfect aliniat, unde totul e impecabil… până când realitatea trântește ușa. Reacțiile Berlinului sunt un poem al ipocriziei: indignare morală, declarații ferme care nu spun nimic, promisiuni de „reevaluare” care nu duc nicăieri. O atmosferă care amintește vag de Liga Națiunilor: inertă, solemnă, inutilă. Totul e ambalat într‑un limbaj atât de steril, încât pare scris de un algoritm care a absolvit cursuri de bune maniere și a luat nota maximă la „Evitarea conflictului prin fraze lungi și goale”. În fond, Trump nu face decât să apese exact butoanele pe care Berlinul le ascunde sub covor. Și asta doare. Pentru că nimic nu e mai supărător decât cineva care îți spune, fără menajamente, că împăratul nu doar că e gol, ci nici nu pare grăbit să se îmbrace.

Discombobulatorul strategic

Să-l lăudăm pe Trump pentru ce a făcut cu Maduro, pentru că nimic nu spune „libertate” mai bine decât o demonstrație calibrată de forță, ambalată în retorică eroică și efecte speciale demne de Hollywood. Un blockbuster geopolitic în care realitatea e doar un decor. În cel mai pur stil stalinist de teatru absurd, Washingtonul apasă butonul roșu al „derutei totale”. Comunicările cad instantaneu, rețelele se prăbușesc ca un castel de cărți, iar sateliții clipesc nedumeriți, de parcă ar cere o pauză publicitară. În Caracas se instalează o liniște atât de suspectă încât până și ventilatoarele se opresc din bâzâit. În acest vid de semnal, CIA, FBI și forțele speciale intră în scenă cu o sincronizare demnă de un musical de pe Broadway. În 20 de minute — cronometru, nu glumă — îl „execută” pe Maduro în sensul cel mai metaforic cu putință: îl scot din pat ca pe un actor întârziat la repetiții, îl prind în drum spre buncăr (sau spre frigider, încă nu e clar) și îl „extrag” din țară cu o eficiență care ar face invidios orice regizor de filme cu spioni. Totul se desfășoară într-un amestec de James Bond, telenovelă venezueleană și manual de operațiuni scris de cineva care a confundat geopolitica cu un show de talente. Și uite așa, într-un vârtej de fum metaforic și confuzie coregrafiată, Maduro dispare de pe radarul Caracasului și reapare într-o țară adoptivă, într-o închisoare de maximă securitate, unde împarte clătite la micul dejun. Da, clătite. În această poveste absurdă, nimic nu e logic, dar totul e delicios de teatral. Un final perfect pentru un episod geopolitic care demonstrează că, în 2026, politica internațională nu mai e nici strategie, nici diplomație — e spectacol pur, cu rating, cu public și cu scenarii care sfidează orice urmă de bun simț. Ceea ce a fost incredibil de amuzant, însă, a fost reacția marilor actori planetari la această telenovelă sud-americană. A fost ca și cum planeta ar fi intrat într-un moment de contemplare colectivă. Nu pentru că ar fi șocată, ci pentru că nu știe exact dacă să râdă, să aplaude sau să caute pe Google dacă „discombobulator” e un termen real. Și ce fac ceilalți? Funcționarii europeni își ajustează deja ochelarii și declară solemn că „monitorizează situația”. În realitate, monitorizează doar dacă mai este cafea în aparatul de pe hol. În rest, așteaptă cuminți să vadă ce spune Washingtonul, ca să știe și ei ce poziție „independentă” să adopte. Britanicii, în stilul lor BBC, emit un comunicat atât de vag încât ar putea fi interpretat în 17 moduri diferite. China ridică o singură sprânceană. Atât. O sprânceană strategică, suficientă cât să transmită un mesaj întregii planete. Restul e tăcere și ceai verde. Rusia declară că „nu comentează operațiuni interne ale altor state”, ceea ce, în traducere liberă, înseamnă: „De ce nu ne-a venit nouă ideea asta?” Iar la Caracas, guvernul anunță cu o gravitate solemnă că Maduro „se odihnește”. Da, se odihnește — în altă țară, într-o închisoare de maximă securitate, unde servește clătite cu o disciplină demnă de un brunch internațional. Unii spun că și-a perfecționat rețeta. Alții spun că le strică pe toate.

