NEICUȘOR DAN, LASCONI ȘI BECUL ARS AL POLITICII ROMÂNEȘTI

De foarte mult timp, USR nu a mai luat o decizie bună. Și nu vorbim de genul acela de „nu e ideal, dar merge”, ci de un maraton național al greșelii, în care fiecare pas e un autogol bine calibrat. Partidul care odinioară promitea reformă, integritate și un suflu nou s-a transformat, cu o precizie aproape matematică, într-un laborator de decizii catastrofale luate cu o seninătate care frizează sublimul.

Avem o listă. Lungă și tot mai ridicolă. Ba-i Elena Lasconi, care a descoperit virtuțile tradiționalismului ca un copil care găsește o jucărie stricată și insistă că „e mai autentică așa”. Cu un aplomb demn de un consilier local din 1993, Lasconi s-a aruncat în brațele valorilor „familiei tradiționale” de parcă progresismul ar fi fost o glumă proastă de facultate, iar Coaliția pentru Familie – catedra de Etică Aplicată. Ce a urmat? O revoltă internă, membri plecați, votanți confuzi, și o reconfirmare că în USR fiecare poate face ce vrea, atâta timp cât nu funcționează.

Elena Lasconi.

Apoi vine Neicușor Dan, campion mondial la urbanism în PowerPoint și maestru al tăcerii administrative. Omul care poate vorbi patruzeci de minute despre tramvaie fără să spună de fapt nimic. Primarul care a promis aer curat și ne-a oferit praf autentic, vintage, colectat direct de pe șantierele abandonate ale Bucureștiului. Într-un oraș care pare că se scufundă sub propriile promisiuni, Neicușor e acolo – absent notoriu, dar prezent în toate glumele amare despre administrație locală.

Nicușor Dan.

Urmează Drulă. Un om cu o energie constantă de revoltă, dar fără o direcție coerentă – un fel de Waze al frustrării civice, care urlă „recalculare!” la fiecare cotitură politică. Când e în opoziție, e furios că nu are pârghiile puterii. Când e în funcție, e furios că le are. Drulă, ministrul cu apucături de activist și strategia unui taur într-un magazin de promisiuni.

Cătălin Drulă.

Și, bineînțeles, Dan Barna. Singurul politician care poate fi sincer, corect și complet irelevant în același timp. Un fel de bibliotecar al valorilor progresiste, pe care nimeni nu-l mai ascultă pentru că șoptește în timp ce orașul arde. De altfel, dacă Barna ar fi fost personaj de basm, ar fi fost acel sfetnic înțelept pe care nimeni nu-l bagă în seamă până la final, când toți mor.

Dan Barna.

Toate aceste personaje fac parte dintr-o cavalcadă de leadership pe stil nou, în care partidul pare că suferă de o formă rară de iluminare auto-indusă. De fiecare dată când trebuie luată o decizie importantă – candidaturi, alianțe, poziționări ideologice – o voce interioară, probabil fantoma lui Dacian Cioloș cu accent belgian, șoptește „hai să facem fix invers decât ar fi logic”. Rezultatul? Un fel de iluminare națională, dar nu din aia care te călăuzește, ci din aia care te face să te freci la ochi și să te întrebi dacă nu cumva becul s-a ars. Spoiler: s-a ars. De mult. Și nimeni nu-l mai schimbă, că e „simbolic”. Asta nu e reformă, e improvizație cu buget de avangardă. De la campania electorală condusă cu precizia unui ghem dezlegat de pisică nervoasă, până la scandalurile interne tratate cu aroganță academică, totul în USR pare făcut de un grup de oameni inteligenți care refuză să învețe ceva din realitate. În partidul unde fiecare se crede deșteptul absolut, nu mai e loc pentru luciditate – doar pentru orgolii și postări lungi pe Facebook. Și totuși, nimeni nu trage frâna de mână. Nicio voce internă nu spune: „Alo, poate e timpul să revenim cu picioarele pe pământ!” În schimb, partidul funcționează ca o sectă politică în care fiecare lider are dreptate, fiecare tabără are „viziune”, și fiecare e convins că de vină e doar electoratul care nu înțelege „complexitatea mesajului”. Vae victis, spuneau romanii. Vai de învinși. Dar în cazul USR, parcă e mai potrivit: vai de alegători. Căci oricât ai vrea să crezi într-o alternativă decentă, să alegi USR azi e ca și cum ai încerca să repari o barcă care se scufundă... turnând apă înapoi în ea. Cu speranța că măcar așa va merge mai adânc, mai convingător. Iluminarea s-a produs, în cele din urmă. Doar că n-a fost o epifanie. A fost un scurtcircuit. Unul lung, persistent și foarte, foarte românesc. Semnat: Un alegător luminat din greșeală...