LUNA, CU PIAN ȘI SCAUN

Peștera îi amintea de copilărie. Îl înfricoșa, așa cum o făceau vechile povești cu balauri și joimărițe folclorice, care se îmbrăcau în iele și dansau până în zorii nopții, printre copacii golași, în serile tânguitoare ale iernilor. Aplecat, se tupilă printre stânci și îmbrățișă liniștea picurilor aurii care se scurgeau pretutindeni, inundând aerul foșnitor, călăuzind gaze, măcinând caolinul, purtând cu sine veșnicul război tăcut dintre firele de tavan și stalactitele înțepenite în podeaua umedă.

De atâta umezeală, Akili strănută. Ecourile glasului său răsunau departe, prin galeriile mirositoare de mucegai și timpuri preistorice, prin gurile adânci ale pământului care se căscau sub orașele strălucitoare. Visa să ajungă, ca o boare, să le viziteze pe toate, plutind spre stânga, dansând spre dreapta, înaintând mereu, neobosit, necontenit, nemărginit. Aducea cu el prospețimea florilor de câmp, polenul plantelor prins în hainele-i colbuite, ca un călător împins mereu înainte de bătăile inimii. Le auzea, când mai tare, când mai încet, pierdute și apoi regăsite, alergând discrete ca-ntr-un galop mereu agitat, ușor mirat, aproape anchilozat. Câteodată se bucura și inima îi tresălta. Auzea sunete diafane, ce străbăteau pereții ca prin sticlă; credea că apostolii întunericului îi strigau numele și se fericea când înțelegea că era doar victimă a propriilor năluciri. Albastre și mov, ca toate nonsensurile care se respectă. Obosit, se așeză pe o piatră uscată, aprinse spirtiera, își făcu o cafea și se-mbie spre odihnă. Lumina dansa pe pereți ca într-o samba braziliană, bizară și focoasă, uitată, dar vioaie, împletind cuvinte necunoscute, rugăciuni nerostite și șoapte deocheate, amețind în așteptare, încălzind constelațiile culese de liliecii tavanelor igrasioase în buchete de neputință. Închise ochii și își imagină, prin pleoapele tremurătoare, o dansatoare rubicondă, dăruind voluptăți oamenilor deșertului, săltând vioaie pe ritmuri orientale, aidoma jocului pasional al luminilor. Fete Morgane își conturau și ele formele în jurul oazelor, risipindu-și aburii în diminețile răcoroase. Apoi părăsi deșertul uscat și ajunse pe Lună. Acolo era praf. Și un scaun. Și un pian. Se așeză și începu să cânte, privind în jos, spre minunata planetă albastră. Poate și datorită gravitației, fiecare clapă răsuna ca o coardă de chitară. Ceea ce nu-l împiedica să-și întoarcă nostalgia spre același deșert și aceeași peșteră. Veni vârtejul și-l luă. Îl mătura cu tot cu pian și-l trimise înapoi în lumea reală. Se trezi și revăzu interiorul minunat, cu flacăra micșorată, abia pâlpâind. Decise să iasă la lumină și ajunse afară după câteva ore. Ostenit, se culcă în poiana cu flori, privind la bolta înstelată. Și la luna lui, cu pian și scaun.