UMBRE, FUM ȘI DAMF DE BUN

Strada era pustie și vremea de belea. Ploua mărunt, ca-n filmele slăbuțe de la Hollywood. Se‑ntețise dintr‑o dată, risipindu‑se și căzând ca ghilotina cerului. Pogorâtoare și grea, un trăsnet odios, neîntreg la minte. Limba‑i uscată se‑nvârtea nervos în gură, adulmecând, amușinând un „damf de bun”, uitat în colțuri tainice de gând.

Hogeacul lui se ascundea în zona cheiului, printre tomberoanele urâte de lângă fabrica de conserve de pește. Ce duhoare și ce nopți blestemate! De‑aia ura macroul și tuna împotriva verdei stridii. Abia de mai putea respira, ciucit în cămăruța‑i din carton, noapte de noapte, viață după viață. Pantoful stâng îi scârțâia ca‑nfrățit cu un greiere nervos.

— O să‑l repar odată, poate mâine sau poimâine, își zise, puțin supărat.

Strada‑și avea viața ei, ascunsă‑n tenebre, făcută sul și aruncată la coșul de gunoi al orașului. Călca apăsat, întrebându‑se ce‑ar fi dacă într‑o zi strada s‑ar opri, obosită de crăcănați, bonți și umbre târâșe, și‑ar spune: „Stop. Nu mă mai călcați în picioare!” Prostii… își spuse și păși sfios spre barul deocheat. Un colț luminat prost, cu vălătuci de fum suspendați în lumina mov, murdari de‑atâta viață. Mânca frugal; fiecare înghițitură o mică cucerire într-un oraș care nu iartă slăbiciunea. Carnea se topea încet, dar foamea nu-l părăsea. Când ridică privirea, strada îl privea înapoi: scârțâind, udă și murdară, cu oamenii pierduți, umbrele lor târșâite, glasurile amestecate în ploaie. Se pierdu printre meseni, cu sufletul încărcat de foame și puțină izbăvire. Cine fusese el? Un nimeni, dar viu. Și pentru o clipă, sub umbrele orașului, strada și‑l primi ca pe o inimă care încă bate în ploaie, ca un foc stins, dar încă fumegând.