NEANT

Akili străbătea spaţiul ascultând la căști pianul. Se desprinsese cândva de naveta lui și alesese să moară frumos. În jur nu mai erau decât întunericul primordial și o liniște veche ca timpul. Departe, în marginea ultimă a abisului, se zărea un punct: rătăcit în nemărginire, mic cât un fir de praf de pe planeta lui iubită. Părea că se apropie, dar ce încet venea spre el… Nu se mai gândea la oxigen, la viitor, la lumină și căldură. Se simțea bine acolo, doar el și pianul, doar cele zece degete ce-i dăduseră atâta bucurie de-a lungul vieții. Știa că va muri, dar făcuse pace cu adevărul acesta, ca și cu un prieten vechi. Închise ochii și începu să-și depene visul. Ultimul.

Câmpia era un covor colorat, unduind în lumina caldă a unui soare inventat. În depărtare se zărea o căsuță, pierdută între straturile de bine ce-l învăluiau ca niște valuri line. Florile și albinele îl împingeau spre ea cu zumzet blând, polenul îi gâdila simțurile, iarba îi mângâia gleznele, vântul îl purta ușor, ca pe un copil somnoros. Când ajunse lângă poartă se transformă în abur: transparent, jucăuș, tremurând ca o lumină. Vedea totul aievea, dar trupul îi devenise o vietate de fum, un spiriduș rătăcitor printre crăpăturile lumii. Se furișă frumos și darnic prin lanțetul palanului, insinuându-se ușor prin podeaua veche, ce scrâșnea a timp. Un gândac mirat îl simți, dar nu-l văzu — doar își întinse antenele în aer, pipăind o primejdie nevăzută. Akili îl ocoli plutind, urmărindu-l cu duioșie, cum se îndreaptă încet spre locul lui, spre mica lui familie ascunsă în colțul întunecat, un colț unde probabil era fericit și ferit de nenoroc.

În mijlocul camerei se afla un scaun. Lângă el, o masă veche, cu lemnul brăzdat de striații și ros de cari, ca un arbore bătrân purtând inscripțiile tuturor vieților trăite în jurul lui. Pe scaun începură să se așeze, rând pe rând, toate persoanele care-i colindaseră viața. Își văzu mama — ființa cea mai dragă inimii lui. Ea îi zâmbea, cum numai o mamă știe, cu o grijă care îi umplea ochii și îi îmblânzea chipul. O simțea chiar și așa, ca o boare ce-i trecea prin suflet. O lacrimă i se prelinse încet — deși știa că spiridușii nu plâng niciodată. Apoi tatăl se așeză, iar scaunul scârțâi sub greutatea unui om mândru și neliniștit. Îl iubise în felul lui, un fel poate prea rigid, prea stângaci. Pescuiseră împreună, jucaseră șah, înotaseră și alergaseră prin ploaia verii — și toate acele amintiri se întoarseră acum, ordonate și blânde, ca niște fotografii ale destinului. Apoi se așeză soția lui — persoana cea mai importantă din scurta lui existență. Se străduia să fie serioasă, deși știa că asistă la un rămas-bun. Bucurii și necazuri, pe toate le împărțiseră: râseseră mereu de opreliști, bătuseră din palme când totul era bine, împărțiseră minute de supărare și ore de desfătare. Iată-i în prima lor bucătărie, atât de strâmtă încât nu aveau loc decât dacă se țineau în brațe. Iată-i la spital, triști; la revelion, fericiți; la petreceri și înmormântări, la aniversări, la cutremure, la serviciu, la școală, în piscină, pe vârful muntelui, în mașină, cu trenul, pe biciclete, mâncând, sub focuri de artificii sau în barcă. Dând cu piciorul în frunze, mergând la concerte, jucând sport, mâncând înghețată și porumb copt, făcând exerciții și plimbări. Iată-i la cinema, vorbind la radio, scriind, iată-i iubindu-se, sărutându-se, făcând dragoste.

Totul i se derula ușor prin minte, iar pianul continua să-l încânte, ca și cum însăși memoria lumii i-ar fi atins tâmplele. Deodată… Deodată intră o persoană pe care n-o mai văzuse niciodată. Era tot ca o boare, dar mai proaspătă, cu miros de frunze zdrobite sub tălpi. Așa se simțise el odinioară, copil alergând prin iarba înaltă, printre copaci, pe pământul reavăn de după ploile de vară. Ea îl vedea, el o simțea. În ochii ei lucirile adunau toate fețele dragi, toate straturile iubirii lui. Era o multi-ființă, un ecou al tuturor celor ce-l formaseră, venită să-l însoțească în ultima călătorie. Deschise ochii și o văzu învăluindu-l în costumul lui alb și confortabil. Părea o Cale Lactee în miniatură, o patimă adâncă respirând lângă el, insinuându-se în țesuturile sale, risipindu-i ultima teamă. Ieși din costum și îl luă de mână. Îi zâmbi și se întoarse spre punctul din neant, trăgându-l încet, ca pe un vis, spre dincolo…