FIRIMITURI DE CER

Pasărea se izbi de fereastra mică precum o săgeată rătăcită și căzu în celula de piatră ca o stea stinsă din cer. Amețită, se ridică pe cele două piciorușe subțiri ca două tulpini frânte de vânt și privi speriată în jur, cu ochii ca două mărgele scăpate pe podeaua întunecată. În colțul încăperii văzu o umbră vie, adunată de suferință. Îi citi gândurile cu freamătul instinctului: nu era primejdie, nu vedea și nu prevedea vreun rău. Se opri, atunci, și-și ascuți simțurile ca o strună întinsă.

„Pasăre, mirare mică, cade-n pietre, se ridică...”, gândi Akili în colțul său întunecat, privind vietatea ca pe un semn trimis dintr-o lume uitată. Gândurile lui se adunară ca rune vechi, speriate, stele apuse, îngropate adânc în memoria lui. Un cântec vechi, abia murmurat, venea de afară, o neumă cântată și răscântată, poate de vreun bătrân filosof ce-și sorbea înțelepciunea dintr-un octoih plin de melisme. Și, ca prin farmec, toate aceste cuvinte, toate aceste sonorități îngânate odinioară de doica lui se întoarseră năvalnic: note prăfuite, cărți jilave, catastife liturgice, cântări uitate, umbre reci de veacuri. Se uită din nou spre mica prizonieră. La ce s-ar fi putut gândi ea, dacă nu la moarte? Nu mai văzuse vreodată de-aproape un asemenea munte de dușman, de o sută de ori mai mare și mai puternic decât trupul ei fragil. Și totuși, în ochii de perlă ai păsării se citea doar așteptarea, ca într-un ceasornic încremenit. Știa că, dacă mai trage puțin de timp, avea să-și adune forțele pentru a se înălța din nou spre zăbrelele reci și nemiloase ale ferestrei de piatră — prag între captivitate și azur. „Cum e viața...”, gândi Akili, cu tristețe. „Eu, tânăr și închis aici, cu igrasia zidurilor înfipte în oase, iar ea, mică și fragilă, dar liberă...” Își întoarse privirea spre mica vietate, care îl cerceta cu neliniște. Îl amuză. I se păru că și ea merită o firimitură din pâinea lui amară. Încet, cu gestul unui hoț de taină, își strecură mâna dreaptă în buzunarul ponosit, căutând cu degete tremurătoare acele mărunte comori ce ar fi putut deveni aur pentru gura cea mică. Degetele îi pipăiră firimiturile ca pe niște pietre prețioase ascunse în mină. În clipa aceea, bucățile de pâine nu mai erau hrană, ci monede ale mântuirii, cioburi de soare rătăcite în întunericul celulei. Întinse încet palma, iar pasărea, nehotărâtă, o privi cu suspiciune. Ochii ei mici străluceau ca două oglinzi negre, în care Akili își zări propria teamă, propria dorință de scăpare. Pasărea se apropie cu pași mărunți, ca un copil învățând mersul, și ciuguli o firimitură. Sunetul acela fragil, sec, al ciocului lovind pâinea, i se păru lui Akili mai puternic decât dangătul unei clopote mari. În fiecare ciugulitură era o bătaie de aripă, în fiecare firimitură un fir de drum spre cer. „Ești mică, dar porți în tine cerul întreg”, gândi Akili, privind-o cu uimire. „Eu sunt mare și tânăr, dar închis.” Simți cum între el și pasăre se țese o punte nevăzută, o respirație comună, un fir de lumină. Pasărea își clătină capul, ca și cum ar fi înțeles. Apoi ridică brusc aripile, două pânze sfâșiate de vânt, și se înălță câțiva centimetri, doar atât cât să-i arate că puterea nu dispăruse. Se lovi din nou de aerul greu al celulei, dar nu mai căzu. În fâlfâitul acela, Akili auzi ecoul bătăilor de inimă din tinerețea lui, cântecele uitate, rugăciunile nespuse. De undeva, de afară, se auzi iarăși cântul vag al lumii libere — un murmur ca o apă curgătoare. Pentru o clipă, zidurile se înmuiau, lanțurile își pierdeau greutatea, iar fereastra nu mai părea piatră, ci o poartă către văzduh. Akili zâmbi amar, dar în ochii lui se aprinse o scânteie. Își spuse că pasărea nu era doar un oaspete rătăcit, ci o solie, o scrisoare vie adusă de vânt, o amintire că dincolo de piatră există mereu cer.