NODUL CARE NU MAI PLEACĂ

Respir cu greu. Parcă trag aer printr-o sită ruginită, iar fiecare inspirație mă zgârie pe dinăuntru. Furia mă înconjoară ca un fum gros, înecăcios, care îmi intră în ochi și îmi oprește respirația cu un nod în gât, ca o mână străină care nu vrea să mă lase să vorbesc. E târziu. Noaptea se lipește de mine ca o haină udă, iar foamea și setea îmi rod coastele ca niște câini flămânzi. Nu mai am chef să aud pe nimeni — vocile altora îmi par acum doar ecouri goale, conserve de sunet fără suflet. Mă gândesc la ce bun? Gândul acesta amar se așază în mine ca o piatră rece. La ce bun să tot împing lumea cu fruntea, când lumea se întoarce mereu cu spatele? Cine îmi poate dicta mai mult? Cine altcineva ar mai avea dreptul să-mi atingă gândurile, să-mi scotocească prin simțuri, să-mi ciobească mândria? Uneori simt că toți vor câte o bucată din mine, ca și cum aș fi o hartă veche pe care fiecare încearcă să o rescrie după bunul plac. Și mă întreb, cu un gust amar pe cerul gurii: dacă mă las controlat, ce mai rămâne din mine? Iar dacă nu mă las, de ce mă simt tot eu cel vinovat? Și totuși, în toată nedreptatea asta care curge prin lume ca o apă murdară, mă întreb ce sens mai are totul. Uneori pare doar o loterie strâmbă, în care bilele sunt trase de mâini care nu ne-au văzut niciodată chipul. Alții primesc drumuri pavate cu lumină, iar eu calc pe cioburi și trebuie să zâmbesc ca și cum ar fi nisip cald.

Viața, așa cum e ea, pare uneori o glumă spusă prea încet, pe care doar cei puternici o aud până la capăt. Restul rămâne cu punchline-ul ratat, cu gustul amar al neînțelesului. Nedreptatea se așază pe umeri ca o pătură udă, grea, care nu încălzește, ci doar apasă. Și mă întreb dacă sensul vieții nu e cumva doar să înveți să respiri sub greutatea ei, fără să te frângi. Poate că sensul e să continui chiar și atunci când totul pare o farsă cosmică. Să mergi înainte, deși drumul e strâmb, iar indicatoarele sunt puse de oameni care n-au mers niciodată pe jos. Să cauți un strop de lumină într-o lume care îți dă umbre cu generozitate. Și totuși, în fiecare nedreptate simt o întrebare care mă mușcă de inimă: dacă viața e atât de strâmbă, de ce mă încăpățânez să o îndrept cu mâinile goale? Poate pentru că, în ciuda amărăciunii, încă mai cred că undeva, sub toate straturile de praf și dezamăgire, există un sens care nu se lasă văzut decât celor care nu renunță. Sau poate sensul e doar acesta: să nu renunți, chiar și atunci când totul îți spune că ar fi mai simplu. Și poate că, în cele din urmă, sensul nu stă nici în dreptate, nici în nedreptate, nici în felul în care lumea ne strivește sau ne ridică. Poate că sensul e doar o umbră care se mișcă odată cu noi, fără să ne promită nimic. O umbră care ne amintește că existăm, chiar și atunci când nimeni nu pare să vadă. Poate că viața nu e un drum drept, ci o succesiune de cotituri pe care le luăm pe întuneric, cu mâinile întinse, sperând să nu ne lovim prea tare. Și poate că nedreptatea nu e un obstacol, ci doar decorul inevitabil al acestei rătăciri. Într-o lume care nu ne datorează nimic, singurul lucru care rămâne al nostru e felul în care alegem să mergem mai departe. Cu pași grei, cu inima obosită, cu gânduri amare — dar tot înainte. Pentru că oricât de strâmb ar fi totul, renunțarea nu ne-a adus niciodată mai aproape de lumină. Și poate că tocmai în această încăpățânare de a continua, în ciuda tuturor farselor cosmice, se ascunde singurul sens pe care îl putem numi al nostru.