Indiferența arctică

Cât despre tranzacțiile interțări, Groenlanda a spus „nu” politicoasă. Danemarca a repetat „nu” cu răbdare scandinavă, ca un profesor care privește un elev incapabil să înțeleagă tabla înmulțirii. Dar pentru Donald Trump, ideea că există un teritoriu uriaș, alb, strategic și gol care nu poate fi cumpărat este o jignire personală de proporții cosmice. În logica sa imobiliară, tot ce e mare, alb și apare pe hartă trebuie să aibă un preț. Și eventual negociabil. Dacă nu, universul conspira împotriva lui. Aici începe nebunia subtilă: nu cu bombe, ci cu tabele Excel, grafice PowerPoint și visul unei Groenlande „rebranduite”, undeva între Alaska și un mall de lux, cu ghețari etichetați „profit potential” și urși polari marcați ca mascote corporatiste. Gheața nu mai e gheață, e „activ strategic”. Inuiții nu mai sunt oameni, ci statistici incomode. Clima nu se schimbă — se „optimizează”. Refuzul Groenlandei? O ofensă personală: cum poate exista ceva pe planetă care să nu fie de vânzare, redenumit și trecut pe firmă cu ștampila Trump Inc.? Groenlanda stă cu stoicism alpin: discretă, scandinavă, cu subvenții, liniște și niciun flash de televiziune isteric. America, în schimb, vine cu portavioane, steaguri gigantice și promisiuni vagi: „va fi grozav, cea mai grozavă insulă”. Nimeni n-a mai văzut așa ceva. Pentru Washington, Groenlanda nu e o țară, e un potențial: pistă militară mai lungă, radar mai mare și, de ce nu, minerale rare. Danemarca încearcă să explice că statele nu se cumpără ca hotelurile falimentare din Atlantic City. Trump înțelege altceva: „Nu s-a insistat suficient.” Nimic nu e mai american decât să vrei să cumperi ceva ce nu se vinde, să fluturi bannere, să organizezi conferințe și să ameninți subtil cu sancțiuni invizibile. Groenlanda continuă să facă ceea ce face cel mai bine: să stea nemișcată, să se topească lent sub efectele schimbărilor climatice, ignorând entuziasmul imperial american. Insula cere autonomie, respect și să nu fie transformată într-o piesă de Monopoly geopolitic. America vrea. Trump vrea. Și pace. Pentru că atunci când SUA „vor” ceva, nu e o dorință — e o comandă dictatorială cu PowerPoint și selfie-stick. Groenlanda va rămâne unde este: rece, tăcută și foarte scumpă. Trump va rămâne convins că a fost o afacere ratată și va continua să viseze la ghețari care îi aduc profit fabulos într-o lume paralelă, unde ar putea marca cu roșu fiecare iceberg ca pe o proprietate personală. Morala? Nu toate teritoriile pot fi cumpărate — dar asta nu împiedică un autocrat cu ego măsurat în miliarde să încerce, să insiste și să transforme orice „nu” într-un scenariu de reality show.

În decembrie 1989, Ceaușescu își făcea ultima vizită oficială în Iran, într-o demonstrație de disperare atât de grotescă încât ar fi meritat un premiu pentru „cel mai neinspirat turneu diplomatic”. Câteva zile mai târziu, era executat în fața unui zid. Lecția? Dictaturile par eterne până în momentul în care nu mai sunt. Astăzi, ayatollahul nu mai este, iar situația este tulburător de familiară. Iranienii sunt epuizați de promisiuni goale, de inegalități zdrobitoare și de un sistem religios care predică moralitate în timp ce calcă în picioare demnitatea umană. Est‑europenii recunosc acest miros: e mirosul unei societăți care nu mai poate respira. În timp ce lumea ezită, iranienii merg înainte. Și vor învinge, așa cum au făcut românii în 1989, când aproape nimeni nu credea că este posibil. A-l numi pe Trump „dictator” pe canale de social media? Normal, firesc, ușor, comod, terapeutic chiar. A scrie împotriva represiunii din Iran? Asta cere curaj, iar curajul nu este întotdeauna disponibil în stoc, mai ales în perioade de criză energetică. În capitalele europene, tragedia incomensurabilă adusă de idiotul de Bibi în Gaza a fost relatată cu o meticulozitate aproape obsesivă: reportaje, analize, grafice, infografice, podcasturi, newslettere. Dar când vine vorba despre zecile de mii de victime ale represiunii iraniene, tăcerea devine poetică. O tăcere de muzeu. Solidaritatea europeană pare să funcționeze după un algoritm secret: unele tragedii sunt amplificate, altele sunt îngropate în subsol, lângă dosarele vechi. Aceiași experți care au criticat vehement acțiunile lui Trump în Venezuela îl atacă acum pentru operațiunile împotriva teocrației iraniene. Întrebarea rămâne: unde erau ei când iranienii erau uciși de propriul guvern? Probabil ocupați cu redactarea unor rapoarte despre „necesitatea dialogului”.

