LA FURAT, ÎN NOAPTE

Se strecurase aproape nevăzut pe sub palanul din fața porții, asemenea unei umbre care își pierde numele înainte de a intra în lume. Simțea că este privit, că nu este singur în curtea goală: aerul însuși părea să aibă ochi, iar liniștea — urechi.

De ici, de colo auzea voci ușoare, care își șopteau regretele ca frunzele uscate purtate de vânt, curmându-și suspinele și încălcând flagrant acorduri de pace, trâmbițând războiul. „La război, ca la război“, cum spunea o vorbă de demult, o vorbă ascuțită ca o baionetă. Trebuia să spargă un cifru, să fure un document, iar apoi răsăritul — acest judecător cu robă de aur — ar fi făcut ordine în toată această afacere complicată. Ticluise fraze întortocheate în cazul în care ar fi fost prins, însă și-ar fi dorit să nu ajungă acolo; fiecare propoziție pregătită îi atârna de minte ca o piatră de moară. Intra în camera întunecată, pe care o știa pe dinafară, și se opri puțin ca să asculte mișcările nopții. Ea respira alene, curgând în nestire spre lumina dimineții, ca o fiară bătrână care se pregătește să cedeze teritoriul în fața unui prădător tânăr și nemilos — ziua — dușmanul nepereche pe care-avea s-o ucidă peste câteva ore. Și-apoi revanșa, frumoasă și înserată, ca orice revanșă care se respectă, o sabie cu două tăișuri lucind în umbră. Ajunse tiptil, ca o felină ce-și vânează prada în savană, lângă biroul din lemn de nuc. Acoperit cu un postav verde, făcea un tandem neprețuit cu tabloul din spatele său, ca două tăceri care se sprijină una pe alta. După tablou zăcea seiful, unde erau ascunse secrete diverse — grave sau lipsite de importanță — asemenea unor semințe aruncate la întâmplare în același pământ. Să-l desfacă ușor, cu îndemânarea unui magician, fu doar o chestiune de secunde. Iar când deschise ușa, realiză că întreaga operațiune era inutilă, că fusese tras pe sfoară de către destinul nemilos (dar și de posesorul acestui seif), care lăsase în micul spațiu doar o micuță foaie de hârtie. Pe care nu scria nimic. O tăcere albă, mai crudă decât orice cuvânt. Cum totul părea inutil, nu se mai gândea decât să părăsească acest loc. Dar nici nu făcu bine un pas, că alarma porni să gâlgâie, sfâșiind aerul cu sunetul-i nemilos, asemenea unei păsări negre care își strigă victoria. Nici nu realiză când fu prins și dus într-o celulă. Întunericul se lăsase, iar el privea spre gemulețul mic, de unde luna își strecura razele-i firave, încercând să închidă întunericul nopții într-o acoladă tristă. Fusese prins, și asta era tot ce mai conta. Era calm, pentru că luna avea întotdeauna acest efect asupra lui: îl îmbrăca în liniște, ca pe un copil pierdut. Își dorea să rămână în noapte, ascuns de ziua mult prea luminoasă, ferit de abuzurile necontenite ale sale. Akili închise ochii și, ferit de griji, plonja în galeria complexă a nopții, înconjurat de stele și de spații ample, ca într-o mare adâncă unde timpul își uită numele.