Recapitulare necesară

În Marele Imperiu de Dincolo de Ocean, Trump își conduce supușii cu delicatețea unui rinocer într-un magazin de porțelanuri, doar că rinocerul, săracul, ar avea măcar scuza instinctului. El nu vorbește; el detonează propoziții, cu finețea unui artificier care a pierdut manualul. Nu negociază, își flexează ego-ul până crapă aerul din jur, ca un culturist care a confundat diplomația cu sala de forță. Nu cere respect, îl smulge ca pe un dinte stricat, fără anestezie și, evident, fără programare. E convins că lumea e o curte de școală, iar el e băiatul mare care ia sandvișurile tuturor — și apoi cere aplauze pentru „leadership”. Profesorul Occidental, privind scena, își notează: „Specimen rar. Probabil ultimul din specia Homo Dominator Grobianus. De studiat, dar de preferat de la distanță.” Trump își marchează teritoriul geopolitic cu entuziasmul unui câine care a descoperit pentru prima dată un hidrant, diferența fiind că hidrantul, în cazul acesta, mai ripostează din când în când. Fiecare summit devine o junglă în care el urlă, lovește verbal, își etalează arsenalul și își declară supremația cu subtilitatea unui film de acțiune direct pe DVD, categoria „uitat în benzinărie”. În fața lui, Macron - un personaj decent, rațional, cu o minte ordonată - pare un bibliotecar aruncat într-un bar de motocicliști, încercând să explice sistemul Dewey unor oameni care cred că Dewey e o marcă de bere. El argumentează, explică, negociază. Trumpul îl ascultă cu aceeași atenție cu care un pitbull ascultă o lecție de pian: adică până când începe să latre. În Deșertul Dogmatic, Consiliul Bărbilor Albe și al Figurilor Sumbre continuă să conducă poporul cu o combinație de misticism rigid și obsesie pentru control, ca un software din anii ’90 care încă rulează pentru că nimeni nu mai știe parola de administrator. Ei sunt eterni; nu pentru că sunt buni, ci pentru că sunt imposibil de dezinstalat fără să crape tot sistemul. În Ținutul Levantului, Bibi cel Etern jonglează cu crizele ca un clovn sinistru care aruncă în aer torțe aprinse, apoi se miră teatral că scena arde. De fiecare dată când promite pace, apare un nou incendiu. Un talent rar: să aprinzi focul și să te prezinți drept pompier. Imperiul de Dincolo de Ocean are, între timp, o abilitate istorică aproape artistică: intră în orice conflict exact când îi convine — nici prea devreme, să nu se obosească, nici prea târziu, să nu piardă fotografia de final. În Marele Război Planetar I, apare după trei ani, cu aerul unui invitat care vine la petrecere doar când se servește tortul și apoi pretinde că el a organizat-o. În Marele Război Planetar II, intră în scenă după ce i se zgârie mașina în parcare, o tragedie personală care, evident, justifică o intervenție globală. În restul timpului, declară solemn că „a fost acolo din prima clipă”, cu aceeași convingere cu care un elev susține că „avea tema făcută, dar a uitat-o acasă”. Imperiul e mereu cu posteriorul în două luntrii, o tradiție venerabilă, transmisă din generație în generație, ca o rețetă de familie pentru ambiguitate strategică. În interiorul Imperiului, America Profundă - acea republică paralelă a bidubacilor ghidați de prețul benzinei și de filosofia hot-dogului - trăiește într-o realitate construită din meme, conspirații și live-uri cu oameni care țipă în camere web ca într-un teatru experimental fără regizor. Acolo, adevărul e un animal pe cale de dispariție, protejat teoretic, dar vânat zilnic, iar algoritmul e un zeu capricios care decide cine e erou și cine e trădător, în funcție de câte clickuri produce indignarea. Rațiunea? O relicvă expusă într-un muzeu pe care nimeni nu-l mai vizitează. Toate aceste personaje - Trumpul, ayatolahii, Bibi cel Etern, Macron, Xi, Putin, Merz și cine dracului a mai rămas de menționat în distribuția acestui spectacol - dansează într-o coregrafie globală care pare scrisă de un autor beat, într-o noapte cu deadline și fără editor. Fiecare își joacă rolul cu o seriozitate tragică, de parcă absurdul ar fi singura formă de realism rămasă. Dacă asta e lumea, atunci teatrul absurd nu mai e un gen. E documentar.